analizez fragmente de suflet 

rămase în podul palmei
după explozia de lacrimi
copacii căzuți între noi
pe-o rază de mai multe vieți
se tânguie iar

nimeni nu ridică o geană

de ce aș privi înapoi niarne*

când acolo

cuvintele cad ca o tornadǎ

înǎlțând postament oricǎrei bǎnuieli

poate dacǎ le-aș spǎla cu o bucatǎ de sǎpun pe fiecare

aș reuși sǎ le îndepǎrtez ilogica

reminiscența însǎ

va agoniza în arealul colectiv

i-aș…

Sunt acela care alungă câinele alb

şi revine să moră pe lanţ,

din Cain în Cain mă spun cum îl ucid pe Abel

şi împart fericit sărbătorile între noi,

pe cruciuliţa de la gâtul pruncului

eu răstignesc ziua de naştere

şi-n tort înfig degetele mortului.

Atât te urăsc poezie, eşti pisica neagră

în rochie de mireasă ce îşi dă de suflet…

Cu obrazul

lipit de tăblia mesei

şi faţa

strălucind de încântare

în lumina

ce crea

umbre lungi,

fusese

remarcabil de răbdător

când îl inundase

amintirea aspră şi nechemată...

rămase tăcut o clipă.

Hohotind incontrolabil,

simţi un gol în stomac.

Viaţa, părea să tresalte în jurul lui

pe când întunericul

se furişa în jurul său.

Adâncindu-se

în apa până la bărbie,

i se uscase gâtul...

Poate nu merit să primesc crâmpeie de iubire,

sunt un biet ucenic la fierăria cuvintelor

şi nestiind să le rostesc în acelaşi anotimp

am impresia că totul se petrece-ntr-o iarnă

unde sângele capătă nuanţe de alb murdar,

mai grav este că pot iubi, că pot respecta

doliul plin de nobleţe când mi se oferă la schimb

deznădejde, indiferent de ce va fi

ultimul fluture în care-am crezut refuză zborul

poartă pe aripi teama că nostalgiile

nu-i vor aparţine…

Ţi-am scris şi ieri, îţi scriu şi azi un gând

Şi mâine de va fi-ţi voi scrie iar,

Să-ţi amintesc, cu fiecare rând

Iubirea noastră. De-o fi în zadar

Şi niciodată nu mă vei citi

La candela unei speranţe noi

Cu o privire care va zâmbi,

N-am să îmi cer cuvintele-napoi.

Pe-o prispă de tăceri voi aştepta

Ştergând de valuri oarbe-aceleaşi mări

Să te desprinzi, să uiţi că sunt a ta

Sau să te-ntorci…

şi fluviul îşi umflă în zadar

păsările şi apele

malurile şi peştii

oraşul e tot în coasta sa

hidră cu sute de mii de capete

şi guri

şi cu de două ori mai mulţi

ochi

din răzvrătirea apelor ai apărut

timp vopsit cu ojă carmin

scrijelit în cuvântul miezului de noapte

mai eşti ?

femeia cuvânt face dragoste

într-un poem de vineri noapte

ce lung este cuvântul dragoste !

durează un întuneric şi ceva

poemul nu se mai…

Florile iubirii

Grădina raiului
Ne cuprinde într-un moment
De iubire pură
Uscând petale de amor
În scăldarea
De flori cristaline
Ghidând ecoul pasiunii
În notele cântate
De inimile noastre

Iar noi dansăm
Prin valurile de frunze
Purtate de vânt

Par venind dintr-un alt veac,

Osteniţi, cărând trăiri,

Sunt bătrânii care zac…

m-ai deportat în țara aceea

unde plugurile arau dragostea

iar viorile treceau toate

printr-un singur arcuș…

fumul ţigării e penelul

din care cresc pe pânza nopţii

spirale plutitoare

din spirale, cresc

Debussy

şi ploaia

patul răvăşit

este un câmp tăcut

macii

s-au întors în lan

măştile

revin la locul lor

o altă zi…

Sunt poeme

cărora trebuie să le rezişti

cum rezişti disperării

tale sau a unui prieten

chiar dacă Dante

pe marginea de flăcări

a unuia din cercuri

a răguşit strigând

“lasciate ogne speranza”

Patru pagini

Răsfoiesc cartea pâna la pagina trei şi jumătate..

Poate mă omoară ţipatul foii jupuite

Dacă nu au făcut-o deja...

Cuvintele duioase ale dragostei...

Te-am văzut murmurând florii de liliac...

Şi mireasma ei mi-a rapit

Glasul grabnic tremurat...

Cristalele..

Şi-au pierdut din puterea lor vindecătoare..

Şi s-au transformat în acid!

Acum ard la atingere...

Ard şi…

Cuvinte de chitară

Cuvinte de chitară aud în noaptea grea,

Venind din camera de mult uitată

Şi-mi e şi frică să mă aventurez

Acolo unde de mult am închis zăvorul.

Am tânjit atât de mult

După sunetul sublim al corzilor de fier,

Încât am uitat de rostul viselor.

Gândirea-mi era înceţoşată de frică

Şi de neputinţa cuvintelor vibrate;

Fără să mă gandesc, că aparţineam lor...

Eram sclavul…

M-am obişnuit cu ploile de seară

cu stropii ce ferestrele-mi lovesc,

mă simt în largul meu fără să doară

când fulgeră în tot ce-i nefiresc.

Las tunetul, ecoul să şi-l poarte

prin tot amurgul revărsat în ploi,

în timp ce zarea ploile-şi împarte

şi fulgeră-n tăcere lângă noi.

Îţi caut mâna ca un semn de pace

fără să ştiu ce simţi când te ating,

când ploaia serii sufletu-mi desface

şi fulgerele-n lacrimi mi se…

oraș îmbâcsit de praf și oameni vraf 

între paginile unui almanah 

nu almanahe, te rog frumos 

e de-a dreptul vanghelios,  nesănătos 

mersul în vârful limbii pe jos 

citesc despre o lume dispărută în zare 

în bulgări de zahăr și sare 

dar sare degeaba, nu are 

avântul necesar a se ridica din mare 

înotul ne doare …