Bufonul

[ovidiu]

Un bufon cu talpa mare,

lustruită ca pentru parada imposturii,

înfățișa mulțimii zâmbetul unsuros

— Sunt umil, rosti el, cu o smerenie falsă cât o clădire administrativă,

vă aduc zălog vorbe bune, vorbe dulci,

căci tuturor celor ce strâng averi

dintr-o fraudă în alta

le sunt drag: mă pun în ramă,

mă lustruiesc, mă țin la piept ,

mă poartă ca pe o insignă

Vorbe alese îmi repetă

pentru sufletul meu pribeag,

mă iubesc cu toții,

de la mic și până la mare,

pentru pensii speciale, pentru onoruri,

pentru triumfuri inventate,

pentru privilegii pe sub masă

justificate de paradă la televizor.

Atunci, din tavan, ca o respirație veche,

se auzi oftând ecoul,

hâtru, neiertător, cu o ironie care tăia aerul:

— Parcă vorba nu-i întreagă…

Bufonul își îndreptă spinarea,

își potrivi coroana de carton poleit

și își drese glasul, ofensat.

_Ca un acrobat fără plasă,

plănuiesc guvernul

dintr-o mână de slugi ahtiate după ranguri

Tăcerea separă dezbaterea însă ecoul nu încetă

-Ei vor puterea

sa sufoce orice nobilă speranță,

orice zvâcnire de adevăr,

orice firicel de bun-simț

care îndrăznește să respire.

-Vreți schimbare ? reveni parlamentarul zâmbind!

-Eu sunt patriot

tradiția imi este credința pentru ea de va trebui

voi merge și pe front

dar sper ca soarta nu-mi va fi atât de crudă.

Saltimbancul, nu renunță

se aruncă la baionetă:

— Eu găsesc că tronul mi se cuvine!

Că doar binele din țară,

în statistici se găsește!

(Statistici făcute, desigur,

de aceiași slugi ahtiate după ranguri.)

Ecoul, cu un râs amar, completă:

— În privirea ta avară,

fără scrupule și fără jenă,

zace biata ta minciună,

împăturită frumos ca un act oficial,

ștampilată, semnată și dată spre publicare.

Din fundul sălii, un bătrân se ridică.

Nu avea ranguri, nici privilegii,

dar avea glas limpede,

ca o fântână din răscruci cu apă din străfunduri

— Voi, ce stați în fruntea țării,

nu uitați de votul nostru.

Bufonul îngheță o clipă.

Doar o clipă.

Apoi își reluă zâmbetul strâmb,

căci satira, ca și puterea,

nu se lasă tulburată de adevăr

[Vasilisia Lazăr]

Ovidiu, ai un personaj foarte bun – Bufonul. Lasă-l pe el să vorbească. Nu transforma poemul într-un editorial. Satira devine puternică atunci când cititorul descoperă singur sensul, nu când i-l explică autorul.

Sau, că să fiu mai clară:

La început, textul tău promite o satiră în versuri:

„Un bufon cu talpa mare...”

Și chiar începe bine. Există ironie, există un personaj.

Dar apoi... Poemul se rupe. Intră într-un discurs politic, apoi într-un dialog teatral, apoi într-o predică, apoi revine la metafore, apoi iar la lozinci. Cititorul nu mai urmărește un fir poetic, ci o succesiune de declarații. 

Versul acesta: „Din tavan, ca o respirație veche, se auzi oftând ecoul...”

Este foarte frumos.

Și încă unul: „...avea glas limpede, ca o fântână din răscruci...”

Deci poți crea imagini poetice. 

Numai că imediat după ele revii la:

„Vreți schimbare?”

„Eu sunt patriot...”

Aici nu mai este poezie. Este aproape stenograma unei dezbateri.

Cred că ai înțeles.

[ovidiu]

Va Mulțumesc domnule Mihai Katin!

[Mihai Katin]

Bufonul îngheță o clipă.

Doar o clipă.

Apoi își reluă zâmbetul strâmb,

căci satira, ca și puterea,

nu se lasă tulburată de adevăr...foarte adevărat  finalul,apreciez poemul pentru structura sa moralizatoare,ma bucura mult folosirea unui limbaj  fără invective  și grosolanii ,astfel poemul are o mai mare putere de impact...

cu prețuire!