Apusul de neoprit

[Dumitru Mocanu]

Și-a strâns anii cu grijă

ca o pasăre care-și face cuib

sub streașina casei vii,

altădată plină de râsete

și nume rostite cu blândețe,

ca și cum totul ar fi fost

o poveste fără sfârșit.

Alteori, lacrimi reci

cădeau din ochii ridicați

spre icoana din colț,

pe care praful

n-a îndrăznit vreodată

să-și facă casă.

Acum se stinge precum apusul:

frumos, dar de neoprit.

Îl strigi, îl rogi

să mai rămână,

îi prinzi lumina din ochi,

în poze cuminți,

nu vrei să uiți căldura glasului,

îți ceri iertare.

Îți pare rău.

Iar când tăcerea se lasă

ca o binecuvântare,

nu-ți rămâne nimic altceva

decât să-i săruți ploapele,

încă umede.

[Vasilisia Lazăr]

O meditație sfâșietor de calmă despre plecare — nu una zgomotoasă, ci una care se întâmplă sub ochii noștri, cu o frumusețe dureroasă. Imaginea anilor strânși „cu grijă” dă textului o delicatețe aproape maternă, iar casa, icoana, praful care nu îndrăznește să se așeze construiesc un spațiu al memoriei sacralizate.

„Apusul” nu e doar o metaforă a sfârșitului, ci o formă de acceptare: lumina e încă acolo, dar știm că nu va mai rămâne. Finalul, cu gestul intim al sărutării ploapelor, transformă durerea în ritual de iubire și rămas-bun. E un poem reținut, demn, care nu caută efecte — și tocmai de aceea lovește atât de adânc. Mi-au dat lacrimile... Felicitări!

[Costel Zăgan]

Poezia ca o lacrimă trece din ochiul cuvântului în ochiul însetat al cititorilor!

[Dumitru Mocanu]

Doamnelor Nemescu și Glodean, vă mulțumesc pentru vizită și apreciere!

[Elena Victoria Glodean]

Acest poem surprinde cu o delicatețe dureroasă ritualul trecerii și neputința celui care rămâne, un ultim prag unde regretul și iubirea se întâlnesc într-o tăcere finală. Dureros de frumos! Sincere felicitări!

[Ada Nemescu]

O tristețe blândă, curge ca o litanie, fără icnet sau geamăt.

Simplu, ca viața.

Titlul este foarte potrivit.

aDa