ecoul eliberator rãsunã ca un clopot în dungã

a lunã plinã a noapte a mii de licurici

deşi între mine şi fluturii nopţii e doar un geam

dansul ultimei lor speranţe pare grotesc

se agaţã cu disperare de o razã de luminã

ca şi sufletul meu de…

vor merge alãturi atât cât cineva le va fi martor

fãrã nicio îndoialã fãrã niciun rabat

atât cât traversele vor fi echitabile

fãrã poezie fãrã amestecul metaforelor

poate cã aşa ar suna un caz ideal

dar din pãcate viaţa mea nu se mãsoarã în ani

şi oricum anii ãştia sunt din ce în ce mai scurţi

mama ei de relativitate

ba şi tatãl ei

ba şi una ba şi alta cã deh

aşa e-n punctul ãsta…

niciun dumnezeu nu e deajuns niciunei certitudini

sau cum spun numai în gând ca nici eu sã nu mã aud

îndoiala este o parte a adevãrului

apoi adun între degete crucea

o împart trupului ca pe o dovadã a rãstignirii

cu durere şi iubire cu iubire şi durere

prin fiecare acceptare prin fiecare revoltã

dinspre ţãrânã spre focul stelelor icoane bãtute în fiecare gând

felul nostru de a construi…

a fost poate ca sã o mai dreagã dupã eşecul cu adam

prostul ar fi stat şi acum la umbra mãrului

privind spre aiurea şi distilând ceva

deşi dumnezeu nu greşeşte

şi chiar dacã sã presupunem prin absurd cã ar face-o

are totuşi toatã nesfârşirea sã o dreagã

ca şi când n-ar fi fost niciodatã

mai grav e cu mine

deşi sunt aşa perisabil

sunt plin de fatalitãţi şi tot felul de erori

dar cu atâta dorinţã de perfect

cu atâta pretenţii de buric al…

un repertoriu cum rar mi-a fost dat sã mai aud

începea mai mereu cu ceva de genul acesta

o evã evã

cu a dumezei care a dumnezeit pãmântul pe lumea asta

parcã întotdeauna era aceeaşi înjurãturã

dar de fiecare datã era altfel

cu ceruri…

nu ştiu cât oxigen nici cât azot
nici de ce ar trebui sã ştiu asta pentru a nu mã sufoca
nu caut dedesubturi mã mulţumesc cã încã respir
cã încă pot iubi fãrã sã te desfac în elemente chimice
fãrã a te demonstra fără a te reduce la absurd

când iubesc nu rezolv ecuaţii

altfel nici cã aş putea trãi nimicul cu speranţa cã e ceva important

sunt un trãitor normal chiar banal şi insipid

aşa de imperfect aşa de pãcãtos atât de pãtimaş

un amestec de carne şi pãcat

indecent şi vulgar nedrept şi ingenuu

lipsit de elementarul unei statui a închipuirii

sunt ceea ce se cheamã om

un animal ciudat care din când în când vorbeşte cu cerul

se rãsteşte la ţãrânã

îşi…

ce încã se încãpãţâneazã sã creadã în veşnicie

în spatele umbrei un licãr de întrebare

se ascunde de teama rãspunsului

în mijlocul camerei o poartã spre niciunde

prin care nimeni nu mai trece nicãieri

o mare inutilã de speranţe se leagãnã anemic

visele au amorţit agãţate într-o pânzã de paianjen

respir adânc cât sã nu-mi pierd autocontrolul

dar gândurile negre se întorc precum ecoul

uneori îmi vine sã înot spre lunã pânã la epuizare…

oricum nu am timp sã-mi mãsor timpul

sunt mai mereu între douã sincope

şi nu cânt decât sub duş

probabil cã mediul meu este acvatic

deşi mai toţi îmi spun cã sunt aerian

rãmân adeseori derutat între mare şi cer

dar mie îmi place mai mult zborul delfinilor

strigãtul lunii împrãştiatã prin valuri

precum o chemarea albã de nufãr

din toatã risipa aceasta de întuneric

nici secundele mele nu se mai pot etalona

sunt din ce în ce mai…

totuşi fiecare în parte cu fereastra lui

ca şi când ne-ar fi prea greu împreunã pe acelaşi caldarâm

într-o linişte orbitoare împãrţim o supernovã

ca pe o ultimã împãrtãşanie

înainte sã ne orbim inimile deschidem larg braţele

atât de larg încât pare cã ne cãutãm suflete unul în altul

apoi cineva va scrie un bilet de împãcare

în loc de obişnuitul bilet de adio

iar trecãtorii vor zâmbi fermecaţi

de cât de albastru ne…

dezgrop stelele din noapte prin pipãit

apoi le pun etichete stranii

dupã un inventar ciudat de strict

şi mã întreb de unde naiba ştiu ordinea

înainte de fiecare rãsãrit

îmi îngrop visele sub val pe o plajã plânsã

oricum nu ştiu sã adun razele de soare din nisip

aici mã pierd printre atâtea detalii

încât nu mai pot aduna nici mãcar din doi în doi

umbra albã ieşind din mare îmbrãcatã în…

dar vara e abia la început şi fluturi sunt cu miile

mai albi mai fãrã ţel mai mai sã moarã pe un bec

tocmai când dintr-o scoicã sidefie cântã marea

iar el împleteşte rãsãritul cu o jumãtate de lunã

şi cântã şi descântã de lacrimã cu zâmbet

pentru cã înainte de orice minune

contemplaţia firescului e unica plãcere



umil precum o stea cãzutã pe o frunzã

înaripeazã petale de margarete…

nici de autoritate nici de publicitate

de pe aceastã platformã pot sã-mi strig durerea

cu desãvârşire fãrã strop de îndoialã

ca pe o imensã bucurie nimãnui

ecoul ecoului va rãsuci fiecare geamãt

ca pe o renunţare la moarte prin acceptarea ei

apoi îmi voi desena iubirea dintr-un curcubeu

iar tu nu poţi sã-mi iei viaţa

pentru cã eu nu am aşa ceva la purtãtor

sunt un suflet nemãrginit…

mai pun o minune mai pun un vis şi amestec

doar alchimia asta mã ţine încã treaz

dincolo de logica cutiei

unde îmbin perfect douã planuri la fel de perfecte

cât sã inventez ceva inutil inodor insipid incolor

din doi în doi ca o repetare karmicã

un pic roz un pic bombon un mic papion

şi un ţipãt cât universul dada

la început de început rulez arcul primordial

mã retrag apoi uşor într-o…

din ce în ce mai aproape de nemărginire
adânc înfiptă într-o inimă precum o săgeată de cupidon
sau un secundar de ceas atlantic antişoc antiacvatic antianti
nimic mai complicat decât firescul poate un sărut între două mări
sau o atingere de orizonturi la nivelul everestului
undeva între groapa marianelor şi ochii tăi
acel ceva care nu se încadrează niciodată în banal