Îngerii nu sunt blonzi,

cu fețe de copil bosumflat,

când dimineața vine prea devreme...

Eu, copilul sorții,

cu fluturii prinși în gene, desenez

vitralii cu emoții,

topind privirea care urca treptele.

Nu-mi spune cum doare tăcerea,

ce-și are locuința în suflet...

Vorbele, prea mici…

Ce să lași frumoasă toamnă,

ce să-mi pui în cale?

Doar petale și mirare

că mai vii la poartă...

Flori cu degetele ude îmi plimbă

amintirile prin nopțile lungi

care îmi usucă dorul.

Bunica îmi tricota ciorapi de lînă,

fetița desena castele pe oglinzi...

unde ești tu cu balanța…

Cineva se încalță cu pașii mei,

mi-i poartă prin colb,

îi șterge prin livada cu gânduri

și mi-i așază la ușă, să-mi fie gata de drum.

Eu mă minunez de ce nu

nu am plecat cu arca aceea în care

mai era un singur loc liber, destinat

nehotărâților...

ți-l cedasem ție știind că mă porți…