mă poartă trenul vieții cu spatele-nainte

conductorii în haite mă-ntreabă de bilet

îi mituiesc cu lacrimi și teancuri de cuvinte

să-l roage pe mecanic să meargă mai încet

și-i rog cu cea mai tristă privire de sub soare

să-mi caute și mie un loc să-mi odihnesc

țărâna ostenită de-atâta căutare...

ce scump a fost biletul și încă-l mai plătesc

cu lacrimi, umilințe și valuri de sudoare…

de-atâta vreme,…

mă cuibăresc în gândurile mele

cu așternut de dor mă învelesc

și dezbrăcat de bune și de rele

mă-nalț în vis sperând să te-ntâlnesc

în urma mea o mână de țărână

descrie-n somn umila mea poveste

cu fir prelins de-a ochilor fântână

departe ești și nu-mi mai dai de veste

doar visele-n picioare mă mai țin

mă sting de dor puțin câte puțin...

ne prinde amurgul cu pumnii crispați

tremurând pe bancnote de mici bucurii

pe aurul vieții cu zimții curați

ne-aruncă zarafii un pumn de hârtii

cu ele ne-abatem când stele răsar

la crâșma de vise… în taină să bem

în tăcere cu ochii plecați în pahar

atât e al nostru… și nu mai avem

curaj să mai cerem vieții-mprumut

doar vinul cu lacrimi amare băut…