Adam izgonitul

[Mihai Katin]

 

 

Adam izgonitul din Rai

Colindând singur marginea lumii

Cu toate vorbele înconjurându-l şi păsările răului departe strigând că nu au ţărm

Adam însinguratul

Cu toate iubirile deschizând cărţile stelelor să murmure

Cuvântul lacrima ori durere

Şi păsările trădării

Ţipând la orizont că nu au cuiburi

Adam nefericitul

Punând întrebări

Şi nici un val nu răspundea doar nisipul îi sărută urmele

Şi undeva la răsăritul lunii

Păsările femei cântau jalnic

Că încă nu au ochi şi zboară de o mie de ani

Până când Adam căzu în visul adânc

Din care buzele lor aflară sărutul

Cu care se desface sufletul din care muşcăm şi astăzi

Înfometaţi de atâta singurătate

Doar el

Adam neînţelesul

Aşteaptă să ne ridicăm păsări la porţile nopţii

Căci poate i se va deschide

Sau măcar noi o clipă

Să trecem în zbor pe acolo...

 

[Nikol MerBreM]

Domnule Katin, dacă zâmbiți, zâmbesc :) și mă simt datoare cu un răspuns. Spun mereu, cititorul vede fața de către el a poemului. L-am asociat cu izgonirea lui Adam din Rai și de aici, cu îndepărtarea acestuia de Dumnezeu, zbuciumul lui, condiția căzută (a lui Adam și a noastră), dar eu n-am văzut niciun eretic :)), ci doar un căutător. Dincolo de asta, sigur că cel ce creează are propria lui percepție despre lume, cititorul la fel. Adamul văzut de mine este supus frământărilor din starea lumească de însingurare, fără a mai beneficia de prezența percepută a lui Dumnezeu, de care se bucura înainte de cădere. Despre veșnicie am scris tot din perspectiva ortodoxă, de asta spuneam că deși suntem adesea adoratori ai efemerității acestei lumi, toți vom intra în veșnicie, diferit e doar locul în care o vom petrece și acesta depinde de acțiunile noastre. Comentariul meu era despre condiția umană așa cum o văd eu, plecând de la Adam izgonitul. Ce se înțelege nu știu exact :), dar uite că am mai scris încă un comentariu mult prea lung, promit să mă temperez! :). Nu înainte de un P.S. :) care subliniază încă o dată cât de diferite sunt fețele pe care cititorii le așază pe poemele noastre: ultima parte, în care Adam așteaptă să ne ridicăm și să i se deschidă iar ușa raiului (și mai întâi ușa iadului ori doar a temniței însingurării sale), m-a dus un pic cu gândul și la o altă variantă a ușii (cea a sufletelor noastre) și la o altă variantă a lui Adam, cea curată, hristică, cea care ne așteaptă să ne ridicăm. Iertare dacă prin modul meu de a percepe lucrurile impietez în vreun fel intenția poemului! 

Cu drag,

Nikol

[Mihai Katin]

lui NIkol MerBreM

Poemul reușește să transmită senzația chinuitoare a unei veșnicii fără Dumnezeu. Cum spunea un părinte, veșnicia nu e opțională.   m-am  amuzat  vazandu-ma  in  ipostaza unui   eretic  dar   gura   ca si   mintea  pacatosului   graiesc  multe....imi  asum  aceasta  kenoza rationala  nedorita...

da,vesnicia  nu  este  optionala  dar   nu  ne  apartine  ,avem  doar  sansa  de a putea  intra  in  vesnicie  iar  aici   ,in  limburile  pamantene  exersam  doar   foarmulele  trecerii...

multumesc  mult pentru   cel   mai  amplu   comentariu  pe care umilele mele poemele    l-au   cunoscut!

[Nikol MerBreM]

Dureroasă și chinuitoare este această perspectivă a lui Adam, starea căzută, departe de Dumnezeu. Nu știu dacă poemul are ca sursă chiar credința ortodoxă sau doar o abordare filozofică generală a simbolisticii adamice, însă pe mine m-a dus cu gândul la evanghelia din Duminica izgonirii lui Adam din Rai, Duminica de dinaintea începerii Postului Paștilor. Pregnantă îmi pare ideea de depărtare de Dumnezeu, Dumnezeu nu este pomenit deloc în aceste versuri, însă este simțit tocmai prin însingurarea lui Adam, perpetuată în noi. Apoi nici urmă de Eva (poate doar păsările femei), nici urmă de șarpe (poate doar păsările răului), doar singurătate, ca și cum am înțelege din nou, ne naștem și murim singuri, plătim singuri izgonirea din Rai, indiferent de câte ,,Eve" ni s-au născut în coastă, într-un somn greu, ori câte glasuri de șerpi ne-ar fi ispitit în pustiu. Adam are lumea promisă de șarpe, înțelege acum binele și răul, dar ce folos, căci lumea este o însingurare, în lipsa lui Dumnezeu. Poemul reușește să transmită senzația chinuitoare a unei veșnicii fără Dumnezeu. Cum spunea un părinte, veșnicia nu e opțională. Dar cred că noi, prea căzuți și împătimiți în lumea aceasta, mai aberăm uneori, poate într-o ignoranță ridicolă, cum că ar fi, abandonând până și dorul de Dumnezeu, vânzându-l la prețul de nimic al ăstei lumi. Ne rămâne totuși liberul arbitru, prin care alegem, zilnic, conștienți sau nu, felul de veșnicie. Un poem bun, cu rost de meditație!
Drag,
Nikol

[bolache alexandru]

O poezie care te ademenește să te identifici cu Adam... Bărbatul este vlăstar din osul lui Adam...

[petrut dan]

O analiză prin care mulți ar putea să treacă sau pe care ar vrea să și-o facă, depinde de ce-și doresc, dar pe mine ca și cititor mă pune pe gânduri, un poem de meditare și acceptare sau nu, mi-a plăcut, cu stimă!

[Vasilisia Lazăr]

Parcă prea s-a scris despre Eva. Trebuia să scrie cineva și despre bietul Adam însiguratul, nefericitul, neînţelesul... Oare chiar așa să fie? :)

Iar despre izgonirea din Rai, eu zic că e mult mai bine că s-a întâmplat (dacă s-a întâmplat). Comentariul lui Grig completează foarte bine ce vreau să spun.

Poemul curge bine, l-am citit cu drag!

[Grig Salvan]

Căderea în păcat și izgonirea din Rai sunt teme eterne ale spiritului speculativ omenesc, mereu întoarse pe toate fețele de către cei înclinați spre reflecție și discurs ideatic. Se deplânge păcatul originar, se acuză Eva și șarpele, se lamentează omul pentru pedeapsa divină: intrarea în lumea efortului fizic, suferinței și morții. Ori cred că abia atunci începe Viața cu adevărat, cu tot ceea ce reprezintă esența și seva ei: iubirea fizică, creșterea și înmulțirea, trăirea intensă a plăcerii și dragostei, suferința fiind singura care dă sens și semnificație bucuriei și fericirii, chiar moartea care împlinește viața, căci altfel ea s-ar scurge fără determinare în timp, căzând într-un imens plictis, oboseală și lehamite.

Lăsând la o parte considerentele teoretice, poemul are o magie biblică transfigurată literar într-un vis hieratic cu Adam alergând singuratic, păsări țipând și lacrimi curgând, cu întrebări fără răspuns și îndoieli dureroase.

[BOTICI GABRIELA]

Minunat! Vă mulțumesc.

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Stănescu, eu cred că veșnicia, dacă există, e o mare plictiseală. Să stai o veșnicie în Rai să faci ce? Că cea din Iad chiar nu e de dorit.

Revin.

[Stanescu Valentin]

Izgonitul, însiguratul, nefericitul, neînţelesul – este în fiecare dintre noi... Trecerea timpului este cea mai mare pedeapsă a omului. Mă întreb cum poate fi veşnicia...