când ieși din tipar

e ca și cum ți-ai schimba domiciliul forțat

locuind incognito  

îți spui

așadar astăzi e luni

ziua în care interiorul devine rotund

iar pașii merg paralel cu pi

oamenii-ți par cuvinte potrivite în ipostaze nepotrivite

adjudecate la licitația de prejudecăți

surghiunu-l tasezi cu bătaia inimii

mascând aritmiile preconcepute

ca și cum din ceea ce scrii

vocalele îți întind mâna…

să nu privești pe fereastră

în fibra ei siliciul s-a impregnat

cu imaginea clipei de ieri

aruncătoare de ochiade peste al cincilea simț

sfărâmând cu dinții timpul

prin care umbli desculț

căutând sandale cu catarame de oase

bolovanii de-aici sunt bolnavi de perpetuare

păstrând în suflete umbre și urme

dâra albastră de sânge

e tot ce curge când sapi cu tot dinadinsul

în văgăunile mării moarte

ia de unde începe…

îmi mut sufletul mai la dreapta

trag peste mâini zorii

nimeni nu ia seama că sunt adaptate

la noua ordine mondială

sfidez realitatea-n câteva gesturi

scriind poemul de dimineață

propăvăduind fericirea

cum soarele hipervitezoman își continuă rotația

după primul cuvânt

alături de suflet păiajenii țes pânze

fericiți de intrinseca dorință de a devora

sunt proști fără intuiție și ei

crezându-se pescari de…

așa am rămas niarne*

condamnată să trăiesc cu abajurul tras

peste viață

să nu se vadă când arunc seara cuvintele

agățându-le de umeraș 

când îmi las încălțările în sala de așteptare a viitorului

mergând desculță peste șinele vagoanelor

pline cu făgăduințe

când ocolesc somnambulă calea lactee…

cum îți spuneam niarne*

când scrii n-ai nevoie de martori

nu te gândești dacă va citi cineva

doar te apleci asupra literelor încununându-le creștetul

cu apăsarea-ți epitelială din care-ți curge mahmuria

uiți ca și când aghiasma ți-ar dilata neuronii

iar mahmuria dimensiunea în zeci de kilometri

locuiți de-un nesfârșit…

copilul acela n-a crescut niarne*

se mai joacă încă șotron

în pătrățele de liniște

dând cu piatra în fiecare

disecând inocența de atunci cu cioburile maturității de acum

tencuind adezivul realității pe pedestalul de vise

 …

am dat cu banul niarne*

urmărind punctul cardinal unde se oprește

mi-am zis că acolo

negreșit norocul o să m-aștepte

cum șomeru-și înoadă clipele de-o năzuință

până când înlăuntru îl întâmpină soarele

am plecat lovindu-mă-n grabă de formele lucrurilor

rătăcindu-mi privirile pe sticla geamurilor…

ții minte niarne*

când ți-am promis în noaptea aceea

îmbibată cu vise

că mi le voi preface-n scut

zorilor le rup săgețile

tatuându-mi sori la încheieturi

iar peste ziuă am să trec ca pe-o scândură

netezindu-i nodurile cu…