Călător în timp 2

[Dulmin Aurel]

  

Sunt debusolat. Mă plimb fără vreo țintă anume, prin centrul vechi al unui oraș îmbătrânit. Am fugit de la ore. Nu mai suport. O văd peste tot, îi văd zâmbetul, minunatul chip, albastrul ochilor, o văd, o simt, o doresc..

Nu cred, trebuie să-mi recalculez prioritățile, să renunț la obsesie, să fug de această imagine. Trebuie să fiu eu, bădăranul, nesimțitul cel veșnic nemulțumit.

Radu, Garry doar bănuiesc ce se întâmplă cu mine. Ei încă nu cunosc în totalitate zbuciumul interior ce-mi macină și ultima fărâmă de luciditate. Ei nu cunosc frumusețea noilor mele sentimente , sentimente ce au explodat odată cu apariția ei în viața-mi mediocră și plină de neajunsuri.

Nu, nu sunt acele sentimente trecătoare, este ceva nou . Mă lovesc de o situație absurdă..

De două ore mă plimb haotic, printr-un oraș pe care nu-l mai recunosc. Inconștient mă ciocnesc de oameni, de trecători pe care nu-i cunosc. Mă privesc nemulțumiți, după care își continuă drumul. .

Sunt sigur că arăt jalnic. Sunt imaginea unui om înfrânt de sărăcie și mizerie. Acum realizez ce mare diferență există între noi. Sunt un păduche strivit sub tocul elegant al inocenței. Sunt scama incomodă așezată pe gulerul ei, îndepărtată cu un bobârnac.

Sunt chiar inconștient. La ce dracu visez. Este absurd. Trebuie să-mi revin. Are dreptate Garry , nu este de mine. Sunt prea bădăran, prea mitocan pentru ea. Și totuși de ce mă agăț cu disperare de imaginea ei. Oare asta să fie mult trâmbițata iubire?

Nu mai rezist. Vreau să o văd. Alerg ca un nebun spre liceu. Vreau să prind pauza, măcar să o privesc, să-i smulg o privire, atâta vreau, nimic mai mult.

Respir greu , sacadat. Am ajuns chiar când a sunat de pauză. Într-o clipă curtea liceului s-a umplut. Privesc în mulțime, o caut. Nu este niciunde. Sunt descumpănit, dezamăgit. Cred că am să intru în clasă. Poate pauza viitoare va fi mai cu noroc.

Stau nemișcat și o privesc. Este la intrarea in scoală. Stă de vorbă cu profesorul de mate. Calmă, cu o stăpânire de sine de invidiat, explică ceva profesorului. Da este stăpână pe ea, se vede calmul de pe fața ei, sunt gesturi controlate prin care vrea să amplifice convingerile unei discuții în care se pare că nu are interlocutor.

Este minunată. Este locul unu în liceu. Trei ani la rând zece pe linie, media generală zece. O inteligență sclipitoare. Nici o clipă nu a apelat la părinții ei. Nu era nevoie.

Gata, trebuie să vorbesc cu ea. Nu se mai poate, vreau să știu ce am de făcut, vreau să cunosc imposibilul.

Parcă m-a lovit ceva.. Îmi zâmbește. Cred că halucinez. Vine zâmbind spre mine. Ce mers, ce mișcări grațioase și ce voce!

-Ți-ai revenit? mă întrebă foarte natural, dezvelindu-și dantura perfectă, de un alb imaculat, într-un zâmbet dumnezeiesc de frumos.

Mă scald în privirile ei albastre. Un albastru sfidător de frumos. O pata de culoare ce ar da un plus de frumusețe oricărei picturi.

Sunt mut. Nu reușesc să spun nimic. Tac . Cred ca sunt roșu precum racul fiert. Ce se întâmplă cu mine? Nu mi s-a întâmplat niciodată așa ceva. Sunt un mare bolovan. Și când mă gândesc că doream să o abordez eu. Îmi vine să râd. Doamne! Cât de tâmpit pot să fiu. Chiar așa ?! Ce dracu mai caut în fața ei. Ar trebui să mă ascund să dispar pur și simplu. Nu sunt bun de nimic, nici măcar să răspund unei simple întrebări nu sunt în stare.

Sunt blocat în cuvintele unei propoziții ce se învârte în cerc. Sunt blocat în minciuna creată de timidul din mine.

Mă atinge. Îmi ia palma în mâinile ei. Simt finețea pielii. Simt fiori necunoscuți ce-mi străbate trupul de la un cap la altul într-un dute - vino de nestăpânit.

Uau, ce senzație! Plutesc, ating neantul cu buzele într-un sărut interminabil. Trăiesc un vis.

Mă privește insistent. Revin pe pământ, din zborul de o clipă. Mă uit timid la ea. Mda... Nu o merit. Este dincolo de așteptările mele.

Din nou vocea ei, ce inflexiuni, câtă muzicalitate in ea!

- Crezi că ne putem întâlni după cursuri? mă întrebă cu același surâs duios plin de mister.

Sunt zăpăcit rău de tot. Mă aflu într-o halucinație continuă. Visez, poate cel mai frumos vis de până acum.

- Da! reușesc să-i răspund într-o șoaptă confuză.

Și continui să rătăcesc printre amintiri, căutând greșeala.

Ironia sorții.

Amintirea dispare cedând locul unui prezent horror.

Simt dezgustul din jurul meu și nu fac nimic pentru al îndepărta. Umilit, mă bălăcesc în mizeria disperării, în mocirla creată de inconștiența mea și merg mai departe de parcă totul ar fi normal.

Locuiesc cu câțiva muncitori sezonieri într-o remorcă tip vagon.

Sunt trei zile de când mă aflu aici și încet- încet mă obișnuiesc cu ideea de a trăi la grămadă.

O remorcă, așezată pe două traverse lungi din beton, probabil un atelier mobil cândva, va fi pentru o scurta perioadă de timp, sper, acoperișul meu. Patru paturi improvizate, suprapuse, îngrămădite într-un spațiu mult prea mic, întregesc scena în care îmi voi petrece zilele în următoarele săptămâni sau luni. Dorm pe un placaj pus între paturi, pe care sunt aruncate la întâmplare niște zdrențe ce țin loc de saltea.

Lucrez într-o fermă viticolă la săpat în vie. Uneori când este cazul mai leg și coardele. Nu este prea greu, acceptabil chiar. Îmi este greu să țin pasul cu ceilalți, oameni obișnuiți cu astfel de munci ce nu prea pun preț pe viața anostă în care trăiesc. Sunt precum animalele ce trag o viață la jug fără să crâcnească. Nu știu ce aș putea să fac, mă dezgustă dar trebuie să mă înham și eu la jug ca orice animal și să trag alături de ei. Nu vreau să ajung din nou pe drumuri, nu-mi doresc să trec din nou prin iadul mizerabil al sărăciei. al umilinței. Abia am reușit să găsesc un loc de munca unde să fiu și angajat, exact ce-mi trebuie pentru a depăși limita degradării mele. Asta este viața de îndobitocire pe care am acceptat-o, un pahar de țuică, țigări și o masa caldă la amiază pregătită în fermă, o viață în care viitorul se estompează, nu mai are loc.

Suntem 20 de persoane, cred că eu sunt cel mai în vârstă și cel mai slab pregătit. În privirile lor văd uneori mânie pe care nu o înțeleg, alteori milă pentru neputința mea. Oricum ar fi nu e bine. Ideea e că Îi țin pe loc, ( sursa milei și a mâniei lor ) ceea ce face ca reproșurile șefului de echipă să fie din ce în ce mai dese. Tipul e un bărbat înalt, să aibă 1,90 cm și cred că cel puțin 100kg, bine făcut ce mai. Nu are mai mult de 30 de ani. În schimb are un chip hidos, se văd semnele unui vărsat de vânt pe fața lui, o cicatrice urâtă îi brăzdează fața de la ureche până undeva sub bărbie trecând peste colțul buzelor făcându-l să pară și mai hidos, o monstruozitate hidoasă. un păr rar de un blond spălăcit îi acoperă creștetul capului ascunzând un început de chelie. O dantură incompletă, nespălată ce cu siguranță degajă un miros de canal, apare când și când atunci când deschide gura.

Primul gând care îmi trece prin minte este - râde ciob de oală spartă -. Aspectul meu este cu mult mai neîngrijit și mai mizerabil. Am mai bine de două luni de când nu am mai făcut un duș. Lenjeria pe care o port am schimbat-o cu ceva timp în urmă și nu am mai dat-o jos de pe mine. Pielea toată îmi este iritată, mă scarpin neîncetat o fac totuși cât mai discret, sunt un mizerabil și nu știu cât voi mai rezista să exist așa.

Simt în jurul meu numai dezgust