și-am adormit pe file înnegrite
corăbii-ntunecate mă alungă
un clopot de pierzare bate-n dungă
și mă izbesc de gratii răsucite...

mă-ncolăcesc coroane lungi de spini
și farisei îmi dau să beau oțetul
o cruce-nsângerată sunt cu-ncetul
mă latră-n asfințit ai morții câini...

singur sunt? oare unde?

printre cine m-am răspândit?

unde se poate ascunde

filosoful de pietre lovit?

doi suntem? oare cine?

cine-ar putea în amurg

să murmure slove eline?

"panta rhei", toate curg...

doi suntem, Heraclit?

hai să-nchiriem un butoi!

dar butoiul lui Diogene, dogit

nicicând n-a fost pentru doi

doi suntem, dar fiecare

paște numai locul marcat

ca un cal legat la picioare

să-l împiedice la…

ce greu adormi tu, iubire, uneori

cu ochii tăi mari și adânci mă privești

și-mi ceri mereu suspinând până-n zori

să-ți șoptesc iar și iar la ureche povești…

ce greu adormi tu, în fiece noapte

când eu cad în somn ca un val ostenit

tu mă cerți și mă chemi și mă mângâi cu șoapte

până ne dezmiardă un nou răsărit…

ce greu adormi tu și mă trezești cu-n sărut

și simt cum tăcerea mea te revoltă

și-mi vorbești mereu de un nou…

I.

peste lume în zbor

aprins meteor

alunec ușor

pe aripi de dor...

de departe lumini

ca salbe de crini

mă cheamă tăcut

spre-un alt început

stelele-n cer

spre mine privind

dorul mi-aprind

la ele mă cer...

ceru-nflorit

mă-nvăluie cald

și ochi de smarald

mă sorb spre zenit

II.

zbor...

de altă lume mi-e dor

spre alte zări mă grăbesc

o altă…

I.

un cântec a rămas din viața mea

un cântec ca o lacrimă pe-o geană

privesc în urmă pașii osteniți

și amintirea ta… ca pe o rană…

II.

unde s-au dus atâtea primăveri

și vara noastră caldă și senină?

mă pierd printre-amintiri si întrebări

ca lumânarea fără de lumină…

Ref: …și cânt mereu

chiar de mi-e frig… chiar de mi-e greu

afară plouă și e noapte…

eu sunt aici… tu ești departe

și cânt mereu

chiar dacă…

drumul tău mereu să fie

zbor înalt de ciocârlie...

toate să-ți surâdă ție

tot ce-i mort să reînvie!

sub tălpile de silfidă

să-nvie țărna cea aridă!

mângâierea ta timidă

orice floare să deschidă!

doru-n veci să nu te doară!

pe sub cer senin de vară

să te poarte-n vis, ușoară

pasul tău de căprioară...

chipul să ți-l pună-n rame

cerul cu-ale lui marame

ochii tăi de melodrame

întunericul…

lumânarea cu lacrimi o stingi

seară de seară...

ce să-ți aduc să nu plângi

floare amară?

jocul meu cu oameni de ceară?

un cântec șoptit din chitară?

să-ți dăruiesc de uitare un ceas?

ori câinele meu de pripas?

paltinul meu aplecat

ca o flamură udă?

din pomul meu fulgerat

piersica crudă?

focul seara pe câmp horă de flori?

pe umeri calde ninsori?

floarea de vișin căzută pe baltă?

statuia neatinsă de…

atinge cu buzele sufletul meu!
nu-i așa că-i fierbinte?
foc nu se vede, dar totuși el arde
pe rugul aprins de cuvinte...

mare minune că sufletul meu
atâta arsură învinge
amar însetat, din toate mările
bea de stinge...

te-aștept cum în taină cerbul așteaptă

cerboaica visată sub clarul de lună...

coborând din serai, din treaptă în treaptă

pasul tău moale doar a dragoste sună...

mă-nvălui în mantia ta din parfumul

dulce ca suflarea unui prunc adormit

plutești în juru-mi ușoară ca fumul

și-mi mângâi obrazul cu dorul șoptit

te port pe brațe în noaptea fierbinte

tot mai departe de seraiul vrăjit...

îți fac din armonii de cântec veșminte

și-ți…

când s-a-ntâmplat să fiu în lume

eu nu ştiam decât că sunt...

nu îmi doream nimic din toate

n-aveam decât un vis mărunt

am vrut apoi să fiu puternic

să-nalţ castele pân'la cer…

să-nving tot ce se poate-nvinge

chiar moartea cu-al ei clonţ de fier

am vrut să torn în bronz cuvinte

şi pân'la ceruri o cântare

să se cutremure şi zeii

tăcuţi de dincolo de zare…

dar n-am mai fost decât un murmur

şi-un biet…

sunt, iubito, ziditorul sfințit
de pietre funerare și sălaș de pământ
de diguri albastre în infinit
de albe portaluri risipite de vânt...

sunt, iubito, ziditorul smerit
de icoane pictate cu sângele meu
de biserici în care zeul sunt eu
crucificat de mine în asfințit...

sunt, iubito, ziditorul zidit
de fecioare în zidul propriului schit

ce vară, doamne, ce vară frământată
ca apa mării lângă care mi-aștern
pătura mea decolorată, stricată
prin care și lumina mi-o cern...

mă-ntind vibrând și cu iluzii mă-mbăt
aș vrea să dorm odată și-odată
dar nu mă pot trage deloc îndărăt
fața și-n somn îmi rămâne-ncruntată

înflăcărat mai sunt, înflăcărat...
soare roșu îmi arde pe chip
îmi zvâcnește trupul greu de bărbat
ca pe jar răstignit în nisip...

și m-am dus, m-am dus...

Zeul scăpase soarele-n apus

mâna de-ntuneric un ochi mi-a răpus

sânul cerului, molatic și greu

stătea in celălalt ochi al meu...

și m-am dus, m-am tot dus

m-am lăsat de-o lumină condus

pasul tău nu știe drumul în sus

ochiul tău nu află drumul ascuns...

și m-am tot dus...

anii mei tineri în palmă nu-s

chemarea piscului abia întrevăzut

mă poartă pe drum cu ani de-mprumut

și nu știu, ziua…

rostogolind povară de sisif

mă pierd în desfrunzire străfulgerat de gânduri

al cerurilor sunt sărman pontif

spre ceruri voi purcede în mantie de scânduri...

pe calea mântuirii merg și sufăr

și ape siderale mă spală de osândă

fecioare dezghiocate din florile de nufăr

sădesc cu gura-n mine o inimă mai blândă...

de jertfă lor mă dărui pe sfintele altare

știu - rob nevrednic de iubire îs

dar preamăresc a gurii alinare

când cu…

clipele arzând în mine mă-nving
și lacrima cade pe mâna fierbinte
m-ajută apele nopții să-mi sting
incendiul din suflet și din cuvinte...

o rană mi-e lutul și pasăre spin
sub valul de clipe ce-mi cade-nainte
pe-altarul vieții mai pot să închin
doar palide gânduri și-aduceri aminte

ascunde-ți mâinile, ascunde-ți capul

nimeni nu crede-n cuvintele tale

te-nșală orbul, te-nșală macul...

nimeni nu-ți dă din mâinile sale

nu-ntinde mâinile, nu-ntinde capul,

lasă-te-n umbră treierat de furnici

când trece-n lumina amiezii casapul

să creadă că nu este nimeni pe-aici

dezleagă-ți sandaua, descinge-ți și brâul

prefă-te în prunc părăsit de-o păgână

lasă-te dus de Sfinția sa Râul

și-o rugă spășită de seară…

de locul meu te-ai depărtat atât
cât nu mai pot cu mâna semn să-ți fac
rămas în urmă nu mai vreau decât
să te ajung, căci nu mai pot să zac
bolnav de spațiu-n vârful unui ac...

îmi trebuiesc pe calea cea mai lungă
să te urmez, o mie de picioare
cum la un fluviu trebuie s-ajungă
lăcrimând, o mie de izvoare...
cum zidul tare trebuie să strângă
lăcrimând, o mie de fecioare...

naște garoafe al viorilor pântec

clatină macii ardoarea din cântec

apele-n nouri chipuri frământă

când corzile vântului cântă…

lumini împletite în magicul joc

dansează frenetic în ora de foc

lumea toată…

- nu ți se pare c-ai mers prea departe?

ce folos îți aduce știința de moarte?

aruncarea gândului mult prea departe

unde nimic nimănui nu se-mparte -

doar fiori de nefire și spaime deșarte

- adevărat grăit-ai, dragostea mea!

n-am să mai cer veșnicie de stea

am să-mi port sacul meu de molecule

cât mai sunt…

leagănă-mi inima fără de vânt

vorbește-mi fără cuvânt...

deschide-mi poarta spre vis

reînvie în mine albatrosul ucis

dezleagă-mă de umbra de lut…