Fantezie-n prag de seară

[Corneliu Neagu]

Cu umbrele venite înspre seară

ajung regrete rupte din trecut,

se-așază pe o margine de scut,

să le ascult povestea lor amară. 

Ar vrea să-nceapă toate deodată,

eu aș dori să le ascult pe rând

dar simt că se apropie dansând,

iar dansul se învârte ca o roată.

 

Se-aude-n depărtare o fanfară,

un saxofon coboară în bemol,

pe volta suplă dintre fa şi sol

regretele în horă parcă zboară.

Încearcă să ajungă pân’la stele,

diezii din fligoarne mă rănesc,

dar un becar, aproape nefiresc,

adoarme între dorurile mele.

 

Adun, în grabă, gândurile toate,

le spun să te aducă din trecut,

cu un poem  din dorul convolut

să te așeze-n patul cu păcate.

Dar dorul să rămână la fereastră,

de strajă să ne fie până-n zori,

iar la sfârșit să ne aducă flori,

garoafe roșii puse într-o glastră!

 

 

 

 

[Corneliu Neagu]

Chris, mulțumiri alese cu prietenie din partea autorului!

[Chris]

frumos, aceeasi nostalgie cu care ne-ati obisnuit!

[Corneliu Neagu]

Prietene Grig Salvan, un comentariu emoționant care mi-a atins corzile sensibile ale sufletului! Mulțumiri alese și gând bun!

[Grig Salvan]

Revin cu plăcere la aceleași versuri cu ton melancolic și elegiac, la imaginile frumos desenate pe canavaua timpului, la muzica ce străbate versurile, la diezii, bemolii și becari asemeni unor spiriduși ce se mișcă în fundal, la fanfara ce-mi redeșteaptă universul bacovian în suflet. Lectură balsamică, așa ca întotdeauna.

[Corneliu Neagu]

Stimată doamnă Nuța Crăciun, copleșitor  comentariul dumneavoastră, mulțumesc! Îmi amintește de confesiunea făcută de Zoe Dumitrescu Bușulenga după retragerea la mânăstire: „Pentru mine marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce la frumusețe. În rugăciune intri pentru a integra absolutului”. În această notă aș dori să spun că cine nu poate scrie poezie cu rimă fără a număra silabele, are la îndemână poezia fără rimă, în care se poate afirma prin mijloace artistice specifice acestui gen (avem exemplul marelui poet Lucian Blaga). Evit să-l amintesc pe Nichita Stănescu, un poet hibrid care își pierde din ce în ce mai mult aura de altădată.

[Nuta Craciun]

Tare frumos ca de altfel tot ce citesc în pagina dumneavoastră, felicitări!! 

Poezia ține de partea cea mai intimă a ființei noastre, ea echivalează aproape cu o rugăciune… și deși pe mine stilul clasic simt că mă constrânge, mă obligă să număr mereu silabele ca să pot păstra ritmul și atunci pierd emoția, nu pot să nu felicit pe cel/cea care poate păstra și ritmul poeziei și poate și transmite emoția.

[Corneliu Neagu]

Sunt extaziat de frumusețea comentariului pe care l-ați scris aici, stimată doamnă Vasilisia Lazăr! Mulțumiri alese cu prietenie și respect!

[Vasilisia Lazăr]

Sunteți o sursă inepuizabilă de metaforă și de lirism. Poezia dumneavoastră e aidoma unui cântec etern care ne poartă spre infinit, dincolo de orice durere și bucurie artificială.

[Corneliu Neagu]

Mulțumiri alese, stimate prieten și coleg de condei Mihai Katin, pentru acest comentariu foarte frumos!

[Mihai Katin]

Se-aude-n depărtare o fanfară,

un saxofon coboară în bemol,

pe volta suplă dintre fa şi sol

regretele în horă parcă zboară.

Încearcă să ajungă pân’la stele,

diezii din fligoarne mă rănesc,

dar un becar, aproape nefiresc,

adoarme între dorurile mele....sunt  versurile  acelei  muzici   ce are in ea o  tristete,o  melancolie  ,acea mareata trecere pe strazi  ce  inca ne ascund  sotronul  copilariei  si  este  superb sa descoperi  o  astfel  de poema  a  timpului trecut  in cantec...