“eliberează-mi soțiile cuvintelor mele violate prin chiliile voastre

de poezie

eliberează copiii cuvintelor mele hrăniți cu laptele vostru

oxforizat

dă-le drumul cuvintelor mele încă bune de muncă

să umble”

cu toiagul său despicând paginile apelor până la 

pietrele de mormânt ale cărții lui abel și cain

zise

cuvântul moise într-o limbă curată precum

apele dunării

“duceți-vă” răspunse încălecat pe nilul lui alb cuvântul

faraon

cu inima…

oasele s-au albit și-au devenit pământ

carnea a făcut dragoste cu pământul și i-a născut fii…

ea stătea neagră pe un vârf

de idee…

scena întâi

pe un platou de poezii veștejite cade o frunză…

în aceasta privire este pădure

nu este posibil ca frunza ce mângâie ca un tăiș…

știi

moartea închiriată pe care o purtăm în zgardă…

dă-te jos mărie de pe cuvânt

că-i încă prea…

i-am întins o privire

ca un…

am căzut dintr-o amintire a mamei…

sângele nostru nu este o memorie

pentru a-i sta de santinelă

e bun numai de murdărit niște pereți…

la început nu te cunoșteam

aveai picioarele…

cuvântul înseamnă aur de monedă

de…

mă scurgeam ca o pasăre de tei

ruptă în două

și frunze de ploaie  era vederea…

ne jucam cu ochii în aceeași lacrimă

în…

în aglomerația aceasta întunecată

de…

unii oameni treceau prin gândurile mele

ascuțite

ștergându-se pe picioare…

m-am urcat într-un autobuz

natal…

am trecut strada cu o pisică

pășea pe umbra mea cu toate cele șapte vieți

singure

tăceau…

nu-mi aparține  carnea acestui trup…

sentimentul meu flămândul meu sentiment de iubire…