dacă ajung

pe aceeași lungime

înseamnă că am aliniat cuvintele

după ora de iarnă

în spațiul rămas incolor

răvășesc doar  gândurile abstracte

defoliind iluziile

de pe vertebrele acestei toamne

aș putea garanta

cu toate culorile ei

dincolo…

nu vorbesc de semne zodiacale

sau dacă mă regăsesc în alții

pe mine sau pe tine

nici despre iluzii

cum și când dispar

în peșterile din tine

cel mai bun semn

întâmpinându-mi povestea sângelui

ești tu

care mi-atingi pielea

cu-n vis nesfârșit…

m-aplec

deasupra acestor tǎceri

respirându-le depǎrtǎrile

ca pe gura de aer rǎmasǎ-ntre noi

de câte ori îmi ridic fruntea

o apasă norii

cu o povarǎ fǎrǎ suflet

așezându-i de-a latul umbrele vieții

alături

inima-și soarbe pocalele cu amintiri…

dacă ai căuta răspuns

ți-aș spune să privești

lacrima acestei dimineți

așezată rouă pe viața-ngălbenită

de praful unor iluzii

să asculți sunetul vântului

ce vâjâie prin oasele goale

visul unei transfuzii

câțiva stropi de clorifilă

le-ar fi îndeajuns…

greu am hotǎrât

sǎ-mi potrivesc pașii

dupǎ ai tǎi

sǎ scrijelesc în scoarța primului copac

șirul nostru de cuvinte

sǎ mǎ așez apoi între ele și tine

ca o cuvântare scrisǎ pe fiecare inel

cândva

sub același copac

ne vom opri

într-un…

este ca atunci

când încerci să te scuturi

de praf

în iureșul furtunii

după ce pajiștea ți-a rămas

fără macii înfloriți

mințindu-ți soarele cu câteva gânduri

 îmbrăcând cămașa iluziilor

direct pe pielea visului spulberat

sau când ploile-și deschid…

unde echilibrul acela perfect

dintre rotația lucrurilor

și împrejurul timpului meu

ispitește cu isprǎvile visului o altǎ lume

am coborât de pe acoperișul necunoașterii

sǎ vǎd

schimbul acesta de taine…

sǎ urc

într-un oraș mai înalt

ascultând ecoul veacului stârnind vântul

defrișându-i tǎcerile

sǎ calc piatra rǎbdǎtoare ca o icoanǎ

a cǎrei aurǎ rǎspândește în aer monadele

adormite ale atâtor legende

sǎ mǎ simt mai ușoarǎ cu o umbrǎ aplecatǎ

peste înțelegere

iar umbletul sǎ mǎ ducǎ…

nu

nu pot fi în aceastǎ imagine

aplecatǎ atât de mult peste realitate

eu locuiesc într-un fel de atemporalitate

adunându-mǎ de pretutindeni într-o singurǎ inimǎ

și-o bucatǎ de duh

atât cât sǎ încap

afarǎ las toți nesupușii orei exacte

și toți pierduții de mame

urlând sǎ se mai…

despre-nțelesurile vieții

cât mai aproape de mine

tăcerea-mi vorbește

îi ascult  pledoaria

lǎsându-i cuvintele sǎ se-nșire

de-a lungul acestui pǎmânt dulce

din a cǎrui inimǎ

sorb vinul…

în locul acesta

unde m-a așezat viața

grǎmǎdesc la-ntâmplare cuvinte

unele peste altele

în cele din urmǎ

când grǎmada-i cât casa

intru

mă-ntâmpină ploaie de vorbe

pentru  identificare

opresc câțiva stropi

restul…

printre puncte cardinale

mǎ strecor element al materiei

privind sus

până la capătul zidului

unde fiecare zi

orbiteazǎ în juru-i

partea nevǎzutǎ a lumii

eu nu mǎ vǎd

doar cuvintele îmi scrijelesc materia

fiindu-mi semnul de recunoaștere…

ți-am deschis ușa dragul meu

prin care dumnezeu intră 

când șade la sfadă cu mine

ai simțit și tu

mirosul lui de iubire

întorcând din drum zăpezile

sub care dormitează tristeți

îndoliate de lipsa luminii

astăzi când a venit

eram numai…

încerc să dezlipesc

de pe degete

aceste zile de toamnă

ce-mi țin în palme

visele amorțite

trec de pragul dimineților

pe zidurile ceții-mi las amprentele pașilor

una două trei...

îngrămădesc apoi toată respirația

într-un alt segment de viață…

între noi

o stalactită lăcrimează

peste cuvinte

înghețându-le și ultima fărâmă

de sinceritate

când mă uit

la umbra realității

cum umblă ca un duh

străpungând cu precizia lunetei

sufletul anesteziat de rostirea vocabulei

găsesc un…

nu cunosc limba îngerilor

dar înțeleg

când despică cerul

coborând în interiorul sufletului

vorbind în dialectul fluturilor

ce zboară prin el

n-am învățat a cânta

la mai multe instrumente

simfonia vântului

în allegro

suspinată de toamna…

la rădăcinile toamnei

las câteva gânduri îngropate

în diminețile reci argintii

voi strânge-n ciorchine amintirile

ștergându-le praful învechit

scuturându-l  peste lut

să germineze

la primăvară

din straturile de gânduri

voi rupe prima…

întindem brațele peste aceste zile

strângându-le-ntr-o cetate

visele

fiindu-ne stăpâni doar

pe nopțile albe

e mai mult

decât a înnoda tristeți

pe o frânghie solară

scuturând peste clipe tocite

de patimi

petale de gânduri…

necunoscutule

te primesc în arhipelagul meu

gustă-i aroma liniștii

din esența strugurilor mei albi

plantați special pentru tine

ia și un somnifer de uitare

a gândurilor înnorate

de prea multe cuvinte

păstrate-n tăcerea singurătății

vino necunoscutule…

uite

spațiile acestea dintre cuvinte

sunt ca niște vise

pe care le spulberă vântul

în vremelnicia acestei toamne

nici timpul

ce umblă hoinar prin buzunare

nu lasă vreo vorbă mai veche

sub tălpi simt pierdutele zile

ce mă despart de clipe…