Mă dușmănește munca

în această carieră

de vid împietrit.

La negru.

Luminat abundent

de mărinimia câștigului

în fosile

de viitor mirosind a dezastre.

Nici urmă de apă.

Doar semințe de haos

lăsate de Dumnezeu

semne că sporindu-ne

pofta de a secera furtuni

s-ar putea să le fim

pământ stăpânit de…

ziua asta cade ca un portjartier uzat pe glezna serii

am senzația că un mal de poezie s-a prăbușit peste mine

uneori mă gândesc la Dumnezeu

dar cred că este ocupat cu lucruri mai practice

iar armata de îngeri detașată în zona conflictelor

s-a redus considerabil

ultimii cinci se aflau în avionul prăbușit din Ucraina



să nu îmi vorbești de iubire azi

cel puțin nu de iubirea aia...

în care vorbim limba gimnastică

mai bine…

vă sprijiniţi de cuvintele mele. Nu sunt

digul de pe care să priviţi zarea. Veţi

aluneca şi nu va fi nimeni

să-ntindă o mână. Eu sunt fericit  

în nefericirea mea când scriu un cuvânt  

şi albastrul se umple de stele. Sunt

ale sufletului (stelele).

Luminează-n roşul meu  

şi

ziua

şi

noaptea.       

Peste verde se-îndoaie păsări ce se rup din stol

Inmuiate-n must de ploaie cu aripi frânte în gol 

Pregătite de măcel  parvenite  paparude 

Mi-a-necat soarele verii cu atâtea ploi…

Pruncul cuvânt scânceşte

în păcatul tălpii,

trece cu înserarea-n palmă

vama unui vis alb

îl descalţă pe Dumnezeu de rugi.

Cu vene căutând prelung aripi

iubirea se dezbracă pe margini de mal.

Copiii ei, flori de trup

îi pun embleme

pentru adus aminte fericirea.

Poate paşii de vacanţă

ocrotesc răni albe nerostite.

Aripile de fluturi şi genunchii…

O linişte se lasă-n gândurile mele

De mi se îneacă deşerturile firii

În târziu de soartă când clipele trec grele

Adun din nou în mână zorile iubirii



Şi cum te visez în orice înserare

Trăind înfiorat plăcerile senine

Inima-mi vibrează ca-n faţa la altare

Când cuprind în braţe sufletul din tine



Zâmbeşti ca din picturi…

În afara puterii pline de slăbiciuni

guralive

nimic nu este mai nepotrivit

pentru cheile…

paşi, trei trepte, trei clipe mai am

până ajung sufletul din urmă. Îşi va

întoarce oare privirea

să-mi îmbrăţişeze

gândul

stropit de soarele ce-i alina capul

şi

picuri de sudoare se adunau la picioare

sau

doar

aşteaptă să ajung şi apoi spate-n spate

să pornim numărătoarea paşilor

până la

zece? Poate va trage. Aştept.  

a evadat din mine cetatea

aleargă cu ochii daţi peste gânduri

şi obloanele trase în culorile…

plămânii pământului respiră solemn

nonculori

aerul incert îmi doarme ca un şarpe

fără piele la piept

crater siliconat avid de iubiri consumiste

inspiră oxigen din lobul tău drept

lumina difuză îmi şopteşte erezii

mă dezbrac de sentimente

ca de nişte aripi conabii

cu mâinile îmbibate de verde

instanţe supreme ale magmei din mine

împart harul cuvintelor spânzurate

dintre toţi orbii cetăţii

singur ochiul meu…

Zboară azi pentru mine din tei,

şi vino în iarmarocul din copilărie,

să te vând pe trecerea anilor mei,

să-l aud pe Creangă plin de veselie.

Sau, aşteaptă să te fur din poveste

cât să mut veşnicia-ntr-alt loc,

tu moţato cu creasta-ntre creste

şi regină peste-un-ntreg iarmaroc.

Am braţe slăbite să pot urca-n pom,

şubrezite-mi sunt clipe şi şoapte,

tu coboară-ntr-un suflet de om

să visez lângă…

scriu cronica unei frunze

sub un gând umbros

amândouă suntem în câştig

sub aripa verii

vom continua şi mâine să existăm

într-o astfel de solidaritate

vom mobiliza toţi îngerii

împărţind cu ei

semnele de simpatie primite

lângă noi în cartea cu valuri

sunt prea multe linii de subminare

trasate cu echerul

sub fiecare cuvânt

sub fiecare trăire

prea multe elemente de protest

desenate pe zidul…

aveam aripi

însă tot aşteptam

să se inventeze zborul

sânii nu ţi se întorseseră

încă din război

umbra ta cu miros de miracol

călca pe răbojuri netezite

îţi sărutam fiecare os

îţi botezam simţurile

în seve de furtună domoală

era o trecere de semne

eră descântătoare era

timpul tricota cicatrici

pe cadenţele departelui din noi

dincolo de înfiorări

nesomnul îmi ucidea mirarea

aveam aripi

însă tot…

Îmi arde iubite, amprenta pasului șovăielnic,

pe stânca seculară din umbra schitului

bătrân de atâtea rugăciuni.

În zbuciumul cascadei care îmi acoperă

cuvântul, doar gândul mi-l cuprinzi

și-mi mângâi privirea cu-n suspin.

E prea puțin îmi spui

și nu suntem noi aceia să fi tocit

poteci în stâncă și-n…

Nu pot să-mi liniștesc sufletul

îngrijorat că lumina cedează

incendiilor provocate de neguri

în…

am închis-o în mine şi am picat cu ceară

pe mâna-uşă, ca un sigiliu, când

mă rugam

(la tata).

Mi-am lăsat afară doar vieţuirea

printre oameni

să vadă

că mă mişc prin verde. Bucata mea

de albastru

pătată

cu roşu, era sub lacăt. Doar ochii vorbeau cu ea...      

Să nu mai pleci dacă revii din anotimpurile vechi,

vreau să-mpletim în zori de zi atâtea vise neperechi

şi multe nopţi neliniştite ce sufletul ne-au pustiit,

când fluturii cu ochii trişti să ne privească s-au oprit.

Aruncă gândul către stele să cadă-n largul altor mări

fără să-ţi pese de trecutul zidit din gesturi şi-ntâmplări,

brăzdează cerul cu privirea deasupra unui curcubeu

îmbrăţişând tăcerea clipei ascunsă-n ochii unui…

Se răsuceşte poemul în mine

pe partea unde încep anotimpuri

unde aerul aleargă desculţ-

copil sfios adus din vacanţele şcolare.

Pribegia lunii

şi-a întins palme 

în poziţia de suflet

şi-a cules cuvinte în căuşul crud.

Singurul cuvânt rămas pe dinafară

pândeşte prilejul

când fluturii duc înserările pe aripi

şi le spală la izvor.

Şi totuşi,

n-am depăşit cu…

Cu lapte de

pietre metamorfozate în cârtițe supraterane

mă îmbăt, când aud:

că punctele…

cotitura de drum aşezat în ţăruşul ce-ţi scruta  

orizontul. Palmele le pui în capul lui, al ţăruşului  

să nu fii singur,

să-ţi separe trupul în două:

suflet şi minte. Apoi să le dai culoare şi aripi

şi zbori o vreme

înlăuntrul tău. Îţi trăieşti iluzia că  

albastrul şi roşul

se pot contopi

în viaţa

asta.