sunt mai mică decât ultima mea pelerină

supravetuiesc defilând cu o poftă nebună de atingerea lumii

și vreau să învăț cum să respir poezia fără anestezic

numai sufletul iubitului meu

e strigătul ce îmi umblă pe limbă

și mă gândesc dacă jocul de-a îmblânzirea iubirii

îmi va dicta locul unde el și eu vom învăța zborul tandru

așa cum fiecare sălbăticie învață să primească de jur împrejur lumină

sunt de aceeași vârstă cu o noapte secetoasă…

moartea mea stă cu miezul desfăcut între ochii noștri 

ca un copil care se naște singur în spatele bisericii 

și încape în mănușa neagră aruncată într-o noapte siberiană 

încât întreg universul crește lent în tăceri fragmentate

nu plânge că m-am adaptat să merg fără să mai cer hrană 

sau că mă așez în pat ca o mireasă care se întinde peste lume 

în atât de puține cuvinte

lumea asta ne trasează cu un bistiuriu 

învățându-ne că habar…

s-a întâmplat ca ziua să mă ia pe nepregătite 

ca atunci când după o ușă te așteaptă cineva cu pantofii uzi 

pentru că are acoperiș un petic de cer

uneori m-au atins păsări comune la orice înălțime 

și mi-au invadat sângele în plină zi 

alteori m-a picurat ceara dintr-un creștet transparent

încât totul s-a prefăcut în ploaie de vară

mi s-a spus că pansamentele nu putrezesc niciodată 

în locul unde e încrustată crucea 

de aceea am dansat cu tâmplarul…

Această seară de vis 

are o respirare cu miros de cetină 

iar frumusețea trebuie îndurată ca o stare a inimii-

permanent 



de departe seamănă cu o lacrimă în care încape un fluviu 

de la o Naștere până la altă Naștere 



vino să-ți arăt Fiul 

apoi să aduni numele lui și să îl duci la păscut 

întocmai că o mireasă mirelui ei 



în fața Lui 

piatra se botează…

Mai țineți minte cât de simplu vedeam luna desenată în cana de cafea?Apoi ne

gândeam că de la patruzeci plus vom fi înțelepți dar bătrâni și așteptam asta așa cum aștepți, încă somnoros, covrigul de dimineață pe

marginea unui bulevard aglomerat. Apoi dintr-odată nu am mai simțit frigul iar de sub pielea noastră a început să crească un concert hoinar și liber iar pulsul a început să bată mai rapid ca secundele. Acum ne privim prin telescop și vedem în spatele fiecăruia câte o bucățică…

Colindul apelor 



și dacă s-ar deschide dintr-odată văzul meu 

cu fața spre netezirea pământului 

și dacă s-ar deschide nenumăratele aripi din acele colțuri sfărâmate 

cât de mândre ar fi oasele 

și ce gust ar avea colindul 



dar pe unde să azvârl semințele 

încât apele să cânte lerui-ler 

și deodată să curgă Nașterea ca o perlă îndelung…

tu ai crescut înfășurat într-un dans al îngerilor

atunci când mă învățau pașii și reverențele

ca o neliniște dulce ai crescut

care se trezește dis-de-dimineață și colindă hai hui rememorând limba ierbii

prin puținul aer din clepsidra mea ai curs

ca un rege al timpului care mă țintește cu ochii

până când din vorbire ies flăcări

,,eu sunt o inimă'' îmi repet

de parcă nu vreau să uit niciodată cine sunt

se stârnește o boală în…

 - Poate nu o să crezi dar nu sunt niciodată singură. 

  Cuvântul mă poate înflori prin zăpezi,  

  poate iubi pietrele în argintiu, 

  poate număra țipetele, oasele, iepurii de turtă dulce...

 el vede chiar două semilune  

 și respirarea lui merge mândră ca o cometă cu gât de girafă  

 cu rost sau nerost, miroase în rostire a revărsare 

 ca o deltă răsărită din piept, 

 ca o revelație, un noroc cu ochi prin care vezi mai mult decât se…

Îl văd un bărbat în devenire

care va planta un copac lângă casă

şi va muri de sete 

pierzând pe rând cifrele 



mi se pare că paşii i se întorc în mine

că e propria mea trâmbiţă încă neatinsă

încă nejertfită

iar iubirea mi se aşază în mâinile lui 

şi începe să se transforme în perlă

nimic nu mă spală mai mult ca numele din care mă strigă

visele capătă ochi…

se poate muri lent din fluturarea rapidă a inimii

asemenea secundei care pătrunde granitul

pentru că nimic din ce este febril

nu poate fi dulce şi urlet

numai mutarea ruperii din loc în loc

poate salva măreţia noii naşteri din propriul cer 

numai dangătul sfâşierii poate netezi timpanele unei alte dimineţi

de bună seama plecarea din mine

şi dragostea scrisă în jurul ochiului e mijlocul

brusc mi-s ferestrele grele

cu toate…

ca el nu aude nimeni mângâierea

ca poetul care curge precum plânsul în toate întrupările

nu păstrează nimeni formele

așa mi-am spus răsucindu-mă

peste lanțul prelung tatuat și sărat din aripile pasări



mai grațios ca aerul și iubita cea izvorâtoare

mai umbră decât numele eroilor e poetul

stă în urechile noastre

în ochii noștri

în sărutul cu care înnobilăm pruncii

nu,el nu naște cuvintele pentru a susține altarele

cuvintele îl compun peste…

pentru că nu îmi pot abandona ochii 

fără putință de a alerga înaintea mea 

mărturisindu-mă piatră 

mărturisindu-mă cer 

voi alerga în toate părțile simultan

singura mea pradă nemărturisită ești 

ai străzi în loc de mâini 

grădini pe limbă 

și o scară sacră rezemată de inimă 

mă întreb dacă aerul tău e asemenea vinului 

dacă înfățișarea mea te botează în noapte 

dacă mă vezi lovindu-mă în piept cu un crucifix 

și cum sângerez până la…

am căzut în el cu ochii deschiși 

purtându-i ultima cămașă cu dungi verticale 



„am ghicit în cafea” - i-am spus mințind

„ai multe drumuri prin soare”

apoi m-am așezat la marginea trotuarului 

să privesc spaimele transformate în furnici 

ca bolnavii de cord cu buzele prea strânse 



„uite încă un drum în cerc la încheietură” i-am arătat fugărindu-mi rostogolirea poalelor …

odată m-am așezat lângă tine 

ca să ne încolăcim cozile cu ochii acoperiți 

ne prefăcem că nu există căutările dacă nu le rostim 

noi cei neștiuți cei nescuturați nesărutați de moarte



știi când aveam numele pietrei 

când geometria se lăsa trăită pe numărul impar a lui Dumnezeu 

cum ne desfăceam nodurile fără repetiții 



mă întreb în câte războaie ne vom tăvăli 

până…

tot ce am când alunec 

sunt ochii din limba poemului 

ei mă trec din abis spre înalt prin miezul albastru-sângeriu 

cu o foame de piele în freamăt

când ne atingem învăț nemurirea 

ca pe un alfabet fără semne fixe 

mă gândesc cum pot să renunț la insomnii sau nerostire 

în nopțile acoperite de zburători 

cum să rotunjesc cu grație orașul inorogilor 

unde oglinzile concave mă împung cu arătătorul 

ca pe o femeie cu frunze însemnate de…

odată cu sistemul planetar 

legile noastre țin copilăria de mână 

poate că rugăciunea e prețul apei neîncepute 

și levitează deasupra sfârcurilor

când iubești un munte trebuie să porți o nebunie albastră pe umeri 

să fii stăpâna mileniilor de zăpezi din vârful crestelor 

cu picioarele desculțe să poți răspunde pietrelor 

iar cățăratul să îl faci prin somn 

asemeni pruncului în pântec 



în lumină am trimis largul meu 

învățând să vorbesc cu…

se lăsa în cuvinte până când aerul se rarefia 

descoperise neînfrânarea 



o fiară însângerată înconjura apele încât oamenii deveneau nopți cu plete fluorescente 



știa că lumea e acolo ca într-o menajerie 

cu rânjete devenite obsesii

știa că se poate muri undeva pe parcurs 

înainte de a șaptea zi 



avea atâtea încuietori încât dimineața tușea în nebunia florilor 



auzise că…

într-un apartament decomandat 

bunica răsufla zile întregi cu mâinile suflecate 

desenase în colțul de la răsărit o fântână slab luminată 

își ruja buzele în tăcere 

în basma legase amurgul și apele neîncepute 

iar în cupola nodului livezile de meri 

apoi se gândea cum se aude cântecul în apă 

pe steaua ei în rai 

numai un ghepard tânăr flămânzea într-o floare 

pe…

nici nu mai știu așteptarea lui 



cândva se va spune desigur 

despre uriașele sculpturi mute 

despre meteoriții cu bărci de salvare 

ce mă îndeamnau cu hârtii albe 

iar eu mă voi holba aiurea 

gesturile mele vor trasa cuburi 

de vineri până duminică 

apoi voi scoate din buzunar 

o planetă luxuriantă unde gările sunt minuscule 

iar orașele sunt construite pe…