Pieriţi în hău sunt zeii toţi!

Pe necuprins, doar temple goale,

cu trepte-ciob... Înfrânte porţi

afundă crez în glia moale...

Statuile divine crapă

fără pioasa închinare,

iar marmura tăcută, albă

naşte în van scântei sub soare.

Hain, adâncul se frământă!

Şuvoi de lavă otrăvită

se urcă în spirală frântă,

cu tunet grav firea să-nvingă.

Cronos, titan în iad robit,

râvneşte-acum…

Divină pâlpâire

în gheaţă întrupată! 

Zvonuri celeste

întorc frenetică roată,

pătrund pe-o strună

din ace de brumă

şi-n iz de amintire

înfăptuiesc deplin

vis risipit de fire…

În valuri de-adoraţie

statuia se topeşte…

Pierite sunt şi graţie,

şi strălucire nudă!

Iluzie înfrântă:

un lac impur

şi maluri de picioare

în dans nebun

se strâng.

Semn de popor…

Trezit în zori,

într-o lacrimă

rătăcită de ochiul

firului verde şi crud

mi-am limpezit amintirea.

Mă ştiam om...

După cea din urmă

atingere a singurătăţii,

spinii

iviţi din umbra mea

au tulburat firea.

-Ce bine! Din ei

vor creşte surâsuri,

perle, miresme noi!

se veseli Primăvara.

-Nicicum! strigă Moartea.

În veacurile…

De-o viaţă alerga!

Fugea în dunga zorilor,

strângându-şi

urme-n cercuri

pe sloiuri adormite,

din asprele deşerturi...

Clipind în visul norilor,

prin vuiet şi cenuşă

de zor se  tânguia:

„Ochiul înaintea stelelor,

inima-n faţa durerilor,

picioru-n vârful dorinţelor...

Alung spaima fiinţelor!”

În pragul nemurii

trăi clipa opririi.

Ca bir, pieptul…