nu de nurii tăi perisabili

de gândul tău alergând prin lumină

 mi-e dor
nu de sărutul infinit nebun
nici de îmbrăţişarea ta androgină
de liniştea în care îmi scăldai fricile
mi-e dor
nu de roşul miros viu
aprins în toate nopţile respirate cu tine
mi-e dor
de glasul tău răpit de îngeri geloşi

nu pe tine te caut femeie
iubirea o strig

când te iubeam

când mă iubeai erai tot mai frumoasă

mă ucideai mă înviai să te îmbrac mireasă

ca un făcut nedesfăcut mă sarutai sfioasă

în mâna ta eram de lut țărână caraghioasă

când te iubeam

când mă iubeai puteam aprinde pietre

eram chiar rai și îmi păreai izvor plutind pe sete

din cer în zori ne culegeam dorințe pentru seară

și așteptam îmbrățișați destinul să ne ceară

când te iubeam

când mă iubeai râdeai în vis cu veșnicia…

cutreier cercul gol de prejudecăți aștept un pi altfel

ridicat din pătratul minții supreme

ceva neinventat care să amestece lumile

vibrațiile

frecvențele

ceva care ar putea să mă facă tangențial

cu elipsa ecliptică și nemărginita ta dragoste

mereu asincronă cu orbita în care bezmeticesc

printre vieți pierdute inutil

de o mie de veșnicii gravitez în juru-mi

cu aripi de ceară scormonesc cerurile

în cătarea găurii de…

„somnul,

somnul ...

doar atât!

fără vis

fără trezire...

lovituri ce m-au răpus

au rămas doar amintire...

când durerea grea a vieţii,

în tăcere o ascult,

mă topesc  în bezna morţii

şi strâng ochii şi mai mult...”

                                     (anonim)

          Te trezeşti şi nu ştii…

gândurile tale sunt vii

și te faci comodă pe retina mea

ai părul ud de tristețe

gândurile lungi înroșite ard

în pieptul meu cenușa ultimei morți

curbezi universul de partea ta

găuri negre plictisite

joacă blackjack cu destinul

mi-a fost împlinit

doar amintirile mi-au rămas lașe

absente se îneacă într-un abis neexistențial

mă renaști uneori în joacă

vultur peste gândurile tale

sunt vii și mereu…

 eclipsându-l pe Chopin

 din urechile mele

dar lasă-mă  să îţi spun

 despre acel necunoscut dinlăuntrul meu

care s-a născut fără să îmi ceară voie

 din uterul cerebral

şi fără să ştiu a crescut atât de mult

încât m-a azvârlit afară din mine

pentru a te putea îmbrățișa în locul meu

 săruta în lipsa mea

pe când eu am rămas rătăcit în deşertul minții

      tu nici nu știi cu cine împarți…

circumvoluţiunile mele atipice

genetic contaminate 

de rebeliune existenţială

au rămas scurtcircuitate fatal

din clipa scrijelită pe răbojul destinului

când nimbul tău mult prea albastru

s-a izbit vremelnic 

de ecoul întemniţatului meu suflet

am urcat un milion de trepte cu tine

încătuşati în acelaşi vis

am atins un petic de cer

şi am gustat puţină ambrozie

apoi nimicul s-a întins din nou

ca o lavă pe câmpii…