Plânsetul ei

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Lumina focului din sobă se zbate pe perete.

Dorul tremură în pieptu-i dezgolit.

Curată, o lacrimă își urmează drumul

Pe fața-i albă, pierind în păru-i răvășit.

 

Afară plouă liniștit

Și suspinul ei se risipește între lacrimi.

Genele-i negre sunt umede și moi

Tresăltând la răstimpuri, ca și sânii goi.

 

Stropii de ploaie sărută geamul rece.

Se aud înfundat pașii de pe drum.

Lumina focului din sobă se zbate pe perete,

Desenând figurine reci de scrum.

 

Dorul tremură-n suspine

Zbătându-se aspru, răzvrătit.

O fată tristă, cu strai alb, ca de înger,

Plânge cu sufletul zdrobit.

Afară plouă liniștit.

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Mulțumesc frumos pentru comentariu!

[Stanescu Valentin]

Trăirile unei fete triste sunt unice în orizontul dorului... Se simte aşteptarea albă când ’’Afară plouă liniştit’’ iar de dincolo de ea nu se iveşte răspunsul la chemările dorului. Nu-i rămâne decâ să accepte realitatea iar până la ieşirea din starea de tristeţe ‚’’Plânge cu sufletul zdrobit’’’. Aşteptăm continuarea spre margini ale dorului cu un zvâcnet de împlinire!