Reflecție

[Amanda Spulber]

La amiază demonul mi-a zis:

Hai, nu te-ai apucat de scris?

Am treabă, vino diseară,

i-am răspuns.

Desenam aripi și aruncam

ghemotoace de hârtie în jur.

Se făcuse noapte și teancul tot creștea.

Hai, nu te-ai apucat de scris?

Lasă-mă-n pace, am strigat

și demonul a plecat.

Dacă tu nu vrei să plângi,

nu o să plâng nici eu,

a șoptit deodată cineva.

Nu am știut de când stătea

acolo îngerul și mă privea.

Am tăcut,

eram deja îngropată

până peste cap.

Doar ochii mi se mai vedeau.

[Vasilisia Lazăr]

Ai fost atât cât trebuie să fii în poezie. Nici foarte explicită, dar nici excesiv de abstrusă. E bine așa.

[Amanda Spulber]

Mulțumesc mult pentru încurajare, Alex :) îmi e cam teamă de stilul ăsta, parcă e și mai dificil, dar voi mai încerca uneori.

[bolache alexandru]

Uite că poți scrie și  așa... Și frumos și interesant. Așteptam să văd și acest gen pe care promiseși că  o să îl postezi. DA!

[Amanda Spulber]

Vă mulțumesc frumos pentru apreciere, domnule Gheorghe Pârlea.

[Amanda Spulber]

Mulțumesc mult, Vasilisia. :) Poate am fost cam directă. Nu sunt sigură, dar mă bucur că am reușit să exprim ideea.

[Vasilisia Lazăr]

O poezie despre travaliul creatorului la nașterea creației. Încă din antichitate, filozofii și scriitorii au încercat să definească conceptul de daimon, întrucât simțeau că omul de geniu este, în momentul inspirației, posedat de puteri necunoscute. Cea mai profundă abordare a chestiunii o întâlnim, probabil, la Goethe. Întrebat, Eckermann, ce este demonicul și în ce măsură opera sa e marcată de prezența acestuia, marele scriitor ar fi răspuns că este „O forță tainică, un soi de destin”, „o enigmă inexprimabilă a universului și a vieții” în care să impresioneze peste puterea omenească de înțelegere. Creația însăși, inconștientă ca proveniență, Goethe o atribuie în mare parte demoniacului.
Această idee mai apare la Lermontov și Eminescu. Și uite că o găsesc și în poezia ta. Mi-a plăcut. Și construcția mi-a plăcut. Te prinde și acest stil.

[Amanda Spulber]

Nu este noir, domnule Mihai Katin. Erau doar ghemotoace de hârtie. Sau poate este noir în sensul că personajul nu reușește sau nu vrea să își exprime sentimentele prin scris. În ultimul caz, nici demonul cel insistent, nici îngerul cel răbdător nu au cum să ajute.
Vă mulțumesc frumos pentru lectură și comentariu.

[Amanda Spulber]

Mulțumesc frumos, doamna Ana Cîmpeanu.

[Mihai Katin]

Nu am știut de când stătea

acolo îngerul și mă privea.   stranie imagine  ce  aduce  si  mai  multr  mister  unui  final  noire probabil  ca  o  reflectare   a dialogului   de la inceput:

Hai, nu te-ai apucat de scris?

Lasă-mă-n pace, am strigat

și demonul a plecat.....este un adevar  aici,uneori  lirismul  are un demon al  sau   foarte bine  ascuns!