Mi-ai spus cândva, în glumă, cu vocea ta subțire

Că vrei să pleci departe, pe steaua hărăzită;

Îți vezi lumina-n porturi de marinari păzită

Și-n larg, prea răvășită, întreaga ta simțire.

Aș crede că o vrajă de sine te desparte

Și-n trup bântuie ceața cu noaptea mână-n mână,

Că niște reci fantome tulburător îngână

Ciudat cântec sinistru de stânci și pietre sparte.

Împrăștie, degrabă, spre-a cerurilor vamă

Tot ce schimonosește…

De jurăminte-n veac nu mă dezleg,

Cu ele sfarm a lumii nepăsare,

N-am inima-nsetată de-nșelare

Și ce n-am semănat nici nu culeg.

În fața ta mă plec, om bun, și tac...

Să îți vorbească despre toate luna,

Ea este-o curtezană și întruna

Se leagănă-n rostirile ce-ți plac.

Ca vântul ce sculptează stele-n stânci

O magică lucire sapă-n mine

Și slujitor și paznic de ruine

Simt taina ei și…

Cu fiecare strângere de mână

Recunosc bulbul durerilor

Junghiul unei lumini

Apasă carnea ca o mângâiere

În toate prăbușirile

O temniță dărâmată

Cu umeri de împrumut 

Nu las nicio pulsație fidelă

În mormanul de moloz

Cineva mă naște izvor

Dintr-o singură atingere

Să pot descoperi tirania pietrelor

Aruncate la-ntâmplare 

Între cer și pământ se curge nu se doarme

Vorbe confuze întunecă orizonturile

Lâna de aur se…

Enigmele fiecărei flori întâlnite au săpat în mine fântâni

-Angelinei Nădejde

Mâna albă ca o aripă de înger a așezat pe umerii mei echilibru

Să nu-mi fie teamă de tăcerea și nepăsarea lumii

Mi-ai spus

Să nu gust orgoliul exotic din cuvinte

Să mă fac fiica ceaslovului în fiecare clipă

Ca o frunză să cad lin în ascultare

Să disting omul din carne de omul din suflet

Să rămână-n urmă zidurile întristate

De umbrele suspinelor…