tot ce n-am

și tot mi-ar mai trebui

să înțeleg cum țipă lumina

în ochiul nevăzător

furișându-i culorile vieții în sunete

ce urcă scărița urechii

de la unghie până la crepuscul

cum mâinile oarbe strâng licărul în pumni

pipăind cu înțelepciunea fiecărui gest

cât dintr-o dragoste-i rămâne adevărată

cât înveliș sfâșiat după o inimă

este așternut suficient

pentru lumină să intre

sau de câtă culoare verde…

când ieși din tipar

e ca și cum ți-ai schimba domiciliul forțat

locuind incognito  

îți spui

așadar astăzi e luni

ziua în care interiorul devine rotund

iar pașii merg paralel cu pi

oamenii-ți par cuvinte potrivite în ipostaze nepotrivite

adjudecate la licitația de prejudecăți

surghiunu-l tasezi cu bătaia inimii

mascând aritmiile preconcepute

ca și cum din ceea ce scrii

vocalele îți întind mâna…

să nu privești pe fereastră

în fibra ei siliciul s-a impregnat

cu imaginea clipei de ieri

aruncătoare de ochiade peste al cincilea simț

sfărâmând cu dinții timpul

prin care umbli desculț

căutând sandale cu catarame de oase

bolovanii de-aici sunt bolnavi de perpetuare

păstrând în suflete umbre și urme

dâra albastră de sânge

e tot ce curge când sapi cu tot dinadinsul

în văgăunile mării moarte

ia de unde începe…

îmi mut sufletul mai la dreapta

trag peste mâini zorii

nimeni nu ia seama că sunt adaptate

la noua ordine mondială

sfidez realitatea-n câteva gesturi

scriind poemul de dimineață

propăvăduind fericirea

cum soarele hipervitezoman își continuă rotația

după primul cuvânt

alături de suflet păiajenii țes pânze

fericiți de intrinseca dorință de a devora

sunt proști fără intuiție și ei

crezându-se pescari de…

așa am rămas niarne*

condamnată să trăiesc cu abajurul tras

peste viață

să nu se vadă când arunc seara cuvintele

agățându-le de umeraș 

când îmi las încălțările în sala de așteptare a viitorului

mergând desculță peste șinele vagoanelor

pline cu făgăduințe

când ocolesc somnambulă calea lactee…

cum îți spuneam niarne*

când scrii n-ai nevoie de martori

nu te gândești dacă va citi cineva

doar te apleci asupra literelor încununându-le creștetul

cu apăsarea-ți epitelială din care-ți curge mahmuria

uiți ca și când aghiasma ți-ar dilata neuronii

iar mahmuria dimensiunea în zeci de kilometri

locuiți de-un nesfârșit…

copilul acela n-a crescut niarne*

se mai joacă încă șotron

în pătrățele de liniște

dând cu piatra în fiecare

disecând inocența de atunci cu cioburile maturității de acum

tencuind adezivul realității pe pedestalul de vise

 …

am dat cu banul niarne*

urmărind punctul cardinal unde se oprește

mi-am zis că acolo

negreșit norocul o să m-aștepte

cum șomeru-și înoadă clipele de-o năzuință

până când înlăuntru îl întâmpină soarele

am plecat lovindu-mă-n grabă de formele lucrurilor

rătăcindu-mi privirile pe sticla geamurilor…

ții minte niarne*

când ți-am promis în noaptea aceea

îmbibată cu vise

că mi le voi preface-n scut

zorilor le rup săgețile

tatuându-mi sori la încheieturi

iar peste ziuă am să trec ca pe-o scândură

netezindu-i nodurile cu…

am fost acolo

am văzut un inorog

legat cu franjuri rupte din realitate

de corn îi atârnau obiceiuri

un fel de talismane

 menite a apăra de minciună

molimă sau năpăstuirile barbare

i-am ascultat descântecul

păstrat în axila nopții

căruia i se-nchină vântul…

nu voi pierde această zi din memorie

nici clipa când am deschis calendarul

chiar dacă după mine se țin cuvinte

dereticând prin colțuri de vise

nu știu

să depășesc anotimpul

fără a-i înveli rădăcinile

în câteva gânduri

rupte din vara trecută

prin obstacole trec…

toaca răsună în piept

uvertura celestă de dinaintea percuției

arhanghelii 

prin suflet bat cadență

deschid o încăpere

șed ospătează

ia

mănâncă și tu o fărâmă de pâine

bea și un strop de vin

e hrana noastră

ecologică

fără e-uri sau alte…

prin haloul acesta nu se privește

doar se trece ca prin tunel

străbătând cerurile

întinse după voia lui dumnezeu

când îi întinzi mâna

n-am știut

cât de înalt este acest itinerariu

dacă prin suflet există o cale de trecere

sau dacă săgeata unui cuvânt

spintecă nimbul luminii…

nu va mai fi la fel

poate viața când ne revarsă-n torent

ca în primul ceas

 munții dacă se vor muta   

și gândul ținut prizonier

în atmosfera efemeră

se schimbă 

pot să mă leg cu legile universului

să-mi spăl memoria cu ploile cerului

cât timpul

va avea aceeași…

când ȋn torent te avânți

amintește-ți să-ți stăpânești elanul

să știi că-n ape învolburate

bătăile se întrerup

copil naiv

ȋnlǎcrimat cǎ jucǎria s-a stricat

până la oase plângi durerea

frângându-ți-o cu-n țipǎt

în ecou…

parodiind

picăturile de cerneală

uscate pe filele anilor

rețeaua de iluzii rămasă neștearsă

desenul impostor al confuziei

toate amintesc

de firul subțire al vieții

ca și cum în liniștea aerului

amintirile uitările

trec la braț

intrând pe rând în suflet…

să nu uităm

să numărăm zborurile

în amfiteatrul durerii

sunt calmante

administrate de îngeri intravenos

ca pulsiuni de iubire

anesteziind

când ne așezăm cu fața spre cer

chiar dacă zborul ne-aleargă prin rugăciune

există o…

fără veleități de artist

am sărit în gol

lipindu-mi tălpile de el

la fel cum rugina-și lipește molecula

 de fier

nu-i nicio mirare

că-n acest spațiu

privirile se rotesc alergând după impresii

ultima reprezentație

semăna…

am evadat la întâmplare

timpul l-am strâns în mine

năvălind ca un ciclon

 clipele

urcasem pe acoperișul sufletului

și-mi iubeam viața

știam că dedesubt

nu prea era liniște

mâinile picioarele

atingeau zilele

ca zeul impostor al speranței…

am rupt sigiliul 

prima filă din calendar

 o păstrez în buzunarul de la inimă

să nu mai fie singură

când pulsează

bătând în așteptarea mea

cu grabă

să deschid geamurile

dintre distanțe

dintre suflete

căutând un punct

suficient de aproape…