dacă unu plus unu

 fac întotdeauna doi

 de ce nu suntem împreună

 sau dintr-odată

 lumea noastră a devenit prea mică

 să ne mai încapă pe-amândoi

 sub același cer

 ce matematică ne-a adunat atunci

 ca să ne scadă acum

 scindându-ne de infinitul…

sunt doar un ciob 

dintr-o stea căzătoare 

într-o noapte 

am să-ți străpung sânul drept

în inima ta mă voi înfige 

ca un țăruș 

între două cuvinte rupte

dintr-un volum întreg de poezii 

s-alung strigoii din tine 

de la prima lacrimă 

și până la ultimul dor 

care te posedă 

mă voi lupta cu toți demonii …

pe pieptul meu cresc morminte

 fără piatra la căpătâi 

 ca niște pântece tumefiate tăinuiesc în ele  

 toți pruncii nenăscuți

 de toate femeile prin care am fost

 descălțat de ziua de mâine și gol 

 pe dinăuntru de toate zilele alea când 

 cel mai mult mi-am fost absent mie

 ție nu ți-am lipsit niciodată

 reciproca nu…

ne-am aliniat ca două planete

 oamenii de știință ar spune că asta ar fi

 ceva de genul extraordinarului

 extraordinar… 

 mai dă-i încolo cu toată cunoașterea lor 

 nu știu nici măcar atâta lucru

 dragostea face minuni

 e adevărat că unu plus unu fac doi

 iar poeții

 poeții scriu poezie

 așa…

 ca o lebădă 

 pe luciul apei

 din ochii mamei 

 se oglindea 

 un pui de viață...

e-atâta patimă în cuvinte

 mă ard pe dinăuntru

 flăcările iadului

 sunt pistol cu apă (alcalină)

 când te uiți la mine

 cu ochii ăia de felină

 m-adulmeci ca pe-o pradă 

 încolțită de nurii tăi

 sfâșie-mă până la umeri

 hrănește-ți dorințele 

 și nicio poftă 

 să nu…