Romanţa unui curcubeu

[Emil Dumitru]

Un curcubeu,

un crai frumos din ceruri arcuit,

se-ndrăgosti de-o curcubee,

desfăşurată-atrăgător,

de la apus la răsărit.

 

În prima zi,

ea-şi arătă doar părul,

culori de foc aprinse-n valuri,

el o privi, dar nu-nţelese şi dispăru îndrăgostitul,

cu capu-nori, de după dealuri.

 

A doua zi,

cu noaptea-n cap şi soarele-n picioare,

amorezatul harnic,

îşi arătă, mai falnic,

paleta vie de culoare.

Dar ea timidă şi sfioasă,

s-ascunse după nori.

Pudoarea ancestrală şi frica, o-ndemnară

ca ziua-treia să n-apară,

deşi, în pieptul ei de curcubee,

bătea-n sincope o inimă gingaşă şi-ndrăgostită de fecioară.

 

A patra zi,

sărmanul curcubeu, mai colorat, mai viu,

cu arcul în buiestru

şi fremătând ca lira lui Orfeu,

vibrând balada unui curcubeu,

o muzică de Porumbescu,

în evantai, ca un păun,

îşi transformă iubirea-n aşteptare…

furând culori dintr-un tablou, cu fote, bete şi cu ii,

penel cu flori şi cu ţărănci,

pictat de măiestrul Grigorescu…

 

Dar ea, zărindu-i imensa vâlvătaie colorată,

se oglindi în nori să-şi vadă chipul,

să vadă de-i frumoasă, să vadă… cum arată.

Furând din puritatea şi cleştarul lor,

scântei de foc, lumină vie, colorată,

ea se-nălţă pe cer

şi-n evantai se arătă,

îmbrăţişându-l şi pe el,

chiar bolta  toată.

 

Orbit de evantaiul ei de foc,

de strălucirea-i diafană,

din nori şi galexii virgine adunată,

amorezatul curcubeu,

se arcui în chip de Poartă.

Şi o cuprinse-ntr-un sărut,

–  sărut simbol Brâncuşian al dragostei şi al unirii –

şi-îmbrăţişaţi, rămaseră-mpietriţi

uniţi pe veşnicie-n piatră.

 

[Vasilisia Lazăr]

Am reparat ce era de reparat, adică pudoarea ancestrală o făcură, am inversat partea din ultima strofă unde Sărut simbol Brâncuşian,/ al dragostei şi al unirii nu se leagă, am adăugat unele virgule iar pe altele le-am șters, am făcut altfel aranjamentul încât să semene cu un poem în proză.

Eu zic că nu prea seamănă a poezie, dar mai așteptăm și alte păreri. Aceasta e doar părerea mea.

Un curcubeu, un crai frumos din ceruri arcuit, se-ndrăgosti de-o curcubee, desfăşurată-atrăgător, de la apus la răsărit.

În prima zi, ea-şi arătă doar părul, culori de foc aprinse-n valuri, el o privi, dar nu-nţelese şi dispăru îndrăgostitul, cu capu-nori, de după dealuri.

A doua zi, cu noaptea-n cap şi soarele-n picioare, amorezatul harnic, îşi arătă, mai falnic, paleta vie de culoare. Dar ea, timidă şi sfioasă, s-ascunse după nori. Pudoarea ancestrală o-ndemnă ca-n ziua-treia să n-apară, deşi, în pieptul ei de curcubee, bătea-n sincope o inimă gingaşă şi-ndrăgostită de fecioară.

A patra zi, sărmanul curcubeu, mai colorat, mai viu, cu arcul în buiestru şi fremătând ca lira lui Orfeu, vibrând balada unui curcubeu, o muzică de Porumbescu, în evantai, ca un păun, îşi transformă iubirea-n aşteptare… furând culori dintr-un tablou, cu fote, bete şi cu ii, penel cu flori şi cu ţărănci, pictat de domnul Grigorescu…

Dar ea, zărindu-i imensa vâlvătaie colorată, se oglindi în nori să-şi vadă chipul, să vadă de-i frumoasă, să vadă… cum arată. Furând din puritatea şi cleştarul lor, scântei de foc, lumină vie, colorată, ea se-nălţă pe cer şi-n evantai s-arată, îmbrăţişându-l şi pe el, chiar bolta toată.

Orbit de evantaiul ei de foc, de strălucirea-i diafană, din nori şi galaxii virgine adunată, amorezatul curcubeu, se arcui în chip de Poartă. Și o cuprinse-ntr-un sărut – sărut simbol Brâncuşian al dragostei şi al unirii – și-mbrăţişaţi, rămaseră-mpietriţi, uniţi pe veşnicie-n piatră.

Respectul meu,

[Emil Dumitru]

VĂ MULȚUMESC DIN SUFLET, PENTRU ÎNDEMN, DOMNULE IONEL MONY CONSTANTIN!

 

[Ionel Mony Constantin]

 Dle Dumitru,  rândurile mele se doresc a fi un indemn să continuaţi să scrieţi proză.