Când simţi că totul este irosire

[Mihai Katin]

 

 

Când simţi că totul este irosire,

Că punctul final pare orbul far,

Podurile nu mai au balustrade

Şi visele se termină

În prăbuşiri necunoscute

E timpul să pui măştile,

Să te vinzi unui carnaval,

 Diluează mentalul în mulţime

Râs fără sens,

Dialoguri fără persoane,

Amabilităţi fără adresă,

Bucuria devorării sonore, hedonism şcolit,

Costume halucinante,

Trupuri perfecte , goliciune mentală,

Păcate dând foc la curcubeu,

Nu mai poţi muri,

Te dizolvi, eşti punctul,

Semnul mirării, un strigăt,

Doar dacă ai lăsat în urmă un pescăruş

Îţi va recupera umbra

Din canalul ce deversează nocturn în larg.

Hieroglifele  trădării

Atunci

Încearcă să urci spirala din tine,

Sus, sus de tot,

Poate se mai văd stele sau cel puţin

Priveşti carnavalul ca un talaz

Zdrobindu-se de stânci temporale,

Ascultă, doar atât, ascultă,

Vuietul pierdut al mulţimii...

 

 

Pseudo erata

Oare acesta este un poem?

Ceva îmi şopteşte că face parte doar din monologul ce îi dă raţiunii certitudinea că încă nu am părăsit-o şi atunci de ce ea m-a lăsat să rup din monolog aceste cuvinte, de ce fac atât de mult zgomot de pe insula existenţei când poate este ora de linişte şi chiar în acest moment când vă distrag atenţia voi priveaţi uimiţi cum balenele se ridică şi ating fulgerător obrazul Lunii  sau   savurati   o  prajitură  care  s-a  risipit  pe taste! Sic!... mi se pare impardonabil să am atâta vanitate.. dar voi nu aveţi?... dacă da să ne exersăm împreună formele de acceptare a singurătăţii ...

 

 

 

[Vasilisia Lazăr]

Poemul acesta este unul al întrebărilor esenţiale într-o lume din ce în ce mai distorsionată valoric (şi distorsionantă în acelaşi timp!), dispariţia unor repere fundamentale atrăgând după sine infinite nelinişti, îndoieli profund demotivante asupra sensului vieţii, mai mult îndoieli decât certitudini şi mai mult întrebări decât răspunsuri. Toate acestea sunt expresii ale unei stări de mare tensiune interioară a poetului, în care luciditatea săgetează revelaţia şi limitează trăirea deplină a sensului existenţei. Felicitări!

[petrut dan]

De multe ori, am urcat scări fără balustrade și am simțit cu fiecare treaptă că mă pierd într-o gravitație impusă de lipsa acestora, un pod sau poduri fără aceste repere, până la urmă ar face ca lumea să fie un dezastru, podurile din poem au valoare de simbol, și nu întâmplător, ptr că ce fac podurile, ele leagă, fac posibilă apropierea și accesarea spațiilor pe care cei care le folosesc și le doresc, deci ce/cum ar fi lumea fără poduri, un loc al separărilor și al frustrărilor generate de un imposibil creat și menținut artificial de o energie negativă cu scopul de a „divide et impera”! Mi-a plăcut, în special, această imagine puternică despre care am scris, dar tot poemul merită citit și apreciat ca atare! Puțin da' bun, cum ar spune țăranul meu înțelept de la marginea lumii!) Cu stimă!

[bolache alexandru]

Un poem al existenței efemere, o incursiune metaforică a societății, a sinelui.voi priveaţi uimiţi cum balenele se ridică şi ating fulgerător obrazul Lunii, dar și păcate dând foc la curcubeu... doua metafore superbe!

[Manuela Munteanu]

Cred că este una dintre cele mai sincere manifestări prin cuvânt, pe care le-am citit în ultimul timp. Este o foarte bună ilustrare a faptului că, deși suntem ființe sociale, socializarea ne poate denatura, preschimba, prin mijloace subtile, imperceptibile. Social, fiecare avem măștile noastre, experiențe nu tocmai în acord cu adevarata noastră fire și care nu ne îngăduie să fim expresia propriei personalități. Până la urmă,  singurătatea are avantajele ei, pentru că dă individului posibilitatea să se descopere. ,,Să te vinzi unui carnaval" poate fi amuzant, poate fi chiar obligatoriu în anumite circumstanțe,  sau de dragul ,,amabilităților fără adresă", dar cât de dezamăgitor, în fond (atunci când te privești în oglindă)! Da, acesta este un poem. Și ce poem! Cu multă prețuire!

[Mihai Katin]

nu  pot  decat  sa multumesc  din suflet  celor  care  adauga din  viata  lor  cateva clipe  poemelor mele  si  nu in  ultimul  rand   pentru  caldura sufleteasca a comentariilor!

[gabriel cristea]

Mihai, în neobosita nostră încercare de-a atinge stare de grație și anularea urâtului ce ne-nconjoară, scriem versuri  într-o sacrosantă solitudine. Mă gândesc că poate de acest pat germinativ are nevoie poezia bună. Lumea de azi este izbitor de neempatică, de flămândă de autodistrugere, așa încât nu ne râmâne decât să ne amăgim cu nălucile unui frumos posibil... Poezia ta are substanță! 

[Mioara Manoilă]

M-am aşezat sub sprânceana existenței
Nu mă vedea nimeni, toți trăiau...

[Monica Pester]

Vanitate ? Da, avem. Pentru că fără ea nu poți exista.

Vanitatea este o mască necesară pe podiumul vieții.

Este o tușă accentuată trasă cu puterea unui semnal de trăire,

Este un - eu sunt - spus cu forța cu care vrei să alungi fantomele trecutului dar și înlănțuirea neștiută a viitorului. 

Minunată incursiune în lupta cu dezamăgirea, singurătatea și darurile unei lumi confuze !