unde se duc cuvintele

[Vasile Pin]

oasele s-au albit și-au devenit pământ

carnea a făcut dragoste cu pământul și i-a născut fii

de țărână tânără

sângele s-a făcut metal ascuțit și a tăiat pământul

până la pământ

și îngerul s-a bucurat

încă un om din regimentul lui încă unul

a devenit pământ

numai cuvintele și-au ținut respirația

osul carnea și sângele

și-au început să încolțească

unul câte unul

unul lângă unul

iarba este cuvântul cu coaste de dor

ieșit la păscut de rouă

copacul este cuvântul cu degetele

care mângâie păsări

grâul este cuvântul cu sânge albastru

galopând printre fluturi

și vântul vântul

e o respirație de cuvinte care tremură

plopii

 

nu înțelegeți

cuvintele acestea care vorbesc  într-o altă limbă

pe care nici îngerul n-o înțelege

 

 

[Mihaela Roxana Boboc]

Frumos final! Poem meditativ, așa cum bine îi stă poetului, să ne ducă pe alt tărâm galopând printre fluturi.

[Ion Lazăr da Coza]

Nu-i rea repetiția, însă...

cuvintele acestea vorbesc într-o altă limbă

pe care nici îngerul n-o înțelege

Aha, deci astea-s necuvintele!...

N-am trecut nepăsător pe aici.

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Așa că, să lăsăm cuvinte, doar ele sunt garantul spre nemurire.

E adevărat că se repetă mult cuvântul „pământ”, probabil pentru a scoate în evidență că toate, în final, se transformă în pământ, afară de cuvinte, bineînțeles, care iau alte forme.

Interesant!

[Sofia Sincă]

Adică, un fel de ''din pământ suntem şi în pământ vom merge''.

Însă, atât pământ în acest poem încât nu mi-a rămas în minte decât acest cuvânt. Am mai venit şi eu de două ori cu el, şi...

Norocul că a venit rândul cuvintelor şi ne mai tragem respiraţia.

Oricum este o meditaţie interesantă a ceea ce transformă natura.

Am citit cu plăcere!

Sofy