două vise, amândouă cu tata

[petrut dan]

pe primul nu mi-l amintesc foarte bine,
în al doilea urcam un munte călare,
noaptea, senzația că vântul îmi trece briciul pe față
și uită să-mi șteargă mirosul de spirt,

trece pe lângă mine fără să spună nimic,
aplecat,
parcă aveam cinci luni și mama voia să-mi facă poză
când am putut să-mi țin capul.

i-am văzut lampa agățată de șa
în culoarea lunii,
înainte să-l ajung știam că vor fi acolo
frigul, focul,
apoi m-am trezit

vorbind despre lucruri trecute,
nu pierdeam niciodată ocazia de-a întreba
ale cui sunt mormintele acelea frumoase,
până în iad,
puteam să jur că nu-mi ia mai mult de zece minute
să fiu parte a acestei lumi greu de măsurat,
liniară,
vârsta strivește.

mă încarc de neliniști profunde,
cu nasul puțin înghețat,
lipit de obrazul tău ca de un geam prin care
pomii fac piruete în ceață,
categoric și fără ascunzișuri iubirea mă-ndeamnă
la compromisuri,
îmi doresc o despărțire sublimă
în fața unei clădiri cu etaje lipsă,
noi și amintirea dezmățului de azi-noapte,
cu cât lupți mai mult să recuperezi, cu atât
timpul adaugă valoare nevrozei.

jumătate dintre iubirile mele ilegale,
jumătate sălbatice,
când aud de morală, se comportă de parcă
ar fi trăit alături de picturi cu tauri și oameni de crom
încleștați în aceeași prinsoare că natura se comportă
așa cum unui mort i-ar fi scârbă
să-l atingă
un viu
în solul acela dur
unde nu poți controla vanitatea
jocului de noroc care nu are nimic de spus între
viață și moarte
rămâne decizia ta și vocea pentru el crudă,
nelucrată,
nepoliticoasă, dar nu mai puțin
magnifică,

altfel spus, mă simt bine,
uneori și eu râd.

[Mihaela Popa]

un poem frumos e puțin spus, și da, cum spune Lisia "Rar am întâlnit (de fapt, nu cred că am întâlnit) un autor care să fie atât de prolific și, în același timp, să nu se erodeze, ba, dimpotrivă, să crească de la o scriere la alta." sunt de acord cu ea.

Admirație!

[petrut dan]

Bună dimineața, 

Gina, mulțumesc pentru prezența și comentariu, poetic de-a dreptul și scris cu pricepere, cu drag!

Monica, mulțumesc pentru cuvintele bune și urare, foarte frumos comentariul tău, te mai aștept, cu drag!

domnule Mihai Katin, va mulțumesc, aprciez constanța și comentariile deosebite, cu stimă!

Lisia, un comentariu cel puțin decorativ, așa ca o sărbătoare a cuvintelor, emoțiilor și stărilor pe care le trezește și le fixează pe hârtie spre a nu fi uitate și a te face să revii mereu pentru că , nu-i așa, cine mai comentează așa de frumos?! My lady!)

[Vasilisia Lazăr]

Monica, poezia lui Dan cuprinde atâtea sensuri şi simboluri, de cele mai multe ori divergente, încât mie, cel puțin, mi-e imposibil să trec pe lângă ea tăcând. Mă refer la toată poezia lui.

Drag!

[Monica Pester]

Lisia, Dan, cred că sunteți două fețe ale aceleeași monede! Care se poate numi fior liric, izvor poetic, literă cu mesaj sau bogăție spirituală a tărâmului sufletesc. Oricum aș numi-o, talentul unuia îl completează pe al celuilalt! Și, sincer, o ediție bi-talent, aș zice, ar fi o noutate pe scena poeziei românești și un mare îndemn pentru cei care iubesc versul! Mă bucur că vă cunosc !

În mod evident, apreciez enorm pe toți cei care se află și ne aduc frumosul lor în acest minunat cenaclu!

[Vasilisia Lazăr]

Avem de a face, din nou, cu un poem amplu care se constituie într-un întreg univers ideatic, liric și personalizat deopotrivă. Legătura metafizică cu tatăl împiedică descompunerea sufletească, împiedică uitarea. Amintirea acestuia persistă în mintea adultului/bărbatului de acum (urcam un munte călare,/ noaptea, senzația că vântul îmi trece briciul pe față/ și uită să-mi șteargă mirosul de spirt), cu privirea și simțămintele copilului de atunci (parcă aveam cinci luni și mama voia să-mi facă poză/ când am putut să-mi țin capul). Conexiunea între lumea interioară și lumea dinafară e ca un peron lung de gară de unde poetul pare că ar putea pleca oricând în acea călătorie fără întoarcere, pregătit din reflex cu un bagaj sufletesc care să-i ajungă drept hrană până la ultima stație (nu pierdeam niciodată ocazia de-a întreba/ ale cui sunt mormintele acelea frumoase,/ până în iad,/ puteam să jur că nu-mi ia mai mult de zece minute/ să fiu parte a acestei lumi greu de măsurat,/ liniară). Și cum iubirea nu lipsește niciodată din poezia lui Dan Petruț, și aici, aceasta își face simțită prezența în a doua parte a poemului. E o iubire care se detașează parcă de restul, ori poate e iubirea aceea privită ca tot, fără o destinație anume, de care poetul nu se poate lipsi și nici poezia exista, iar despărțirea de ea e de neconceput, așa cum de neconceput e și o clădire cu etaje lipsă. Și fără ca cititorul să-și dea vreo clipă seama când s-a făcut trecerea către o nouă secvență (atât de puternic e liantul care face unitar acest poem), asistăm, în continuare, la un discurs liric din mici fragmente de oglinzi, în care poetul e stăpânit de o nelinişte plămădită în cântec, ca o rostire firească a sinelui, o nelinişte transformată într-un pilon pe care şi-a aşezat trăirile, trăiri erodate de platitudinea unei existenţe cotidiene, pe care poetul o bravează uneori (jumătate dintre iubirile mele ilegale,/ jumătate sălbatice,/ când aud de morală, se comportă de parcă/ ar fi trăit alături de picturi cu tauri și oameni de crom/ încleștați în aceeași prinsoare că natura se comportă/ așa cum unui mort i-ar fi scârbă/ să-l atingă/ un viu/ în solul acela dur/ unde nu poți controla vanitatea/ jocului de noroc care nu are nimic de spus între/ viață și moarte/ rămâne decizia ta și vocea pentru el crudă,/ nelucrată,/ nepoliticoasă, dar nu mai puțin/ magnifică,/ altfel spus, mă simt bine,/ uneori și eu râd.) Se simte o stare de revelație în fiecare frază din acest cutreier între naștere și moarte, în care construiește ori meremetisește drumul de la „răsărit” spre „apus”. Superb!

 

După cum observi, Dan, în pledoaria mea de azi am folosit persoana a III-a, așa... să pară mai cool. :)) Acum o să schimb registrul și o să te felicit din inimă pentru încă un poem minunat! Ești o sursă inepuizabilă de frumos. Rar am întâlnit (de fapt, nu cred că am întâlnit) un autor care să fie atât de prolific și, în același timp, să nu se erodeze, ba, dimpotrivă, să crească de la o scriere la alta. Așa că... jos pălăria!

[Mihai Katin]

vorbind despre lucruri trecute,
nu pierdeam niciodată ocazia de-a întreba
ale cui sunt mormintele acelea frumoase,
până în iad,
puteam să jur că nu-mi ia mai mult de zece minute
să fiu parte a acestei lumi greu de măsurat,
liniară,
vârsta strivește. tinutul   memoriei , spatiul  de aduceri   aminte   a ceea  ce  este  necesar  starii de prezent...

îmi doresc o despărțire sublimă
în fața unei clădiri cu etaje lipsă,
noi și amintirea dezmățului de azi-noapte,
cu cât lupți mai mult să recuperezi, cu atât
timpul adaugă valoare nevrozei.   este  o  dorinta  nu  a formei   de  despartire  ci   a modului  de a putea  trece  dincolo   de hedonismul   fara  de care   metafora  ar fi  insipida....

din  nou   un  monolog  ce  trebuie  ascultat  cu  o  ureche lipita  de peretele  dinspre  noptile   femeii  boreale!

[Monica Pester]

În oricare temă ai fi, când te citesc, inima mi se strânge de greutatea mesajului, de sinceritatea cu care te-ntorci spre un trecut pe care îl ții încă la piept tocmai pentru a nu pierde fibra cea mai bogată a ființei.

Iubirea tată-fiu rămâne mai mult amprentată în tine, pentru că la bărbați apare undeva, ideea de chalange, de emulație contradictorie. Față de mamă, fiii strigă și au nevoie de ajutor, un ajutor  care s-ar putea isprăvi mai repede ( din partea fiului ).

Așadar,  poți, ca de obicei, trece lesne de la o idee la alta. Iubirile trecute ilegale sau nu, rabufnesc cu tăria nevrozei ( sunt doctor ) ca să-ți aduca poate aminte de parinte, de părinți, de morți și morminte.

Nu cred că acest mesaj , ca multe ale tale n-aar putea fi pus într-o sticlă și trimis pe apă, ca altcineva, peste timp să învețe lecția întrepătrunderii trecutului cu prezentul, în modelarea unui viitor diferit.

Să ne trăiești , poete !

[gina zaharia]

 

Visul - adevăr modelat de dor și resemnare. Tata și mama, copilul ce-ai fost, și muntele, noaptea și vântul. Un cadru puternic, care poate sfâșia  într-o clipă lipsa oricărei trăiri.

Apariția mormintelor acelea frumoase pare că liniștește cu neliniști. Poate fi tronul iubirii, ori strângerea de suflet amestecată cu ceață, tot din el, ca o recompensă a dorinței de a fi cu un pas înaintea fericirii.

Că uneori apar elemente puțin mai aspre, asta e altă treabă. Știi cum să mânuiești sabia cuvântului, așa că sălbăticia devine o felină pe tărâmuri necunoscute de unii, păstorite de alții. Altfel spus, frumos, interesant poem!