…și am deschis ochii

[Maria Mitea]

….și am deschis ochii

                           în liniștea asta de mormânt,

 în liniștea asta cu iz de uitare, am întins brațele 

                                                   să cuprind umbra pământului

                                  înainte să o atingă vidul,

dar oare, Doamne, cât va mai ține și Vremea călătoriilor???

o străină am ajuns, Doamne, ori tu așa m-ai făcut?

de unde să știu?

                                                                                       că parcă

n-am fost născută-n cuib de cuci?

o străină, Doamne,

                                     m-am strecurat pe la fântână,

lacrimile-mi curgeau să ude iarba,

doar că ea, iarba era deja crescută cât ditamai prispa,

crescuse ca la mama ei,

și ca la mama mamei ei, a pus stăpânire pe toată ograda, pe toată grădina,

toate cărările,

și

să văd

dacă mai era aer,

am întins brațele,

iar aerul

 se prelingea printre degete ca ploaia uitată-n cui,

                                                                               într-o casă

ngropată-n sudoarea frunții,

în tăcerea trudei,

uitată,

         nu și de păsări,

nu și de păsări,

rândunelele,

                    singurele stăpâne

                                                     dintotdeauna,

ciripeau sub streașină,

au scos pui chiar în ziua de paște,

soarele mai răsărea dinspre nucă, și

                                                                   apunea înspre bărăneasa, acolo

unde, altădat, pășteau oile, iar tata cosea fânul,

noi strângeam ciuperci și flori de ceai cu muma,

doar,

          izvoarele scad

                                    și scad,

                                                  și scad,

lumea se plânge de vâna freatică,

                                        izvoarele scad și scad,

sătenii se plâng de vâna freatică,

ca niciodată, dealurile lunecă,

s-au mutat mai la vale,

dar ce să-i faci? nu ai ce-i face,

așa e de când lumea, când noi ne înstrăinăm,

                                                                   atunci dealurile se-nfrățesc,

se dau mai aproape unul de altul,

numai păduricea,

                                 tinerică și șmecheră,

se-npodobește cu fiece tril,

ca prosoapele de nuntă de pe vremuri,

                                      se strecoară printre fâșii de floarea soarelui,

rapiță și popușoi,

printre livezi și vii, printre

ochii triști

…și-n taina mormântului am deschis gura

să văd dacă mai pot imita strigătul pentru facerea liniștei,

am întins brațele

să simt

          dacă mai e aer, și dacă

mai e bocet, și dacă

                              mai e Dumnezeu, și

dragoste

                 dacă mai e 

…și mai e,

mai e,

….și am deschis ochii purtați de vremuri,

și am întins brațele

și am plâns

                      în liniștea născută de uitarea călătorului …

[Costel Zăgan]

Și încă: înaităm, pierzând ce-avem mai bun în noi! 

[Costel Zăgan]

Poezia ca rememorare a sufletului pierdut.

[Maria Mitea]

Tudor, Vasilisia, Alexandru, Mihaela, Grig, Vă Mulșumesc din suflet pentru lectură și comentariile scrise, care trebuie să recunosc au o putere magică asupra ființei, de mă ia valul și înalță la cer. :) 

Vă timit și eu inspirație și înălțare prin poezie, prin atingerea adâncului poetic. 

Vasilisia, Mulțumesc mult, ai dreptate , e mult spațiu între versuri, am să mă gândesc la formă. 

Vreau să mă adresez tuturor care mi-au lăsat comentarii sub ce am postat aici, pregătesc o carte și aș vrea să volosesc unele comentarii de aici ( în carte ) la rubrica ”Rezonanțe de lectură” Vă cer permisiunea. 

Nu trimit în privat, dar dacă cineva nu e de acord atunci scriețim pe chat că nu sunteț de acord ca să includ în cartea baticul cu bujori roșii comentariul Dv. și am să vă respect alegerea. 

Vă mulțumesc din suflet! Cu mult drag! 

[Grig Salvan]

O tristă poveste despre uitare și părăsire, despre căutare și înstrăinare. O lectură interesantă, amestecată cu propriile experiențe, regăsiri și afinități.

[Mihaela Popa]

am citit pe nerăsuflate, m-au trecut fiorii 

"...și am deschis ochii purtați de vremuri,

și am întins brațele

și am plâns

                      în liniștea născută de uitarea călătorului …"

răscolitor

[bolache alexandru]

 Și eu am o problemă cu acest aranjament al versurilor, însă poezia atrage prin nostalgia degajată, prin naturalețea descrierilor.

[Vasilisia Lazăr]

Poemul este o reflecție profundă asupra trecerii timpului, identității și sensului existenței. Începând cu imaginea deschiderii ochilor, poeta ne poartă într-o stare de contemplare în liniștea unei existențe aparent uitate, ca într-un mormânt, simbol al unui sfârșit sau al unei stări de reverie profundă.

Versurile evocă sentimentul de alienare, de a fi străin în propriul loc, întrebându-se dacă este o străină de sine sau de lumea înconjurătoare. Imaginea de a întinde brațele să cuprindă umbra pământului și apoi vidul sugerează o încercare de a găsi sens sau de a pătrunde în misterele vieții și ale morții.

Refrenele despre izvoare care scad, despre lumea care se schimbă, dealurile care se mută, și pădurea care se împodobește cu trilurile păsărilor, creează un peisaj poetic al naturii în perpetuă transformare, simbolizând trecerea timpului și efemeritatea existenței. În același timp, aceste imagini exprimă dorința de a păstra vie conexiunea cu natura, cu rădăcinile și cu Dumnezeu.

Starea de a fi străină, de a fi trecută prin viață fără a fi complet integrată, se reflectă în întrebările despre Dumnezeu, dragoste și existență. Poeta se întreabă dacă mai există aceste valori fundamentale, dacă mai pot fi găsite în lumea schimbătoare, dacă mai rămâne loc pentru liniște și iubire.

Finalul, cu deschiderea ochilor către vremuri și plânsul în liniștea uitării, sugerează acceptarea faptului că viața este un drum de cunoaștere și de pierdere, dar și de regăsire. Poezia devine o meditație asupra condiției umane, a efemerității și a nevoii de a găsi sens în mijlocul trecerii tuturor lucrurilor.

Este o poezie plină de simboluri și imagini poetice, care invită cititorul să reflecteze asupra propriei existențe, asupra legăturii cu natura, cu divinitatea și cu timpul care nu încetează să treacă.

În altă ordine de idei:

Nu există patru puncte de suspensie, nici două, nici mai multe, întotdeauna sunt TREI.

dar oare, Doamne, cât va mai ține și Vremea călătoriilor???

Ca să pui trei de semnul întrebării, trebuie să existe mai înainte o întrebare cu un singur semn al întrebării, apoi una cu doi de semnul întrebării. Trebuie să meargă crescendo, niciodată trei din prima.

corect: liniștii

Să știi că acest mod de aranjament al versurilor o să dea mare bătaie de cap editorului și e mai mult decât probabil să nu iasă în carte așa cum îți dorești. Eu nu știu de ce nu aranjezi tu versurile normal (valabil și pentru alții!), asta nu crește valoarea, valoarea stă în conținut, în primul rând.

[Maria Mitea]

Ada dragă, Mulțumesc mult pentru semn și lectură! 

dar oare, Doamne, cât va mai ține și Vremea călătoriilor???

Cât Viața - din mal în mal! ” ca din perete în perete...

[Ada Nemescu]

Despre pribegie și amintiri, un amestec sfâșietor.

dar oare, Doamne, cât va mai ține și Vremea călătoriilor???

Cât Viața - din mal în mal!

aDa

[Tudor Cicu]

...„ în liniștea născută de uitarea călătorului …”(tocmai acum când m-am întors de la casa socrilor, de la țară), îmi strig și eu durerea alături de poeta care, strigându-și uimirea și bucuria rostirii, se află într-o călătorie cât se poate de reală prin satul de care îi este atât de drag, acolo unde doar ele, dealurile, au rămas să tragă mai aproape pentru a sta la taifas: („când noi ne înstrăinăm,/atunci dealurile se-nfrățesc,/se dau mai aproape unul de altul”...) Cum ne spune, sub ochii mirați se desfășoară o suită de amintiri, pentru a-și găsi liniștea revărsată, cândva, coborâtă ca din podul casei... („am întins brațele,/iar aerul/se prelingea printre degete ca ploaia uitată-n cui,/într-o casă”). (Superbă imagine!) De altfel poemul e un registru epic de stări lirice cu care casa părintească din satul natal o întâmpină ori de câte ori are loc o întoarcere la ea, cu amintiri cu tot. Cititorul e purtat și el în această rugăciune a ființei sale iscoditoare de gânduri, iar cuvintele poemului ne atrag în proximitatea zonei de mister a satului, acolo unde rugăciunile sunt mereu primite de toți. Întrezărim și acele gânduri (ce par ca nerostite) și care o aduc în zona proximă a întâmplărilor de demult ce o determină să nu se mişte numai în limitele raţiunii care i-a adus și decepţii, ci să aspire și către viaţa care sălăşluieşte atât înlăuntrul, cât şi în cele „cereşti limanuri”.