În fiecare zi, Cronos

sau Timpul, sau

Istoria

îşi sacrifică sieşi un copil:

îl prinde de ceafă,

îl aruncă în cuptor

şi, când s-a rumenit

cât trebuie,

îl mănâncă;

în urma copilului,

dacă a apucat să crească puţin,

rămâne ceva:

o simfonie,

un tablou,

o carte sau

un alt copil;

după un timp,

simfonia tabloul cartea

devin şi ele cenuşă,

dar rămân în…

A fost odată un catarg

Care trecea pe vreme bună,

Avea o aripă și-un prag…

Ultimele culori

vin din atingeri de degete

dincolo de ecran

vieți de împrumut

fără miros

fără gust

toate la fel

nu, domnule, aceasta nu e o varză

e un buchet cu maci

dacă ați ieși

din somnul de sticlă spartă

ați putea să-i luați în palmă

să-i atingeți ușor

să-i dăruiți

da, domnișoară, puteți să-i mirosiți

fără teamă

e doar o albină

/adevărat, se ofilesc…

Ţi-aş mai vorbi şi-ntre cuvinte nude

Aş strecura şi-o veste clandestină:

Aşteaptă-te ca ploaia să îţi ude

Umbra grădinii, stoarsă de lumină

Căci stropii de-amăgiri se-adună iară

În sfera gândurilor, anodină

Şi pun la cale-o ropotă amară

Pe caldarâm de  gânduri ce dezbină

Ţinteşti prea sus…Pe-a crezului redută

Să prinzi tiroliana de răbdare

Să traversezi  o lume dispărută

Şi regăsită într-un zbor de…

Ca două flori ce-au înflorit degeaba

În umbra toamnei facem azi bilanţul

În timp ce tot mai mult se strânge lanţul

Şi-ncetinim a static toată graba.

Bilete, doar pe frunze mai trimitem

Către noi înşine sau poate aiurea

Acum când a şi desfrunzit pădurea

Şi nu mai vrem păcate să comitem.

Ne risipim în toamnele ce vin

Cum vântul risipeşte a lui pale,

Din ochii tăi, cad înstelat opale

Şi din ai mei cad lacrimi şi…

pe verdele crud părea o lacrimă

dulce culoare învelită în  galben-auriu

crizantema dreptăţii

pântecul meu – victima unui nou început

pocalul serveşte drept scut

între rugăciunea de zi şi de seară

aveam un cip pe retina stângă

un cod imens pe globul ocular

nu puteam arcui sprâncenele…

Azi vreau să fim doar noi la țărmul mării

Privind cum valurile se întorc din larg,

Azi vreau să fim sub pleoapa depărtării

Ducând spre undeva, al clipelor catarg.



Să ne-avântăm cu trupurile-n mare,

Să strecurăm plăceri și dor în fiecare val,

Privind cum pescărușii se rotesc în zare,

Uitând când am plecat să revenim la mal.



Azi vreau să-mi dăruiești un port al fericirii

Când pașii răscolesc lumina prin nisip, …

 macul a înflorit cu adevărat. atunci am înțeles cum e să treci 

 dincolo de geam. erai preocupat să aprinzi lumânarea, să-mi 

 desenezi silueta umbrei pe peretele pictat în verde, desenul

 să-ți umple golul din perne. nu erau cioburi. nu erau garduri.

 vino, ziua aceea! să-ți simt respirarea dansând în păr, lasă

 mătasea să treacă dincolo de marginea fricii, să fii azi, urmă să vii.

 timpul tău să-mi mângâie fața arămie, slăbită de căldura …

Mai dă-mi din când în când
un semn de viață
eu sunt naufragiatul absolut,
e Atlantida mea un sloi de gheață
ce se topește în necunoscut.
Sunt rătăcit
nu știu să-mi aflu rostul,
vânez fantasme
pe sub ceruri în declin,
caut cu disperare adăpostul
unde să pot
să mai visez puțin.
Dau visul meu
la schimb pentru o umbră,
să potolească soarele rebel,
eu sunt troianul
devastând cetatea
pentru iubirea care fierbe-n el.

vara nu mai sunt eu
îmi umblă desculți între ochi și tălpi
greieri care tremură -
s-ar putea ca patul meu să fie plin


mi-ar plăcea să fac balet
să lepăd nopțile prin plămâni 

poate plâng când mă joc cu păpușile


dacă iubirea mea
se încolăcește de cordonul tău ombilical
detaliile ung pâinea cinei în doi

s-au încrucișat, multiplu

înlănțuirile noastre verzi

din viță de vie,

de prea înnodate inimi

încătușate cu lacăte

sfinte, fără de chei.

iarba fiarelor e demult

pe lista specilor dispărute.

fierarul a murit atunci...

odată cu străbunicul

iar forja se va inventa

peste o sută de ani.

belciugul…

 au înflorit copacii

şi-şi dezmiardă frunzele deşarte

pe dorul primăverii.

vreau să-mi pun la urechi

cercei din flori de tei

pure ca izvorul unui miracol

s-au dezgolit

 rădăcinile

în…

cu rigla în mână în fața unei hărți conturează

un vast triunghi roșu

-se spune că India este cea mai frumoasă nestemată a Coroanei britanice

mă desprind din visare și îmi adun gândurile hoinare

viața începe din acest punct un perpetuum mobile

netezind anii mereu în aceeași direcție: India

Muntele Sfântului Semn

sunt ore care ar trebui scrise cu litere de aur în calendarul vieții noastre

cum ar fi așezarea privirii tale de-a curmezișul…

Ghemuit

în el, liber

să rătăcească

aproape la întâmplare,

continua

să se preumble uluit

cu o jumătate de zâmbet

in chip de cuie

ca nişte pilaştri

groşi de piatră neşlefuită

scăldat

într-o lumină

potolită şi lividă

căutând alinarea în apă…

Împleticindu-se

în mod neobişnuit

cu ochii înfundaţi în orbite,

cu o răsuflare obosită

ce ieşea de pe buzele arse

de pânza de sudoare

care-i îngălbenea fruntea,

cu capul îndreptat cu privirile în sus,

aerul să iasă cu vigoare din piept

întorcând palmele spre lumină…

risipea umbra

nălucii neclintite a trecutului.

Te vreau cu toate nopțile prin care,

Ne sărutam sub ploi de raze neperechi,

Să-mpartasim dureri din stele căzătoare

Când reclădim iubiri pe soclurile vechi.

Te strig cu toate clipele care mă fură

Din viața mea ducându-mă-n trecut,

De parcă toate-au fost o simplă aventură

Și noi străini ce-ntamplator s-au cunoscut.

Am presărat priviri pe trepte neurcate

De teamă c-ai să treci cândva și nu vei ști,

Că…

Îţi iroseşti lucirea-n

spaţii goale,

golite

de repere şi minuni;

străbaţi

imensităţi celeste şi genuni

şi nu-ntâlneşti,

nici deal nici vale,

pe unde au călcat

desculţe goale,

ducând

pe umăr gol şi ars de soare

ulcior,

ori întâlnind pe cale

fecior

cu braţ vânjos şi tare.

Apari ca temerarul

din povestea veche

pe geană

pentru-a străluci o clipă,

în toată…

iubitule, dă-mi cu ruj pe buze
și taie-mi primii nasturi de la decolteu
să miroasă a tine peste tot
numai când mă vezi

s-ar putea să fiu vinovată
că am trăit prea departe de prima obsesie
dar acum te nasc deasupra aerului


iubitule, să ne iubim azi
până la dilatarea propriilor cruci

SUB PAŞII LUI EMINESCU

Eminescu – sufletul pustiit de viaţă şi de adevăr, acest izvor din care se adapă ziua de ieri si de azi, şi de mâine, înaltul catarg ce a cunoscut atât asprimea valurilor dar şi parfumul înaltului...

Eminescu – cuvântul ce ni-l şopteşte codrul, prea plin de versurile poetului, această chemare a foşnetului de frunze, roua frumosului, floare nestemată la reverul eternului, a coborât pe o rază întro zi sticloasă de iarnă, în mijlocul…

Nu înceta

să întrebe întunericul

cufundat pe trei sferturi în umbra

din ultima parte a nopţii

cu tâmplele scobite,

într-un calm deplin

ca-ntr-o alegorie a duratei eterne

pe linia aceea profundă şi continuă…

Viaţa,

cum sufletul se sfâşia

convingător în glas

să-şi exprime

bucuria,

durerea,

dragostea…