Am uitat...

[ELENA AGIU-NEACSU]

 

Am uitat să fim, mă trec fiori,

De am ajuns pământ de flori;

De vină suntem numai noi

Că ne tărâm bocancii în noroi

Și împroșcăm tot ce e sfânt.

 

Se înfioară morții din mormânt

Și crucile-aplecate-n țintirim

Ne-aduc aminte c-am uitat să fim;

Mărșăluim doar pe pământ.

 

Se zguduie planeta din țâțâni,

O locuim, însă de ea străini,

O omorâm cu fiecare clipă

Și din adânc n-o auzim cum țipă.

 

Ne strângem liotă la un bairam

Și în biserică la câte-un hram,

Dar am uitat de Dumnezeu

Și eu și tu și tu și eu.

 

[Chris]

da, ne-am instrainat de noi insine! se simte revolta...

[Vasilisia Lazăr]

O poezie mai reușită decât altele citite la tine, Elena. Mă refer, în mod special, la formă. Mi-a plăcut.

[ELENA AGIU-NEACSU]

Mulţumesc frumos, Doamnă Monica Pester!

[Monica Pester]

Ne aflăm cu adevărat în momente critice în  care ne simțim neapărați, pierduți, fără repere. Nu l-am pierdut pe Dumnezeu, din simplul motiv că El este în noi, El nu ne pierde. Ne irosim însă bucuria vieții pe lucruri mărunte și nefolositoare în final. Admir mesajul de revoltă interioară, ca și expunerea lirică.
Ðna Elena,

[petrut dan]

Îmi place rezolvarea poemului, și potrivită și plină de forță pentru nota sa contemplativ-pesimistă, de remarcat sensibilitatea autoarei, cu drag!

[ELENA AGIU-NEACSU]

Va multumesc, domnule Grig Salvan!

[Grig Salvan]

Tristă constatare, cu accente dure, de pamflet, un memento grav pentru vremurile tulburi pe care le trăim.

[ELENA AGIU-NEACSU]

Vă mulţumesc, dragi colegi, pentru comentarii!

Cu aleasă preţuire,

EAN

[Stanescu Valentin]

Elena, acum la prima întâlnire c-un gând în cuib de poezie, mă infior, îmi stă în fire, de tot ce văd, de ce-o să fie...

 

dreptate ai în tot ce spui

că am ajuns nişte roboţi

de noi străini ai nimănui

ai sufletului nostru hoţi

 

nu va mai fi tot ce era

greu din tumult să ne trezim

mânaţi de gândul de-a avea

se vede c-am uitat să fim...

[Mihai Katin]

nu  este  chiar  o uitare  de Dumnezeu,este  o   irosire  a fiintei  umane care   este  ispitita,fortata  chiar  in ultimele  decenii sa se lepede  de suflet  si   astfel putem  certifica versurile:

Se zguduie planeta din țâțâni,

O locuim, însă de ea străini,