Închide-mi poarta privirii mele,
zăvorește-o adânc,
încât lumina șovăielnică a apusului de soare
să nu ajungă sărutari la stele,
în roșu, viu pământ.
În clipa furată din tot apusul meu,
fii răsărit născut din înzidirea de lumină-n lut,
anină-ți tu pașii de pietre în noapte
departe de calea ghidului mut.
Ferește-ți ochii de lumina prea dulce a stelelor albastre,
în hedonism te vor chema să-ți zăbovești tu clipa.
Și pentru un moment doar de-ți vei dori inspita
să o deguști, atât cât bob de sare…
te vor fura lucarnele, purtându-te spre astre
și vei pluti furat pe veci de-a lor lucire.
Arzând mereu de dorul lor
în razele lor caste,
vei fi sfârșind cărbune plutind în nemurire.
Coboară-ți ochii și sprijină pământul,
agață-te de spada firului de iarbă
și lasă în ea picur sângeriu să-ți cadă.
Și-n al tău sânge îți va-nvăța cuvântul,
ghidându-te prin noaptea căii tale
spre zorii tăi însăilați în orturi,
ce îți așteaptă mângâierea să îi dezlegi din cer
și să îi ții ca salbă în pieptu-ți fioros.
Mulându-ți universul pe lutul efemer
vei naște mii de astre purtat
pe braţ de scutier.
Închide-mi privirea cu un ultim pumn de humă
iar scutul mi-l îmbracă, drept giulgiul unui sfânt.
Și calcă mai departe, sub raza mea de lună,
în aripile-ți negre să ai tumult de vânt.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al ÎNSEMNE CULTURALE !
Alătură-te reţelei ÎNSEMNE CULTURALE