Să nu mă ierţi

[Mihai Katin]

 

Să nu mă ierţi dacă uit

Să închid ferestrele când vântul

Îmi şopteşte

Că încă se moare dincolo

De orizontul în care

Soarele a aprins rugurile lunii

Să nu ma ierţi

Pentru frica ce mă împietreşte

La marginea drumurilor pe care trec cortegii

De oameni ce-i caută pe cei plecaţi

Dintre zidurile albe

Fără să se afle ceva...

Să nu mă ierţi

Că mi-am făcut sufletul un albatros

Și acum

În mine valurile sapă cu zgomote lungi

Să nu se audă

Plânsul unui nebun ce ştie

Că nici un prometeu

Nu mai poate salva

Căderea în iaduri cibernetice

Şi atât de adaptate structurii genetice încât îngerii

Ne aprind preventiv

Licurici de miere pe tâmple

Neştiind care moarte ne va minţi,

Ne va lua uşor

De mâna dreaptă

Să privim oceanele marţiene cât timp

Ni se schimbă

Ultima structură a umbrei,

Nu mă ierta că aştept în disperarea mea

Centaurii marii să apară

În acea ultimă singurătate

Să alerge în jurul meu cântând

Celor ce pot trăi

Între cele de sus şi cele de jos,

Între cuvânt şi revers,

Între lumină şi întuneric

Ştiind

Că Dumnezeu este clipa

Şi clipa este infinitul

Sau  poate invers!...

 

[Ada Nemescu]

Să nu te iert?

... că porți ninsori pe tâmple, în inimă arsură

că flori răsar pe buze, icnești de o strânsură

a gândurilor bune, a tainelor fecunde

știind măsura-n toate, ce vise-avem, pe unde...

"Dumnezeu este clipa

Şi clipa este infinitul

Sau  poate invers!..."

aDa, cu deosebită admirație

[Stanescu Valentin]

Mihai, pluteşte-n cuvintele tale un gol fără margini şi miez  nimic nu mai e-n devenire speranţă lumină şi crez...

 

văd în căţelul meu tristeţe

     deşi îi dau tot ce se poate

          s-o fi contaminat sărmanul

               de ale mele griji de toate 

 

               sau poate-o şti ce mă aşteaptă

          şi mă tratează cu blândeţe

     când mă zăreşte dă din coadă

ca să mă scoată din tristeţe...

[Grig Salvan]

Sumbre viziuni, înfrigurate presimțiri, ca un strigă și un avestisment la căderea căreia îi suntem martori. Îmi place mult dubitativul din final:

„Ştiind

Că Dumnezeu este clipa

Şi clipa este infinitul

Sau  poate invers!...”

[Monica Pester]

Un poem sublim, în care filozofia conștientă se suprapune perfect peste înțelegerea spirituală a umanității, Universului și lui Dumnezeu. Un mare antic, Hermes Trimegistus, a spus - ce este sus este și jos - dându-ne astfel cheia existenței noastre, cei făcuți - după chipul și asemănarea lui Dumnezeu -

Suntem construiți din aceleași materiale și funcționăm după aceleași legi atâ sus cât și jos! Astfel, printr-o simplă punere în logica umană, moartea este același lucru cu viața. O simplă trecere de la un nivel de Coștiință la altul. 

Dle Katin ați ales un subiect ardent pe care l-ați exteriorizat într-o înaltă formă lirică ! Iar însoțirea sunetelor melodice din videoclip a facut o întregire a ideii expuse.

Admirație intensă!

Dle Katin,

[petrut dan]

Da, cu siguranță invers, așa cel puțin am înțeles eu, un poem cu adânci reverberări, dar bine strunit, stimă!

[Amanda Spulber]

Impresionant. De la ritmul interior al poeziei, până la tonul melodiei și la imaginile din videoclip. Am ascultat în tăcere și m-a emoționat și fascinat totodată fragilitatea vieții în fața necuprinsului. Și totuși, poate va găsi o cale, spun asta după mai mult timp de tăcere. Mă uitam ieri cum niște copii fotografiau cu telefoanele o machetă destul de mare. Acolo era reprezentat un oraș cu clădiri metalice și tot felul de roboți. Și m-am gândit că poate peste 50 de ani acelor copii li se va părea ceva banal să trăiască în asemenea oraș.

[Mihai Katin]

Nu avem dreptul să sfărâmăm tăcerile ori tristeţile... lacrimă este şi plâns şi râs, să învăţăm surâsul îngerilor este o posibilă şansă de de a putea să ne desprindem de mitului pământului...

https://www.youtube.com/watch?v=JgvKMnrig74&pp=ygUUbGlzYSBnZXJy...