Refuz să cred că e ora destinului,

un moment banal, cu barba albă,

şi nu e mâna cuiva, care, cu bună ştiinţă, îmi macină măruntaiele

şi mi le soarbe de sus în jos.

O apă rece, hidoasă,

iese din mine între respiraţii

sacadate.

Roşu aprins, topit în semiumbre,

o fierbinţeală de sfârşit mă cuprinde.

Sângele mi se scurge din cap

şi-mi ţiuie în urechi.

Nu m-am prăbuşit pe gresie.

Mă arunc pe o pătură,

în cameră,

şi respir cu faţa…

Ei mă urmăresc
în tristețe
şi în nisipuri pustii.
Ei mă urmează
în locuri în care
obișnuiam să fiu.
În întunericul ce
dăinuie veșnic.
Ei mă urmăresc
în locuri în care
nu mă voi afla
niciodată.
Ei mă urmăresc,
pentru că sunt viu.

Ninge în iunie, ninge-nfundat,

O mare de fluturi inundă pământul,

E timpul fiinţei ce n-a mai plecat,

Şi sufletu-mi spulberă vântul.

Ninge-nfundat abisul de aripi un vis,

Al clipelor de nerăbdare,

Când în adâncuri stă ferecat

Freamătul viu ca o chemare.

E al durerii din urmă cuvânt,

Ce tainic străfulgeră gândul,

Avântul că tineri aievea vom fi pe pământ, 

Pe drumul ce azi îl cutreieră…

Sunt soldatul nechemat

al inocenței,

în aceste abatoare ale mediocrității,

În care încearcă să ne facă

a deprinde lucrurile ignoranței.

Să ne proiecteze imaginea

într-un viitor neîmplinit.

Ne irosim aripile

în timp ce suntem forțați

să răspundem, la împlinirea celor 7 ani,

de ce credem că este considerată

copilăria cea mai fericită vârstă?

Nu cumva este ştiut că, de atunci încolo,

nu va mai fi vorba despre strălucirea…

Se duce timpul verii,

Molcom ca un fuior

Şi înapoi nicicând el nu se lasă dus.

Ca un sfârșit de viață în suflet pâlpâind uşor,

Făr-a privi în urmă preaplinul ce s-a scurs.

Sclipirea din apusuri aprinse de jăratec,

Plecate fără urmă în universuri noi,

În zboruri rituale spre orizont tomnatec,

Îmi lasă-n suflet zbateri de necurmate ploi.

O, vară, mândră vară a tinereții mele,

Vânjoasă eroină cu falduri de smarald,

Împodobind…

Te-am crezut nesincer,

dar nu atât de nesincer.

Până la urmă poemul ipocrit

a venit asupra mea să mă strivească.

Numai că ea, singura nevinovată,

inima, s-a sustras obnubilatei tale premeditări.

A întors spatele şi era gata.

Doamna pricepută la tarot asta a arătat clar-

e vorba de-

pe dinăuntru moartă.

În biserica Sf Elefterie mă rugam să mi se întâmple

ce mi s-a întâmplat,

ce mi se întâmplase deja.

Când am…

Lângă noi, când se cască sinistrul,
acel divin răcnet,
woodoo, woodoo,
faceți bine sufletului meu din mine.

Urcuş la munte, simplu urcuş

peste poteci.

Prieteni, să mergem în cete,

pedeştri asasini în munți-

castele de piatră în nori fumegând.

Prieteni- o horă peste stânci.

Lăsaţi-vă aripile acasă,

să nu uitați asta înainte sa plecați.

E un lung travaliu.

Munții au coapse solide la apus,

jumulim stârpituri de raze,

oarbe raze,

trenuri prin gări năpraznice

trec printre fraze.

Prieteni, opriţi-vă din tremurat!…

Faraoni cu degetele de la picioare
încrucişate
ieşind din ochii mei sticloşi,
când mă-ntâlnesc cu tine, cu tine și cu tine
și dau impresia ca nu vă văd.
Dacă-aş putea să vă fac a înțelege ca îmi plac cerbii
pe o creastă de gânduri
ridicați,
ați vedea că pe tâmplele lor s-a pornit înţepenirea lumii.
De aceea se reped dihănii cenuşii din întuneric,
să le disece jugulara.

Îmi plac străzile

când sunt limpezi

și care nu se întretaie.

Niciun sentiment de vinovăție nu le poate învinge.

Eu trec peste ele cu hoitul unui cerșetor

întâmpinat de inima mea.

În visul meu, lacrimile se dau de-a buşilea timid,

nebune clopote care sting

copiii porniți din lemn de chitară,

iubirea iese din noi,

un șiroi de lavă murdară.

Promite-mi noapte

c-o să fie ultima oară când aud

cântec de greier…

Nu mă întreba de ce aţipesc

uneori cu gândul dăltuit

pe frunte.

Pleoapele mele sunt şirete.

Când se vor deschide,

gândul se va prinde de ochi.

Am văzut flamingi cu

gâturi roz prinse de cer

şi-ndoite.

De ce oare niciodată

gândul nu se va prinde numai

de pleope,

întotdeauna numai și

numai de ochi,

ca o stranie coincidență de nume,

căci în loc de ochi poți

să spui gând,

dar nu e același…

Pe piscul sufletului meu
Stau marii dispăruți
ai timpurilor omului
fiecare cu aspra lumină
a întoarcerii.

Consideri că nu-i destulă
mâhnirea mâinilor mele.
La ce bun să încerci
a te lupta cu ele,
fiecare lovitură a
pumnilor tăi o simt ca pe o rază
din cel mai fierbinte soare.

Așteptare, infinit spațiu,
în tine mă grăbesc,
către sunetul mi,
cu trupul lui de stare
umplut
pe jumătate
de sus până jos
alb,
din flori de hârtie
și din rochii de satin.
Ce se poate reține din
istoria geografică a unui loc
în afară de
timpul deja cunoscut.

Minunatul meu vis se mărește peste tristeţe,
se numește oriunde sau câteodată,
ocolindu-mi zborul,
într-o oarbă eliberare.
Puterea, neagră putere sărăcită,
încearcă să-și facă treaba în dezavantaj.
Repetarea totului
nu poate fi oprită, oprită, oprită,
dacă vrem să-i punem capăt prin sonetele înstrăinate cu gust pentru ruină,
şoapte de amatori
schimbate reciproc.

Corbii cârâind a pustiu
imens cenușiu
al clipelor ce mor.

Fii plină de pornirea mea noapte.
Și necuvântătoare ca dorința mea.
Ascunde-te în mine așa măreață,
de buze-mi te lipeşte cu alint,
cu tine să purced în zori prin neguri,
ţinându-mă de-a umbrei violentă desfătare.
Şi-atunci să mă primești deplină,
crâmpei de noapte-ascuns în soare.

Ţiganii mei de-acasă
Cuţitele-şi țin gata.
Ies noaptea ca lupii pe uliţi
Și puii de oameni ucid.
Tărie le-aş da să se-nece,
tot petrecând, petrecând.
Dar sufletul meu se sfieşte.
Nu sunt ţigani pe pământ,
Nici sute cuțite deştepte
Și lupi să mă facă să plâng.
Deseară vor pune cinci fete,
cu strai poleit tremurând.
Focul le-o arde călcâiul,
ce trece prin mine săltând.

E o datorie a mamei

să-şi crească fiul.

Chiar dacă soțul zace-ntr-un azil,

iar ea huzureşte cu un bătrân

licențios, dar plin de bani.

Chiar dacă fiica ei se droghează

şi nu-i mai lasă niciun urmaş,

pentru ca viaţa a îmbătrânit-o prea devreme.

E o datorie a mamei să-şi ducă fiul la şcoală,

pentru ca nu a facut decât patru clase si alte patru la seral,

neatestate.

Pentru că, iată, trebuind sa câştige un ban, s-a dus să se…

Dacă m-aș îndrăgosti
într-o zi de toamnă,
aproape că nici nu s-ar observa.
Ar bătea soarele într-o dungă,
peste ceara potolită a frunzişului,
iar irisul ar sta cuminte,
fără văpăi inutile.