pași între două tăceri

[Nuta Craciun]

totul căpăta în gura mea un gust persistent de lacrimi,
oare de ce viața începe și se termină cu un plâns?

ochii mei sunt doar ascunzișuri pentru cuvinte,
m-am rătăcit, dar am cunoscut viața pe drum,
am învățat să caut speranța ca pe o scoică rară pe o plajă pustie,
ca pescărușii pe o mare înghețată, așa dansam în jurul vieții
să-mi alung de sub piele frigul.

ascultam vântul șuierând între cuvinte străine,
cineva a schimbat muzica, o mână invizibilă de umbră sau de aer
a împrăștiat iepurii ce-mi aleargau sprințari prin memorie.

mâine va trebui să mă întâlnesc din nou
cu mine în oglindă
lumea va fi iar un zid care crește tot mai înalt.

[Nuta Craciun]

Waau, ce surpriză, mulțumesc dan, dar... e poemul tău nu e al meu! Pot renunța la câte ceva, poate sunt cam multe cuvinte de legătură, accept asta, cum să nu? dar nu îl simt al meu în forma sugerată de tine. Nu sunt eu acolo chiar dacă sună mai bine, îl simt ciuntit poate tocmai pentru că am încă în minte forma veche.

Nu încerc să explic nimic, pentru că bine știu că poezia se simte sau nu, este sau nu este.  Poate aici Nu este, dar cine are pretenția să scrie capodopere? :) Asta nu înseamnă că nu apreciez felul tău original de a-mi arăta cum vezi tu acest poem. Deocamdată îl las așa la dospit, dar o să revin la el să mai cizelez câte ceva.

Să ne auzim cu bine!! 

[Nuta Craciun]

Da,  cam multă neliniște se adună uneori și lumea e câteodată atât de departe... 

Mulțumesc, domnul Grig Salvan! Să ne citim cu bine! 

[Nuta Craciun]

Îți mulțumesc,  Amanda !

Nu știu unde l-ai citit, poate la mine în pagina de Facebook? De fapt nu cred că suntem prietene pe acolo... sau suntem? Modific mereu textele, adică revin la ele mai ales când primesc sugestii, poate am păstrat câte ceva din alte texte și îți suna unost, oricum ar fi, mă bucur de semn,  zi bună!! 

[Monica Pester]

Să zic? D-na Nuța, Petruț vă sugerează să faceți economie de cuvinte. Varianta lui e ca atunci când strângi brânza în pumn, iese zerul și rămâne esența laptelui. Care este a dvoastră! Felicitări, doamnă!

[petrut dan]

 „totul căpăta un gust persistent

  de lacrimi,
  oare de ce viața începe și se termină cu plâns?

  ochii mei ascunzișuri pentru cuvinte,
  m-au rătăcit,

  dar am cunoscut viața

  pe drum,
  am învățat să caut speranța- scoică pe o plajă pustie,
  ca pescărușii pe o mare înghețată,

  dansam în jurul vieții
  să-mi alung de sub palme frigul.

  ascultam vântul între cuvinte străine,
  cineva a schimbat muzica,

  o mână de umbră sau de aer
  sperie iepurii sprințari prin memorie.

  mâine va trebui să mă întâlnesc din nou
  în oglindă
  lumea, un zid mai înalt.”

  Uite-ți, doamnă, poemul!) Noapte liniștită!)

[Grig Salvan]

Meditație și neliniște. Uimiri și întrebări parcă fără răspuns:

„oare de ce viața începe și se termină cu un plâns?”

Asta mi-aduce aminte de un vers dintr-un cântec al meu:

„oare de ce, când ne naștem, viața ne e dată doar spre-a se sfârși?”

Căutăm căldura și lumina, dar parcă pste tot domenște frigul și întunericul.

Ne înspăimântă șuierul vântului printre cuvinte străine.

Și lumea ce pare și ea străină și rece, dură asemeni unui zid:

„și lumea va fi iar un zid care crește tot mai înalt.”

[Amanda Spulber]

Îmi amintesc că am mai citit-o. Atât de tristă și memorabilă.