În clepsidra lumii

neliniștea taie în mine

întrebările

ca niște cărări de nisip

acoperind sângerarea –

de ce își râd pietrele de noi?

de ce strivim furia sub tălpi

doar ca să acoperim pământul

cu fuga rănilor noastre?

de ce ne încăpățânăm

să iubim albastru

acolo unde toți își pun roșul pe coate

și mistuie adevărul cu ruj?

destinul e privirea…

M-am născut rădăcină

într-un negru

asurzitor

în care trosnesc oase vechi

și se sfărâmă cenușa

țipătului primar −

lumea mea

rămâne închisă

în fereastra ochilor tăi

de după juisare –

apoi cineva pleacă

cineva rămâne

eu mă întorc

în negru –

să cânt. 

Toamna asta

plantă carnivoră

mușcă din mine –

mi-a lăsat oasele albastre

și strigătul vechi

coborât în bernă –

prin vene se zgribulesc umbre

trup gol afară

trup gol înăuntru –

doar singurătatea așteaptă

să usuce apa din pumni

să-și pună tocuri

să-ți prindă mâna caldă

din care vine primăvara –

și eu să cresc la loc

în…

Au fost odată nişte oameni

doi –

o femeie neînzorzonată

şi un bărbat cu vorbe –

și într-o seară a venit vara

apoi un tren roşu

până s-a făcut toamnă

să se vrea –

femeia şi-a astupat urechile

ca să-l audă

bărbatul a închis ochii

ca s-o vadă

până la sfârşit –

și s-a făcut seară

şi s-a făcut dimineaţă

şi n-a mai fost nicio zi.

Ne plouă literele

alcătuindu-ne

pe mine trucat

pe tine niciodată la fel −



apoi ne iubim printre ele

la distanţă

de punctele în suspensie

în timp ce portativul se clatină

și notele propriilor nume −



uitate

inventate

găsite…

Nicio femeie nu poate să te cheme

niciun cuvânt nu poate să te rostească

nicio vară nu poate să te cuprindă

niciun lut nu poate să te inventeze –



cum te-nchid eu

surd

între coapse

dintr-un capăt în altul

al geamătului

risipit

în albul tău alb

în roşul meu…

Coridoare –

înguste ca niște șerpi

înalte ca niște ceruri

cu ferestre deschise

spre tine

cu ceasuri lângă ceasuri

atârnând în vânt

și țipând a apă −

orele lor înțeapă

drumuri fără sfârșit

în mine −

atât mi-e de piatră

cât mi-e de orb.

Nu cred în adevăr

doar într-un ochi de împrumut –

al omului din colțul gropii

al femeii pădure din colivie

al semnului triplu de-acasă

pe ăsta mi-l atârn la gât

duminică noaptea

ca pe-un trofeu

și atunci văd –

avem aceeași culoare.

Din turnul speranței

rămas fără ceas

se văd brațe întinse

spasmodic

răstignirea înțeapă cerul –

se moare

incolor ca o apă –

ultimul copil

cu pletele albe

privește fluturii prinși

cu bolduri

de brațele lui

reci –

la orizont

se ghicesc bufnițele.

Curg în liniștea ta

ca-ntr-un pat al lui Procust –

mai tai din frică

mai trag de râsete

după cum îți ard ochii

și îngheață oasele –

așternut de mătase

în celulă spoită cu vin

cu fereastră unică

spre negru –

așa m-a desenat

un zeu ponosit

hrănindu-mă

din îmbrățișarea ta –

cu gust de amforă.

Vara are peroanele curate

o dată la un schimb de vieți ‒

trenurile îşi urcă şinele

în palmele noastre

unele peste altele

apoi nu mai pleacă nicăieri ‒

rămân nerespirată

precum toţi călătorii clandestini

cărora nu le mai aparțin

de mult −

doar noi suntem la fel

muşcaţi de cătuşe

până la vis.

Cuvântul întreg

e doar pentru îndrăgostiți −

voi ceilalți

așezați-vă în genunchi

și îmbăiați-vă

cu tăcerea de piatră

și cu lacrima rece

a ierbii.

Dincolo de gratii

sticla ascuțită din ochi  

îmi disecă orizontul

până la sufocare −

când vulturii vor fi

suficient de aproape

frânghia pe care strigătul tău

leagă nod lângă nod 

îmi va mângâia gâtul 

nedeprins cu ridurile −



numai da-ul va rămâne

prizonier

în pupila deschisă larg

chiar…

De cele mai multe ori

mă cheamă Maria

de la primul țipăt

până la ultimul somn −

uneori

mă chemi 

cu nume inventat

din dorință −

atunci mă deschid

în lumină

să-ți fiu

zâmbet în geamăt

și floare de taină −

cu pietrele șlefuite

de ochi

cu mâinile mele

mă sprijin de strigătul tău

și trăiesc.

În singura zi

adunată anume

din trupurile noastre

scrise la un loc

am să-ţi izbesc masca

de ceruri

şi de jos −

o să-ţi fiu ochi

o să fii viu.

Poate că tăcerea asta

este un priveghi −

la vise despicate

cu penseta ta

de frumusețe

la ochi străpunși

de o privire geamănă

născută prea târziu

deşi

la fel de…

Un ceas zace descompus

în clipe zdrențuite

până la ultimul geamăt ‒

cu limbile atârnate

într‑o cruce fără timp

la picioarele căreia

mâinele e întemniţat

de sufletele vameşilor

care pretind

femeia

născută ieri

silabă cu silabă ‒

singură.