Gustul singurătății

[Dumitru Mocanu]

Singurătatea,
gustul soarelui
strivit la apus.
Dulceag,
când se joacă
cu orizontul
și amar,
cu arome de cenușă,
când într-o clipă
cade - cosmică,
noaptea.

 

Blânzi, ochii
îi știu mâna de fier
cu care,
între suspine,
le șterge lacrimile,
de parcă
s-ar rușina
ca nu cumva
să-și piardă
umbrele reci
din priviri.

 

Doar sufletul,
poet întemnițat
în trupul călător,
în așteptarea clipei
când cerul împărat,
milostiv,
îl va elibera,
în nopțile albe,
ocrotit de stele,
o ține gingaș
de mână.

[Dumitru Mocanu]

Vă mulțumesc, doamnelor, pentru vizită și pentru aprecieri. Înseamnă mult pentru mine.

[Mihaela Popa]

meditativ, condensat

frumos!

[Chris]

singuratatea - companioana sufletelor sensibile. mi-a placut textul si in mod deosebit imaginea de la final.

[Vasilisia Lazăr]

O meditație esențializată, redusă la gesturi și gusturi fundamentale. Singurătatea nu e definită, ci simțită: are aromă, are temperatură, are moment astral. „Gustul soarelui strivit la apus” e o imagine memorabilă — frumusețea în clipa ei de sfârșit, dulceața care deja conține amarul.

Îmi place mult ambivalența: singurătatea nu e doar durere, ci și protecție stângace. „Mâna de fier” care șterge lacrimi trădează o tandrețe rușinată, o forță care nu știe să fie blândă, dar încearcă. Aici textul capătă o umanitate profundă, fără sentimentalism.

Finalul mută greutatea din psihologic în metafizic: sufletul-poet, întemnițat, dar răbdător, așteaptă o eliberare care nu e revoltă, ci milă cosmică. Imaginea cerului care îl ține „gingaș de mână” în nopțile albe închide poemul cu o liniște gravă, aproape mântuitoare.

Un text concentrat, matur, în care singurătatea nu urlă — respiră. Felicitări!

[Dumitru Mocanu]

Vă mulțumesc, dna Nemescu! La mulți ani!

[Ada Nemescu]

Mi-a plăcut! Singurătatea are multe fețe, pe cât de mulți suntem și noi...

Aici, versuri gingașe îmi mângâie retina...

Un an nou magic, aDa

[Dumitru Mocanu]

Vă mulțumesc,  d-le Katin, d-le Salvan,  pentru vizită și apreciere. La mulți ani!

[Grig Salvan]

„...sufletul,
poet întemnițat
în trupul călător,
în așteptarea clipei
când cerul împărat,
milostiv,
îl va elibera,”

superbă imagine lirică.

[Mihai Katin]

este o stare a singurătăți luminând  asemenea unui  far un univers poetic ce se  își  are acel  tainic lăcaș:

Doar sufletul,
poet întemnițat
în trupul călător,
în așteptarea clipei
când cerul împărat,
milostiv,
îl va elibera,...toată prețuirea mea pentru  acest  poem