negăsire

[Vasilisia Lazăr]

merg singură

prin oraşul de fier şi ciment

tăcerea propriilor pași mă loveşte cu pietre

în asfalt s-a gravat răsuflarea ta

păşesc încet

să nu-i şterg urmele

 

bulevardele tac în ritmul şoaptelor tale

eu refac itinerarii

să te regăsesc în ele

 

o ploaie de vară spală trotuarul

orașul s-a retras ursuz în case

picăturile îmi udă părul umerii gleznele

îmi lipește bluza de sâni

iar palmele lor devin deodată palmele tale

se umplu cu trupul meu de femeie dorită

până în măduva oaselor

 

câțiva melci întârziați

așteaptă să fie salvați din calea mașinilor

așa cum eu aștept să mă salveze

iubirea

 

într-un colț de cer

un soare palid mă priveşte cu un ochi tulbure

rotindu-se nesigur

sunt cu ţinta ratată

 

încă o zi ne-a surprins pe străzi paralele, iubite...

[Gabriela Raucă]

De fiecare dată am același simțământ, citindu-ți poeziile, Vasilisia.

Mă găsesc în fața unei pelicule de film, scenele acestuia derulându-se în fața mea, la fel ca și decorul, muzica, sunetele. Este fantastică această capacitate de a da cuvintelor altă înfățișare, de a crea imagini, de a lăsa cititorul să se delecteze, pătrunzând în sufletul tău poetic.

E obișnuită această metodă a ta, de a începe poezia cu un decor sumbru, mohorât, folosind cuvinte grele, precum beton, fier, asfalt. Însăși singurătatea are culoare gri. Se aud loviturile pietrelor, tăcerea pașilor, numai mersul eroinei și răsuflarea iubitului, gravată în asfalt dau o nuanță de viață acestui tablou .

Ploaia intervine ca o schimbare a decorului, spectatorii se retrag, dar cautarea rămâne, ploaia aducând cu ea un accent de culoare, fiind o ploaie de vară. Vară, viață, senzualitate, o femeie frumoasă cu părul ud, cu umerii atinși de picăturile de ploaie și culminând cu bluza udă, străvezie... nu spun nimic mai departe, nu are rost să mai descriu, că aș strica farmecul filmului. Este un episod cu urmare, chiar dacă totul rămâne deocamdată o „negăsire”, căutarea continuă.

Mă fascinează ceea ce scrii, Vasilisia, chiar dacă de multe ori bat câmpii în comentariile mele. Admirație!

[petrut dan]

Ce mai pot eu spune, dacă a spus Ana!) Sau doamna Flori Cristea!) Totuși, nu mi se pare o schimbare de stil, mai degrabă o eliberare a unei părți de care, poate, nu erai conștientă sau, poate, erai, dar ai ținut-o (doar) pentru tine, sau pentru mai târziu, cine știe?! Imaginea cu pașii gravați în asfalt te duce cu gândul pe Hollywood Walk of Fame Star și mă gândeam dacă chiar așa ai vrut, deși parcă nu-i prea departe să trimiți amintirea iubitului peste mări și țări?)) Ei glumesc, dar să știi, dacă-ți mai vine, pe mine poți să mă trimiți, că nu mă supăr. Hai, fie-ți milă, și-o să te spun și la morți!)) Nu mai scriu despre strofa a doua, fiindcă am citit-o pe a treia despre care refuz să comentez ceva, că nu o să mai termin niciodată, nu vreau să zică lumea să comentez mai puțin și să scriu mai mult!)) Dar strofa e cum mi-a scris o dată domnul George Mihalcea, un poet mult peste timpul său, la un text pe care o să-l postez și aici, „Genial poemul, trăznet titlul, fratele meu”! Aproape că îți vine să te oprești, să iei aer ca să-ți revii, și, după, să nu-ți mai placă nimic!)) Ei, dar tu ești poetă, ce să mai zic! Vreau să spun că înainte de a reveni, aveam oarece rețineri, dar, acum, după ceva vreme, pot să spun că am descoperit autori valoroși și foarte valoroși și că a fost o alegere foarte bună! Fie vorba între noi, nici nu sunt variante, este singurul site de profil unde atmosfera de cenaclu este prezentă, nediluată de idioțenii feisbuciste și unde valoarea este căutată de toți! Adaugă cadrul prietenos, cu respect față de celelalte creații și autori, o administrație corectă și ai deja rețeta unui succes deja confirmat! Vezi, să nu te pună domnu' să!... )))

[Mihai Katin]

câțiva melci întârziați

așteaptă să fie salvați din calea mașinilor

așa cum eu aștept să mă salveze,

iubirea... o imagine fabuloasa prin arta comparatiei... „negasire” este, dincolo de poem, un  adevarat exercitiu spiritual...

[Cristea Florica ( Flori Cristea)]

O, ce construcție are poemul acesta! Par două lumi: una care o caută pe cealaltă, a doua fiind o lume a tăcerii. O lume care se lasă căutată. Mi-a reținut în mod deosebit atenția versul:" tăcerea propriilor pași mă lovește cu pietre". Excepțional! 

O poezie care transmite mult!