…se-nclină spre-ntunericul nopții

[Maria Mitea]

…se-nclină spre-ntunericul nopții

în liniștea frunzelor, se-nclină

s-aplecă

ca o lumânare-n arderi, s-aplecăăă

să-și lase inima să doarmă-n

                                                    mireasma florilor

aievea

o rază

          -i apare clipa

când

          îi prindea tristețea

                                         suspendată

                                                             -ntre rafale bruște de vânt

ori de câte ori privea spre cer, suspina pe ascuns

se uită-n depărtare de parcă aștepta ploile de sânge, iar lacrimile-i

calde

ca laptele-nainte de somn, mângâiau norii

aievea

             îi răsare clipa

când 

         urmărea privirea-i tristă alunecând printre valur ~

îmbrăcându-le c-un ultim apus 

~ mareea-și mai amintește pașii ei și acum

în timp ce oceanul își uită mereu scoicile pe țărm ~

[Grig Salvan]

O explozie de cuvinte și impresii, de emoții și viziuni ce se revarsă în spațiu fără opreliști și cadre fixe, nearanjate și necenzureate. Deși cititorul e bulversat de aranjarea aparent haotică în pagină, poate aduna nestemate risipite cu nonșalanță și scoicile uitate de ocean pe țărm (superbă spunere)

[Vasilisia Lazăr]

Obositor acest aranjament. Eu nu văd așa lucrurile. Cred că obosește cititorul și disipează mesajul. Trebuie să ai răbdare să citești și să mai și înțelegi. Sincer, mi se pare un soi de teribilism literar care nu avantajează poezia. Părerea mea.

Și acum, după multă trudă, să zic și ce am înțeles. Poemul evocă o atmosferă profundă și melancolică, explorând teme precum liniștea nopții, trecerea timpului, dorul și efemeritatea momentelor de răgaz și tristețe. Structura versurilor și imaginile folosite contribuie la crearea unei atmosfere intime și reflexive. Titlul, reluat și în primul vers, precum și versurile următoare simbolizează fragilitatea și sensibilitatea momentului. Metafora lumânării care arde sugerează sacrificiu, lumină ce se consumă și se oferă în tăcere, în timp ce inima doarme în mireasma florilor, evocând o stare de pace și intimitate, dar și de melancolie pentru clipele trecute. Apariția razei e un moment de revelație sau conștientizare, iar tristețea suspendată între rafalele de vânt simbolizează tumultul emoțiilor și încercarea de a păstra echilibrul în mijlocul haosului. Suspiciunea și dorul sunt sugerate prin privirea spre cer și suspinul pe ascuns, precum și prin imaginea ploilor de sânge și a lacrimile calde care mângâie norii, creând o punte între durere și frumusețe. Refrenul „aievea” accentuează sentimentul de prezent și de trăire intensă a momentului, iar ultimele versuri simbolizează trecerea și uitarea, dar și continuitatea naturii și a timpului.

În ansamblu, poemul este o meditație asupra efemerității și asupra frumuseții fragile a momentelor de introspecție și tristețe, într-o atmosferă poetică încărcată de simboluri naturale și emoționale.

typo: valur

[C.Titi Nechita]

Cam așa am perceput eu această răvășeală de cuvinte.

Neliniști

 

Un ultim apus pe țărm se aprinde

Și valuri stârnesc tăceri trecătoare

Ce caută taine ascunse în mare

Ori prin mireasma ce zarea cuprinde.

 

Un fulger tresare pe margini de nori

Trezind din visare gânduri dorminde

Punând peste toate mulțimi de culori.

 

Marea răstoarnă nisipuri și prinde

În mrejele sale cu brațe flămânde

 

Lumini ce îmbracă noian de fiori.

[Stanescu Valentin]

Maria, eşti explozivă la provocări, asemenea uni cristal într-o masă salină care stârnit, expandează, se multiplică în mii de cristale, în mii de suflete căutătoare de condiţii pentru multiplicare... Ţi-am trimis cristalul ”Cuvintele îşi au izvor / în tăcerea infinită” şi ai trecut la multiplicare. Ce frumos!

Înainte de ultimul apus  mai                                         Caut ceva

 

Caut ceva în ziua trecută

Zadarnică truda îmi pare

Când n-ai orizont ce mai poate

Plin să îţi toarne-n cărare?

 

Prea tulbure gândul mă roade

Prin holdele grele-amintiri

În luptă-şi strecoară iscoade

Bucolice nimfe, satiri.

 

Mă băinui de-o trecere-n lut

La zborul de aripi târâte

Când toamna de necunoscut

Mă-neacă cu lacrimi urâte.

 

Ce luptă e-n mine de-o viaţă

Ce greu din nisip mă ridic

Deasupra mi-e zborul prin ceaţă

Sub mine grăuntele mic.

 

Stăpân între dese contrarii

Turnate în da şi în nu

Mă zbat ca-ntre mii de scenarii

Să-l aflu pe cel cu atu.

 

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Frumos versul „ iar lacrimile-i calde  -mângâiau norii”.  Totul se petrece într-o atmosferă tristă, poate fi vorba despre o durere care incă atrage „ mareea-și mai amintește pașii ei si acum” , despre amintiri greu de lăsat în urmă, dar în final, oceanul  vast și profund își uită scoicile, poate fi imaginea unei ființe, care uită detaliile sensibile, sau părți din ceea ce a fost prețios pentru poet.

[Maria Mitea]

Valentin, mulțumes pentru lectură și semn! 

Mă bucur că te-ai regăsi în răvășeala asta...:)

Adevărat,

e despre a ne da voie să înotăm și-n iazuri, și-n râuri, mări, ocean, 

Îmi place și mie mult versul de la urmă, l-am trăit cu toată ființa, de acolo vine să impresioneze un poet  ( sîc, sîc:)

Adevărat, cumva mă las dusă de val, nu am nimic de făcut, sunt mai mult pe post de secretară... 

Mulțumesc pentru provocare: ”Cuvintele îşi au izvor

în tăcerea infinită” -

referitor la ”tăcerea infinită” - oare există, aici, tăcere, sau e o altă iluzie, poftă ?

Chiar zilele astea reflectam asupra, tăcerii, liniștei, căutate din toate timpurile pentru a ne ridica de-asupra condiției umane. 

Și am scris asta:

Cânți atât de frumos

Despre Liniște,

De mă adormi,

Cânți atât de convingător

Despre Tăcere,

De mă dărâmi,

O statuie antică,

Citesc pe chipul tău,

O imiți, ca și cum ai

A avea-o.

Ca și cum ai avea-o,

O știi cu adevărat,

O ai în sânge.

Visezi atât de minunat

Despre Tăcere,

Chiar și eu pot vedea

De aici

Cum chipul tău o imitâ,

Te porți de parcă o ții sub centură,

O urmărești peste tot,

Visezi sa devii Ea,

Ce-ar fi dacă ți-aș spune,

Aici nu există Tăcere,

Nu este făcută de această lume,

Pentru acești oameni,

Nu există Liniște aici,

Tăcerea nu ține de acest loc,

E țesută de Lumea Celor Blânzi,

Numai Candela din apă și ulei o știe,

Doar

Lumea Cealaltă

Emană Liniștea,

Ei păstrează cheile

Tăcerii,

Așa că nu mai tânji după ea,

Pacea altei lumi

Încă ne păzește

Ca o mamă,

Ne alăptează

Ca pe noi-născuți,

Dar,

Cu siguranță, poți

Să-ți închizi gura și

Să taci,

Ține-ți

Gura închisă

Stai liniștit,

Cu siguranță, poți

Să-ți ți-i gura,

Să nu scoți un cuvânt,

Taci, și

Tot nu înseamnă că

Știi ce e Liniștea,

Și o poți exploata, passive-agresiv!

Doar

Tăcerea

Altei lumi

Ne veghează,

Nu știu ce urmărești,

Poți să-ți pui în cuvinte exasperarea?

Înainte să exploatezi Liniștea de dincolo?

[Stanescu Valentin]

Maria, fiecare cu tactica lui (cum ar fi spus aDa). Versurile răvăşite, aparent, dau forţă poeziei tale. Aşezarea versurilor pe pagină am început şi eu să le răvăşesc după apariţie Valentelor. Nu sunt un nonconformist dar mi-am dat libertatea de a schimba prezentarea gândurilor mele. Şi tu faci asemenea şi o faci frumos, captivant, în timp ce oceanul își uită mereu scoicile pe țărm, ce idee! Felicitări pentru magia acestor cuvinte. După cum văd, ai deschis pagina viitorului volum!

Poate îţi dau un semn provocator pentru continuarea versurilor de mai jos.

 

Cuvintele îşi au izvor

în tăcerea infinită

 

Dincolo de suferinţă

e un soare ce zâmbeşte

[Maria Mitea]

Ada, mulțumesc mult de semn, și trecere! :)

Așa este, Spațialism poetic,

un vârtej de amintiri care ne duc în transă,

o adiere de val, 

de vânt, 

un loc anume de care ne-am legat prin memorii, trăiri, oameni,

iubiri.

Spațiul scrie poezia cu golurile sale albe (care ar fi putut fi umplute și ele cu te miri ce),  dar aici,

setea de spațiu e mai mare decât setea de cuvinte. 

Cuvintele, totuși, săracele, au și ele limitele lor. 

Și ce facem cu acest Spațiu?

Aceste Goluri care ne irită ochiul obișnuit cu plinul?  (bucurii, tristeți, lacrimi/văi și coline)

Golurile astea,

la fel ca și tăcerea,

liniștea, ne aduc discomfort, ne stârnesc nedumerirea,

chiar ne pot scoate din sărite.

Senzația că mai este Spațiul destul și pentru alte lucruri decât cele știute, avute, ne turmentează, ne face să alergăm ca furnicile la mușuroi, să căutăm plinul.

Mintea  a învățat prea bine să umple... cu amintiri, vorbe, cu de toate,  ca o masă mare de sărbătoare, ca un funeral, o nuntă ...  Mintea devorează spațiul, îl înghite înainte de a-l cunoaște. 

De fapt ce e și transa asta care ne promite nepătrunsul, necuprinsul, mistica vieții? dacă nu trecerea de la un spațiu la altul, de la o amintire la alta, până rămâi încremenit într-o clipă, prins în vârtejul iluziei... 

[Ada Nemescu]

Amețesc!

Citesc cuvintele risipite dinadins, vertijul mă poartă în transă încât trebuie să mai citesc o dată! 

Cred că este o tactică! aDa