într-o zi aș vrea să merg acasă

locația exactă a acestui loc n-o știu 

dacă aș apărea neanunțat într-o toamna 

copacii ar trece pe frunzele…

cu ce fel de persoană vrei să mergi pe stradă

trebuie să existe 

cineva special pentru tine

căreia îi zâmbești …

nu trebuie să crezi la nesfârșit …

curajul de a spune povești nu ține de sinceritate

oricum eliminăm …

săptămâna împarte viața pe bucăți

viața de luni de marți și așa …

vinerea stropește desenele de pe asfalt

mă bucur când vitrinele anunță că e joi

este o zi bună

în care …

toamna e o țară

unde amiezile despărțite de soare

alunecă de-a valma

în răbdarea frunzelor scuturate

de cumpenele ceții

pe sticlele felinarelor pierdute în fum

fiecare întuneric de pe cer

îngroașă lumina într-un amurg

picurat din cornul norului de miazănoapte

răstigniți în crengile despuiate

copacii nu mor

desenează

ultimul triunghi de cocori

pe malul celălalt al depărtării de tine…

îmi place să fiu cu tine

pentru că putem face împreună

cele mai simple lucruri

cum ar fi

să împărțim un burger

gură cu gură

sau să ne urcăm în primul tren

care plecă din gară

nu-mi pasă

de ce ai intrat în viața mea

doar că ai făcut-o

e minunat

când în fiecare dimineață

te trezești lânga mine

ca să fii tu

nimic altceva nu contează

mai mult ca ochii tăi

mereu o întrebare

la care aș…

cu tine alături
timpul scapă în labirintul
unui vis
abia când pleci
încep să-mi dau seama
de prezența ta
probabil
că voi ajunge să te iubesc
fără tine
mai mult
decât te iubesc
cu tine
într-o beție ciudată
când îți lipsește
o parte din cuprins
golul dureros
începe să preia controlul
aș putea
la fel de ușor să plec
dar nu știu
ce altceva aș putea să fiu

din clipa în care

împrejurul a nesfârșit

în mine

mireasma lumii toată

nu-mi mai aparțin pe de-a-ntregul

chiar dacă

mi-a uitat numele

acolo

există o parte din mine

pe care nu o pot lua înapoi

ascunsă după întrezărirea

brațelor ei

nimeni

nu o poate cuprinde în palmă

nici macar

să-i mângâie locul

până și atunci când

verdele închis în frunzele de nuc

alunecă mai…

mă întreb

când am avut răbdarea

să inventăm o mie de jocuri

poate unele

ne-au îndemnat

să distrugem

lucrurile frumoase

pentru a le face perfecte

și niciodată la fel

sau poate

nicicând n-am fost

pe deplin

împăcați cu noi

și nu ne-am refuzat nimic

să o luam

de la început

răscolind secundele

împreunate în timp

am descoperit

că dușmanul dragostei

este…

mă întreb
cum reușești
să dai la o parte
o bucată din mine
puțin câte puțin
să-mi iei locul în ceea ce sunt
și nu te sperii
de aerul pe care
îl respirăm împreună

îmi cunoști visele
când
liniile fiecarui coșmar
te străpung în inimă

iar dimineața
la șase și nouăsprezece
există un motiv de nebunie
ne trezim unul pe altul
bucuroși
că timpul se repetă

simțeam

că e cea mai bună

și mai dragă prietenă

căreia îi pot spune orice

cât de rău ar fi

și va continua

să rămână lângă mine

pentru că mă cunoaște

am mers alături

numărându-i pașii

doar ca să mă observe

s-a oprit

uitându-se la mine

fără să știe

probabil

căuta pe altcineva

sau poate

încerca

să-mi spună ceva

nici nu știu

dacă vedea că sunt acolo

dar o voi iubi…