Caise din alfabetul unei erori

[Puiu Alice]

Caise din alfabetul unei erori

 

și oricât alergi

prin amnezia cerurilor încrucișate

o atingere plisată oval

de automatul cu procente albe

cine știe când

regula de trei îngeri aproximați

pentru rictusul de cretă al fachirului

cine știe cum

frenezia disperărilor conceptuale

despre sârma ghimpată cu plasturi virtuali

și conjugarea de aur a coliviilor tandre

și farmecul cucutei sub unghii de somn

mereu un semn pe muchia cuvântului

ca și cum

lumea o armonică din treptele lui Babel

un salt declinat orb  în trapez de spini

dar mereu un ceva șoptit

dincolo de lovitura sub centură

un adio din algoritmul plecării

sărutul zăpezii în busola ultimului crin

aproape de visul pietrei

când ușile au gânduri la litera trei

noaptea scrie o broboadă cu cioburi

pe prag inimi de păsări

ticăiesc abulic cine știe ce

poate axioma nimicului asimetric

caisă furișată-n buzunarul unui mag

când umbre joacă x și zero

cu inima ta

*

 

ecranul blincăie erori dintr-o vară

și tu treci în alt alfabet

[Vasilisia Lazăr]

Dragă Alice, poezia ta este un veritabil labirint conceptual, în care limbajul parcă reinventează realitatea. Este o scriitură densă, aproape hipnotică, în care imaginile se trăiesc ca niște fulgurații de sens. Sinceră să fiu, m-am cam pierdut în acest labirint. Versurile tale par să funcționeze după o logică proprie, interioară, unde „alfabetul erorii” devine însăși cheia de lectură. Acea coerență clasică pe care o cunoaștem cu toții pare să lipsească aici. Tu accepți deriva, fragmentarea, alunecarea dintre simboluri... Imagini precum „armonica din treptele lui Babel” ori „sărutul zăpezii în busola ultimului crin” sunt de o frumusețe stranie, aproape onirică. Se simte o poezie intelectualizată, dar nu rece – dimpotrivă, sub această construcție abstractă pulsează o neliniște profundă, o căutare a sensului într-o lume fragmentată, „în erori”. Dacă îmi permiți o sugestie, poate că, pe alocuri, densitatea metaforică este atât de mare, încât cititorul riscă să piardă firul emoțional. O ușoară „ancorare”, fie printr-o imagine mai concretă, fie printr-un punct de respiro, ar putea face textul și mai accesibil, fără a-i diminua forța. Finalul este excelent („treci în alt alfabet”). E o ieșire deschisă, care rămâne în minte și continuă poemul dincolo de el. Am citit o poezie sofisticată, provocatoare, care cere cititorului să participe activ la decriptare. Și nici nu cred că acesta e principalul scop, poezia în sine e un labirint și, uneori, intenția nu e să găsești ieșirea, ci să rătăcești conștient prin imagini. Felicitări și te mai aștept!