ferma groazei 2

[Dulmin Aurel]

Pierdut în mocirla existenței mele, rătăcesc printr-un amestec de senzații și imagini. M-am pierdut într-un adevăr stupid, dintr-o realitate infectă.

O dimineață mohorâtă și rece. Un început de martie care încă amintește de iarnă, o iarnă morocănoasă și mizerabilă. Speranța că azi va fi mai bine și mai frumos se năruie imediat ce ies din vagonul-baracă. O atmosferă umedă, jilavă. Stă să plouă. Cred că astăzi nu se va lucra în fermă. Nu suntem mulți. Nu știu dacă sunt 12 oameni în toată ferma. Aveam să mă înșel. Erau mult mai mulți. Unii fără nicio legătură cu munca din fermă.

Toată noaptea m-am zvârcolit pe placaj, gândindu-mă cum să fac ca totul să fie bine. Am intrat într-o disperare mută, neagră și nu găsesc nicio cale de ieșire.

Răcoarea, mai degrabă frigul dimineții, se face simțit. Pătrunde printre rupturile mele, așa-zise haine, până la piele. Trebuie să mă ușurez. Undeva în stânga fermei se află un pârâiaș, pe malul căruia cresc tufe suficient de mari ca să ascundă un om. W.c.-ul improvizat se exclude.

Asta e! Trebuie să mă acomodez cu acest stil de viață. Să supraviețuiesc și nu oriunde, ci într-o lume de coșmar. Este o experiență pe care nu o doresc nimănui.

Cum am ajuns într-o astfel de situație? Nu vreau să-mi amintesc. Îmi fac sânge rău degeaba.

Nu, asta nu este lumea mea. Nu am ce căuta aici. Probabil sunt o clonă nereușită a celui ce sunt eu cu adevărat sau poate o imagine a unui personaj ce bântuie visele mele, coșmarurile mele, coșmarurile unei realități bizare.

Brr! Ce-mi trece prin cap. Aceasta este scena vieții mele actuale, în care trăiesc; este mizeria pe care mi-o oferă viața și pe care trebuie să o suport; nu este nicidecum un vis sau un coșmar, ci o realitate crudă.

Ajung pe malul pârâului. Liniștea domnește în totalitate. Mă ușurez direct în apă. Privesc undele apei și dispar undeva în copilărie.

- Aruncă-l în apă! îl aud pe Mihalec cum strigă la Rain.

Am venit în excursie la Băile Felix. O duminică superbă de august. Bucuria de a ne scălda în bazinele cu apă termală este mare. Am venit cu autobuzul Casei Pionierilor. Hărmălaie cât cuprinde în autobuz. Bine, în limita pe care ne-o impune Ursu, directorul nostru. De obicei, într-o astfel de excursie se aleg copiii cei mai buni din clasă, clasele fiind de la clasa întâi până la clasa a VIII-a, în jur de 36, restul până la 40, numărul de locuri din autobuz, fiind ocupat de cei ce ne supravegheau,

Până să mă întorc pentru a vedea ce și cum, Rain îmi și face vânt în bazin. Bazinul mare pentru adulți. De frică mi-am dat drumul în apă. Nu numai frica a fost, ci și apa rece din bazin. Cei de pe margine au văzut. Au început să râdă. Să vezi batjocură pe capul meu! M-a prins o rușine de care nu știam cum să scap. Am început să dau din brațe disperat.

- Lasă-l că nu se îneacă, aud vocea lui Mihalec adresându-i-se lui Rain, cel ce mă aruncase.

Nu știam să înot. Aruncam brațele aiurea, în toate părțile, haotic, după care am intrat într-un ritm dictat de instinct. Rușinea a dispărut cu totul. A făcut loc unei bucurii. Faptul că reușeam să mă țin la suprafață fără ajutorul cuiva mi se părea o realizare enormă. Atunci am învățat să înot. Aveam pe atunci 8 sau 9 ani. Ce au mai trecut anii și acum...

Pentru o clipă, cu ajutorul acestei amintiri, am ieșit din starea deplorabilă în care mă aflam. Mă așez pe pământul gol. Am căutat un loc mai uscat să mă așez. Nu știu. Mă simt mai bine. Amintirea din copilărie m-a scos dintr-un prezent nesigur, plin de neprevăzut. Doar pentru moment. Am revenit la starea mea inițială. Mă învârt în incertitudine și nu văd cum am să scap de ea. Trecutul nu mă ajută cu nimic. Viitorul este incert, mult prea îndepărtat ca să-l pot percepe. Timpul s-a oprit în loc. Sunt prizonierul unui prezent interminabil, fără trecut, fără viitor. Sunt o legumă într-o fermă de legume. Am fost catalogat ca un terchea-berchea, un handicapat fără speranță, analizându-mă după aspectul neîngrijit pe care-l aveam și nu-mi pare rău. Cel puțin pretențiile vor fi minime. Îmi convine. Voi fi prostul satului. Privit din afară, arăt ca o slugă nepricepută, umilită în toate felurile. Gesturile, vorbele sau știu eu ce alte impresii umilitoare las să se vadă îmi sunt dictate de supraviețuitorul din mine sau poate de lașul din mine. Nu știu. Oricum, situația de față nu-mi dă de ales. Sunt marioneta unui destin scăpat de sub control.

Undeva în tufișuri, în dreapta mea, se aud zgomote suspecte. Privesc spre tufișuri. Sunt doi bărbați și o femeie. Nu-i văd prea bine. Gemetele ei și șoaptele lor m-au convins că fac sex în trei. Mă întind pe burtă. Nu vreau să mă observe.

Din nou, trecutul îmi trimite o amintire. Mă las condus de ea, spre el, spre acel trecut pe care nu am știut să-l controlez.

De o săptămână sunt cazat la hotel. Am avut ceva de lucru, iar acum sunt ceva mai liber. Mă bate gândul să mă întorc pentru câteva zile acasă. Cel puțin patru-cinci zile nu mai am ce face aici. Și nu numai ăsta ar fi motivul, ci și plictiseala pe care o am în mine de când sunt în acest oraș.

- Vino până jos, aud în casca telefonului pe care-l ridicasem la auzul soneriei mult prea stridente ca să-l las să sune.

Este Nelu. Chiar n-am chef de el acum.

- Ce mai e? îl întreb vizibil iritat de apelul lui.

- Vino până jos și nu îți va părea rău, spune și închide telefonul.

Cobor. Ce naiba să fac? Oricum nu aveam nimic de făcut, iar plictiseala era prezentă peste tot. Cine știe ce tâmpenie i-a mai trecut prin cap.

La recepție, pe hol, Nelu cu tipa de la magazie. O puștoaică ce face practică în întreprindere. S-a fofilat cumva și a intrat la magazie. Nu face nimic toată ziua. Ascultă muzică. Am trecut în câteva rânduri pe acolo și știu despre ce este vorba. Mi-au trimis și mie la laborator un băiat pe care l-am refuzat. Nu aveam nevoie de practicanți. Mă încurcau. Poate dacă era una dintre puștoaicele din clasă, altfel s-ar fi pus problema.

- Ce este cu tipa? îl întreb când eram destul de aproape de el.

- Taci acum. Îți povestesc eu. Mergem la ea.Dă o chindie și ne-a invitat și pe noi. Are nevoie de niște recomandări, cred, la ea la liceu, îmi șoptește, privind spre recepție, unde tipa era într-o discuție aprinsă cu recepționera.

Se cunoșteau pesemne după felul cum discutau.

- Perfect. Hai să o facem, îi zic, într-un fel satisfăcut că am cu ce să-mi umplu timpul. Cel puțin este majoră? îl întreb puțin neîncrezător.

- Este în ultimul an la liceu, anul V la industrial 1, așa că în privința asta nu există nicio problemă.

A urmat o noapte de pomină. Și după ea au urmat altele. Plictiseala a dispărut cu totul.

Stau și îi privesc. Au terminat. S-au ridicat în picioare. Mă ascund mai bine. Nu vreau să mă observe. Este ultimul lucru pe care mi l-aș dori. Pot să-i văd mai clar. Femeia se apleacă și se spală, pe când băieții își trag pantalonii pe ei fără ca măcar să se șteargă. Ce dobitoci! îmi spun și privesc spre femeie. Vorbește ceva cu ei. Râd. Ea, cred că are mai bine de cinzeci de ani. Este trecută, Se vede pe fața ei. Grasă și micuță de statură. Observ și câteva riduri la gură, sub nas, unde începe să mijească o mustață. Băieții, în schimb, sunt tineri, copii față de ea. Nu au mai mult de 20 și de ani. Pleacă spre fermă, râzând în continuare. Femeia lovește pe unul dintre ei peste fund, le zice ceva și o ia înainte.

Mă întorc pe spate. Pun mâinile sub cap și cad în visare. Nu pentru mult timp. Frigul nu mă lasă. Aceeași chinuitoare întrebare revine. Ce mă fac?

Vezi mai puţine

[Chris]

un text intercalat cu amintiri, imagini tari, citit cu placere.