Poetul

[Maria Mitea]

lumină legănată-n frunză, 

suspin adus din prima lume,

purtat de aerul pădurii, 

de veacuri albe și de ploi, 

te-ntorci cu primăvara-n piept,

și părul răvășit de gânduri, 

iubitul meu din prima mumă,

lumină legănată-n frunză, 

nici n-ai uitat, nici n-ai urât,

nici n-ai trăit, nici n-ai murit, 

iar vântul mi te-aduce-n palme, 

din alte vise, alte nopți,

cu șoapte calde să te mângâi,

lumină legănată-n frunză, 

trezește freamătul pădurii, 

doar ochii tăi îi am în mine,

 și vocea, murmur de izvor, 

nici n-am uitat, nici n-am urât,

nici n-am trăit, nici n-am murit, 

lumină legănată-n frunză, 

iar vântul mi te-aduce-n palme, 

să te alint, să te doresc pe ape-ndepărtate

[Denisa Curea-Popa]

O poezie delicată și luminoasă, o adevărată bucurie a lecturii!

Binecuvântări!

[Maria Mitea]

Valentin, Domnul Corneliu, mă bucură trecerea și că ați găsit versuri curcătoare! 

Vă mai aștept cu mult drag! 

[Corneliu Neagu]

Lumină legănată-n frunză, dar și în aceste versuri frumos curgătoare pe care le-am citit cu emoție!

[Stanescu Valentin]

Maria, frumos, duios cântec de primăvară. Mi-ai luminat seara cu această muzică a sufletului. Refrenul este uluitor „lumină legănată-n frunză”! El îmi aminteşte de jocul vântului şi luminii printre frunzuliţele de mesteacăn. În luna mai îmi petrec clipe îndelungi printre mestecenii din grădină iar refrenul tău îmi aduce în seară amintirea vie a acelor clipe.