Sonet LXXXIX 

Mă doare răsăritul căci știu că va apune.

E-o naștere ce plânge pe drumul ce se-nchide,

Umbrită de plecare, trăiri doar invalide

Ce au un iz de frică și nu au rațiune.

Mă scutur într-o floare când ea firav deschide

Petalele curate sperând într-o minune

În care se oprește, secunda s-o răzbune,

Dar leapădă sămânța în nopțile rigide.

Mi-e teamă de-nceputuri, le simt cu gust de…

Sonet XCIII 

În unghiurile morții sunt rătăciri albastre

Și-n primul semn de viață e, încă, gust de humă,

Durere colorată...  Și timpul se consumă

Prea repede în noapte, când numele sihastre

Ne spun povestea vieții. O linie, o sumă

A clipelor trecute prin spiritele noastre.

Uitările de sine mai poposesc în astre

Și căutăm trecutul, crezând că își asumă

O…

Sonet XCII  

Îți mai aduci aminte, oare, primul sărut cu gust de nea

Când stelele cădeau în palme, dar căutam sclipirea ta?

Nămeții ne-nveleau seninul, privirea ta mă-nfierbânta,

Iar luna ne privea uimirea, cu irizări ne troienea.

Obrajii înroșiți de frigul ce ne-a cuprins ca-ntr-o manta

Nu ne putea răci iubirea și niciun ger și ... nimenea

Căci ne pierdeam în visul care căldura lui,…

Sonet XCI 

Când luna își destramă, timid, întâia rază

Iar firul ei îți cade pe umărul tău stâng,

Atinge și îmbracă lumina ce o plâng

In iriși și în suflet. Hai, vino, ea veghează!

Încet, tu, înfășoară-l pe trupul tău, în crâng,

Ca martori să ne fie, în noua ipostază,

Și stelele din ceruri ce-acum se-aliniază

Să poți păși pe ele, în brațe să te strâng.

La capătul albastru, de-arginturi…

Sonet XC  

Când viața asta oarbă se-nalță prin cruzime,

Iar ura prea flămândă și setea de-a ucide

Distrug pământuri sfinte lăsând timpuri acide,

Războaiele nedemne încearcă să suprime

Femeile, copiii, făpturile candide.

N-au demnitate-n luptă, înfăptuiesc doar crime

În numele dreptății ce vor să o imprime

Întunecând tot cerul cu scopul de-a-l închide.

Își măsură…

Sonet LXXXVIII  (Mi-e foame de iubire)

Mi-e foame de iubire... La orice colț de stradă

Să fie dăruită lumina ambalată,

Mereu să mușc cu sete și să mai cer o dată,

Când pofta nu se stinge, fără să stau la coadă. 

Mi-e sete și de pace... Chitara acordată

Cu sufletele noastre, vreau iar în noi să șadă,

Seninul să se nască din nou ca și dovadă

Că am venit din Ceruri și ne-am iubit…

Sonet LXXXVII 

Când timpul s-a împiedicat pe strada gândurilor mele

Mi-a dat răgaz să mai aștern cuvintele scăldate-n rime,

Să le dezmierd într-un sonet și-un colț de Cer să le anime,

Apoi, să le arunc din nou, într-un neant cu praf de stele,

Căci le-am cules din necuprins, legate-n ritm și profunzime,

Plutind pe unde care dor când le-ntâlnesc și zbor cu ele,

Dar mă îmbie să…

SONET LXXX  

De ce te-ascunzi cu lumea în uitare, când eu îți dau sclipiri de neatins?

Un infinit îți cere-o lume-n care să sorbi în veci miresme de argint,  

Căci Demiurgul s-a-ncâlcit în ere, dar ne-a ales cărarea... nu te mint! 

Cuvânt sunt eu, tu ești o mângâiere și mă-ntregești, de ce nu m-ai cuprins?

Degeaba fugi, doar te-ai desprins din mine, îmbrățișând un ultim drum…

Sonet  XIX   

Trece clipa, trece viața, toate trec, dar unde-s oare?

Nu se pierd și nu dispare ciclul ăsta făr′ de moarte,

Doar în noi pierdem iubirea și iubim clipe deșarte   

Începutul nu există, este doar continuare.

Și sfârșitul nu-i plecare, este-n noi pe mai departe

Îl purtăm, dar nu știm unde, îl avem în fiecare,

Îl simțim, dar nu ne strigă și nu știe să…

Sonet  XVIII   

Cine spune că în umbră e o simplă odihnire  

Că e simplă ezitare a rutinei ce te-nghite,

Nu știe că vreau adesea să bat drumuri pietruite –        

Nu șoselele umblate, ele n-aduc împlinire.

Nu vreau o rutină-n toate și nu port lumi amorțite      

Nu aleg o falsitate, nu vreau zile-n risipire,

Ci doresc numai dreptate și a soarelui…

SONET LXVI 

Flori de tei cad rânduri, rânduri, Eminescu e-n români!

Printre valurile vremii el prin versuri ne învață,

Ramuri bat din nou în geamuri să ne limpezească-n ceață.

Când izvoarele suspină versul lui cu dor îngâni.

Iar Luceafărul veghează al nost neam în astă viață.

Codrul de-l păstrăm al nostru, vom fi mâine noi stăpâni

Peste lacul cel albastru, peste tot. De ce amâni

Tu, române, să fii falnic? Nu ceda când…

Sonet XVI  

Stingher acum printre morminte aud țipând tăcerea lor

Și cerne viața printre noi răsfrânte drumuri, oseminte.

Nici piatra rece nu mai vrea emoția dintre cuvinte,

Iar lacrima nu mai deplânge divorțul crunt al ochilor.

Plouă în lumi ce au plecat, iar razele nu știu să zvânte,

Se-nchid acum în locuri sfinte, furând mirajul zilelor

Și greu e cerul plin…

SONET V 

Când amintiri emană o crudă falsitate

Din minți blocate-n chinuri și pline de minciună

Orânduind cu jale, dorind să ne impună

Gândirile bolnave, voit persecutate.

Când îmbătați de faimă, în ură și ranchiună,

Avizi de confirmare cu iz de vanitate

Orgoliile negre, țesute, că se poate,

Aruncă-n vieți senine sămânță de furtună.

E…

SONET IV  

Din partea ta mă doare și floarea aruncată

Sau vorba nerostită – gândită-n supărare

Și frunza mă rănește de o arunci mai tare

Când mai aștept să-mi dărui iubirea netrucată.

Dar mintea mea refuză această provocare.

O briză de tristețe spre mine tot mai cată! –

Vreau zorile senine spre tine să răzbată

Și-n orice rătăcire mai caut…

SONET LXXVII

Aș fi vrut să ascund dorul tău în neant –                     

Doar așa aș putea timpul meu să-l străbat,

Dar o stea oglindea gândul viu preschimbat               

Când, din nou, tu curgeai în răstimpul flotant             

Existent pe Pământ, neputând să-l dezbat,

Nici să-l duc în alt sens, undeva... post-restant.

Nu găsesc nicăieri, printre stele, girant                       

Să…

SONET IX

În noaptea asta negrul se-mpletește

Și ramuri bat în pleoape lacrimi grele.

Deși ți-am scris în versuri, dar în ele

Tu nu asculți chemarea ce-ți șoptește.

Își plimbă timpul zilele rebele

Mi-e frig, nu simt cum, încă, încălzește,

Chiar și secunda mă mai risipește

O ceață densă gândul vrea să-mi spele.

M-aș face curcubeul ce grăiește,

Cuvintele încearcă să mă-nșele,

Timpul zburdalnic…

SONET XV

În fiecare viață învață să nu mori

Iubește și visează, trăiește și cutează

Și clipa următoare pornește-o iar din zori

Și muza dintr-o floare sădește-o într-o rază.

Lumina răsădită păstreaz-o în viori

Și sunetul nostalgic să stea mereu de pază

Cu gândurile toate dorindu-ți deseori

Sărutul veșniciei… Desprinde-l dintr-o vază...

Să lași și necuvântul să zburde uneori,

Adună din…

SONET LXXV

Când mângâie pianul o notă diafană

Ecourile toate răsună și se-nchină

La sunetul albastru cu zâmbet și lumină.

Îți tremură în suflet și curge... inumană,

Dansează, înflorește în gânduri să devină

O poartă către stele și clipa ce emană

Nemărginirea care atinge și o geană

A sufletelor noastre, privirea cea senină.

În liniștea fecundă, atingerea pe clape

E veșnicie tandră, ascunsă…

SONET LXVII

Când clipa se destramă și vine ziua-n care

Figuri de lut se sfarmă, se-mprăștie și pleacă,

Plătesc tribut cu trupul, apoi urmează: „dacă”...

Și nimenea nu are răspuns la întrebare.

Un nou tărâm de ceață… Misterul îl îmbracă,  

Îl taie pe din două și ia din fiecare

Simțirea și speranța, și nicio evocare

Nu readuce viața din calea ei opacă.

Ciudată înmulțire a vorbelor…