Prin ochiuri calcaroase, rupestru lăcrimând

[gabriel cristea]

Creștea cetatea naltă și cucerea pădurea,
în timp ce vântul falnic rămase fără rost...
Coloșii cibernetici cutreierau de-aiurea
și mursecau din păsări, săpându-și avanpost. 

 

Trecuseră milenii de-a frunzelor uitare,
câmpiile de-aramă în zori se răsculau;
Însângerate creste pavau abis de mare,
cerșindu-și ascuțimea din fierăstraie sau 

din roșii piramide ce nălucesc murinde
pe bolta virtuală, croită din titan.
O lume recesivă metropole-și întinde
la polii fără gheață, sub norii de metan.

Murea pădurea verde odată cu ozonul,
în timp ce fiara stearpă trăia pe sub pământ;
Și-albastre stalactite își contemplau bizonul
prin ochiuri calcaroase, rupestru lăcrimând.

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Mihaela Popa!

[Mihaela Popa]

bine și frumos redată tema poluării, măiestria cuvintelor atinge sufletul, frumos!

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Vasilisia!

[gabriel cristea]

Mii de mulțumiri, Valeria! :)

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Nikol!

[Vasilisia Lazăr]

Da, așa e, din păcate... Încă o poezie reușită!

[Valeria Merca]

Se simte dexteritatea de a jongla cu elementele de vesificație. Rime ingenios construite, metafora punctul forte al poetului! Tare mi-a mai plăcut!

Admirație, Gabriel!

[Nikol MerBreM]

Se simte, în fiecare vers, durerea nostalgiei după lumea verde care dispare văzând cu ochii, înghițită de gri. Tristă realitatea, frumoasă poezia!

[gabriel cristea]

Mulțumesc, Mihaela! Există!...

[gabriel cristea]

Mulțumesc pentru apreciere, doamnă Sofia Sincă!