o așteptam

[Maria Mitea]

 

cu ochii bunghiți în soare,

razele se mângâiau pe fața mea de parcă

era o apă limpede, clară,

de parcă mă știau ca pe numele tatălui,

mă ciupeau de nas, de bărbie – când alergam

se jucau pe

tălpile ude de rouă amestecată cu polen și praf,

ca băiatul din vecini, vântul îmi șușotea la ureche:

- e ușoară sau grea, oare când o să cadă?

o să-ți cadă pe cap, o să te lovească,

o să te dărâme, sau poate o să te mângâie,

liiiiin

o să lunece pe umeri, îți va atinge cotul, ușor

se va așeza-n palmă, ca-n turnul babel

te va invita să amestecați limbile, 

veți spăla din nou cerul cu visele,

veți pretinde că sunteți poeți, și

ca poeții, frunte-n frunte, palmă-n palmă, veți căuta linia inimii,

ca poeții veți aștepta sub clar de lună  - buena suerte,

fortuna -

norocul,

 

*

Grijulie, mă-ncruntam între sprâncene:

-dacă va cădea hăt departe, în altă iarbă

sub alt copac și va uita de mine?

 

nu mai aveam răbdare, m-am ghemuit,

mi-am luat genunchii în brațe,

cât o furnică, o așteptam să-mi atingă creștetul,

clarvăzătoarea

să mă citească ca pe-o rugăciune cu îngeri,

doar, vântul bătăuș lovea și mai tare, mâna norii la stână,

pocnea crengile, dădea spectacol de hocus-pocus,

 dobora tot ce-i cădea-n cale, o voia pentru el,

zguduia pământul, copacii, i-am strigat: -ești rău,

nu vreau să mai aud de tine,

să te mai văd că vii să ne ținem de mână

s-alergăm prin iarba-naltă, să prindem potârnici, 

 

Aaaaa căzut, 

doborâtă la pământ

m-am aplecat s-o ridic de parcă era o bucată de aur,

am șters-o de poala rochiței,

tot corpul mă durea de parcă aveam o sută de ani:

- pare tânără, dar numai ea știa când a atins-o lumina,

am izbucnit în plâns, -  îi eram noul stăpân,

cu mare grijă am dosit-o în buzunar,

l-am acoperit bine cu pălmuța,

tremuram ca varga: -nu cumva să o pierd,

 

cu sufletul la gură am intrat în ogradă,

ușa la verandă era deschisă, am sărit într-un picior pe prag,

soarele se ridicase tot mai sus, ai fi zis, să ne vadă

anume pe noi,

scotocesc prin dulapuri:- unde e cartea?

am lăsat-o să se odihnească,

liniștită m-am dus să beau lapte:

- dar dacă îi place varza, sau mărarul?

ba cred că-i place leușteanul,

am alergat în grădină, am rupt două frunzulițe de leuștean,

le-am mestecat: - hm, sunt amare, poate îi e sete,

 

mama culegea păstăi în grădină:

 - draga mamii, da ce te tot vânzolești atâta,

ce cauți, ce-ai pierdut?

 

în fiecare dimineață, ciufulită (nu prea aveam timp să mă pieptăn),

alergam în casa mare să aerisesc,

cu sfială,

o luam în palmă de parcă era o lacrimă:

 - încă mai e verde, sunt cea mai norocoasă din lume,

la iarnă o să-i fie bine aproape de mine lângă soba caldă,

 

o atingeam cu mânuța, retrăiam acea cădere,

în loc de durere răsărea curcubeul,

mă înălțam spre cer de unde vedeam tot pământul, toți copacii,

zburam ca ea:

- odată ce-am văzut curcubeul n-am cum să-l fac să dispară din ochi,

odată  ce-am atins-o nu am cum să uit, nici iarba, nici lumina, nici vântul,

nici leușteanul,

*

așa îmi era ziua de copil visător printre frunze

și căderi

și vise

și zbor

[Vasilisia Lazăr]

Mulțumesc pentru starea pe care mi-ai indus-o! Frumos, original.

[Maria Mitea]

Valentin, - Frumoasă ”Umbra” - din talpă în creştet” - 

”ea va fi în mine, eu în ea o undă.” - mă va face să mă uit la ” lumina blândă” - 

cu pleoapa-i de mătasă

tăcerea 

s-a născut din rază

s-atingă umbrele

apelor 

legănate de vânt

-

[Stanescu Valentin]

Maria, umbra ta şi umbra mea stau de-acuma faţă-n faţă întâmplarea a făcut să le dăm un semn de viaţă:

 

Umbra

 

Umbra mea tăcută se ascunde de soare,

îmi trage conturul pe potecile mele,

din talpă în creştet îmi e dedublare,

în ea mi s-adună cele bune şi rele.

 

In zori se lungeşte spre vest cu mărire,

spre prânz oboseşte şi mică se face,

apoi se întoarce spre est cu iubire

şi lungă se-ntinde spre noapte şi tace.

 

In noapte-i e teamă de lună-n pătrare,

de faruri aprinse, de becuri stradale

şi tremură toată ia forme hilare

şi apoi se adună tăcută din cale.

 

E polul meu geamăn în ax de lumină

şi nedeslipită îmi stă tot aproape,

îi simt cum iubirea mă-nalţă, m-alină

şi-n noaptea adâncă mi se-aşează pe pleoape.

 

In zorii de ziuă în care nu va mai fi

va renaşte-n mine, sub lumina blândă

fără timp şi spaţiu, amplu vom iubi

ea va fi în mine, eu în ea o undă.

[Maria Mitea]

Valentine, mă bucur că am reușit să deschid izvorul lacrimilor, ce înseamnă că a mai rămas copil, - 

Timpul

 

Timpul, ca o gaură neagră, sacadat

înghite-n conul lui şi floare şi spin,

mă-mpinge-n noianul de zori ne-ncetat !

Privesc înapoi spre copil şi suspin...   - ai atins coardele sufletului cu acest poem care dizolvă ideea de timp - zic ideea de timp, pentru că așa este, timpul noi îl creăm prin memorii, ceasuri, mecanica mișcării, - iar poezia , muzica dizolvă tot ce am adunat și totul devine acum, aici, gata să simți prospețimea clipei cum mereu ne așteaptă să o trăim din plin ... 

și la fel închei com încă cu o poezioară pentru copilul care suspină ... 

:) 

într-o zi

 

un copil năzdrăvan, cu părul zburlit, fără sandale, țopăia pe drumul satului 

prăfuit,

în centrul lumii, se juca cu umbra sa,

iar ea, ca un fluture, i se așeza pe piept, pe nas, 

îl ademenea cu prospețimea clipei, 

 

într-o zi, copilul a vrut să vadă dacă mai poate scăpa de ea, că prea se împrietenise, 

a alergat din toate puterile ca să nu-l mai prindă,

o călca,

o lovea cu picioarele,

aruncă chetri în ea, o uda cu apă,

fugea să nu-l prindă, i se părea că s-a lipit de tălpi

nu mai putea merge, de parcă era legată de el cu o funie,

 

umbra nu renunța și gata,

 

ambițios, ca un erou, s-a culcat peste ea chiar în mijlocul drumului,

s-a culcat peste ea și a strigat:

 - am să te înăduș,

nu te mai ține ca scaiul după mine,

ce? nu ai ce face?

du-te în treaba ta! du-te cu Dumnezău!

 

 

de-atunci umbra îi colindă zi și noapte sângele pe furiș,

îi locuiește inima pe-ascuns ca un hoț,

nu-l iartă,

și

e mai vie decât viața

[Stanescu Valentin]

Maria, ai deschis izvorul lacrimilor cu această lumină de viaţă ce a rămas dosită în sufletul tău. Amintirile sunt palma pe care o dăm timpului care ne toacă privirile şi ne fură fericirea de a fi veşnic copii:

Timpul

 

Timpul, ca o gaură neagră, sacadat

înghite-n conul lui şi floare şi spin,

mă-mpinge-n noianul de zori ne-ncetat !

Privesc înapoi spre copil şi suspin...

 

Marginile lui sunt infinite-n hău,

Nu-l doare prin ce-a trecut şi ce sfâşie.

Privesc cum îl taie-n oglindă zâmbetul tău

Şi-ncremenit stă să petreacă-a noastră veşnicie.

[Maria Mitea]

Denisa, Grig, Vă mulțumesc de popas. Mă bucură trecerea și că va plăcut poezia! Cu mult dsrag! 

[Grig Salvan]

O reîntoarcere în timp în lumea magică a copilăriei e întotdeauna binefăcătoare sufletului nostru încercat de vremuri. O lectură deosebit de plăcută, ca o poveste depănată la gura sobei.

[Denisa Curea-Popa]

Bogăție și naturalețe așa cum ne-ai obișnuit. Impresionant!

Am citit cu sufletul!

[Maria Mitea]

Ada, mulțumesc de vizită și lectură! Mă bucură mult! 

Cu mare drag și inspirație! 

[Ada Nemescu]

O poveste cu iz de verde crud și mărui despre o copilărie (cum altfel?!) ca-n povești!

aDa