Strălucește

[Denisa Curea-Popa]

Motto: În fiecare clipă de îndoială, există o cale spre claritate.

ești acolo pe peronul acela tăcut
trenul a dispărut ca un vis
tu rămâi cu ochii pe drum
căutând răspunsuri
în aerul subțire al unui zbor
când inima bate ca toaca la asfințit

clipa se desfășoară ca o frunză
care-și aduce aminte de bătăile vântului
nu mai știi
dacă drumul e drept sau curbat
l-ai mototoli ca pe-o foaie de hârtie
pe care ai scris versuri

fă-ți un dar numai ție
cu gesturi mici fără tăgadă
rostogolește-te de dor ca în copilărie
să nu-ți fie teamă de ziua care nu promite nimic
zâmbește

soarele nu întreabă dacă îmbrățișezi lumina
strălucește

[Denisa Curea-Popa]

Mulțumesc, Mihaela! Pace și bucurie sfântă!

[Mihaela Popa]

frumos!

[Denisa Curea-Popa]

Vă mulțumesc, domnule Cicu, pentru semnul de lectură! 

Prețuire!

[Tudor Cicu]

„Să nu-ți fie teamă de ziua care nu promite nimic”, iată un răspuns mai luminos și sincer dat visului de coșmar al lui Ovidiu cu povestea sa suprarealistă din pro-ezie. Fiindcă acum, în trenul numit viață în care călătorim, timpul trece mai altfel decât într-o casă minusculă în care locuiești singur.

[Denisa Curea-Popa]

Așa este, viața nu este doar parfumul crinilor, ci un amestec de bucurii și provocări care ne formează. 

Mulțumesc, Ada, pentru trecere! 

Bucurii infinite! 

[Denisa Curea-Popa]

Mulțumesc, domnule Stanescu! Sunteți generos. Bine ar fi să putem respecta toate canoanele poeziei...

Bucurii infinite!

[Ada Nemescu]

Ziua nu promite!

Doar, se-ncepe... iar.

Treburi mărunțele

Curg din calendar. 

În nervuri de frunză

Nu zac amintiri 

Așa cum nici visul

Nu-i pătat de vini.

Strălucește! Viața, nu-i parfum de crini.

aDa, trecând pe aici

[Stanescu Valentin]

Doamnă Denisa, mi-e teamă de versul liber... După cum văd, Dumneavoastră vă prieşte. Am citit şi recitit cu plăcere această poezie, în acest miez de noapte de aprilie ciudat. Finalul este superb:

rostogolește-te de dor ca în copilărie
să nu-ți fie teamă de ziua care nu promite nimic
zâmbește

soarele nu întreabă dacă îmbrățișezi lumina
strălucește

 

Zâmbetul cel sincer este ceea ce ne lipseşte aşa de mult. Cândva, în 3 octombrie 2020, am scris despre zâmbet...

 

De ziua zâmbetului - două octombrie

 

Zâmbetul solar m-aprinde, se evaporă cu mine,

printre gene-l trec în undă, valuri de euforie

şi-mi cresc ramuri peste aripi, flori şi zumzet de albine...

Greu am adormit aseară, de atâta bucurie.

 

M-am întors în amintire, pe alei purtând dorinţe,

talpa săruta pământul, palma mângâia stejarul,

Sufletul sălta-n vibraţii - copil plin de năzuinţe-

clipa-n clipă prelungind-o, vieţii înteţindu-i jarul...

 

Scurtă mi-a fost bucuria, zâmbetul pe chip s-a stins,

când m-a-nconjurat deodată iedera furiei, urii

ce se-agaţă-ncet de oameni, orbi de răul ce s-a-ntins...

 

Frate, soră şi prieteni se prefac că le e bine,

suferinţa lor e-o stare peste limita măsurii,

greu s-o treacă peste-o punte pe-ale Iubirii coline...

 

Recunosc un lucru: cele de mai sus au fost scrise dintr-o dată şi aşa se prezintă aici, dacă este sau nu în conformitate cu un mod de a scrie după un tipar îmi asum riscul de a primi observaţii...