17. Azilul
Motto: Și iartă-ne nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm
greșiților noștri...
I. Părul lung acoperă crima
După weekend, mirosul devine de nesuportat, se impregnează în pereții camerelor, în tocurile de termopan ale ferestrelor, în podeaua culoarului, ajungând până la cabinetul asistentelor și la baia de serviciu a personalului.
Cum deschizi ușa de la intrarea principală, respiri o boască înțepătoare, un drog insinuat prin pori, prin firele de păr de pe corp, prin secreții nazale.
Aerul închis e cel mai puturos, cel mai greu la oamenii ăștia care clocesc de luni, chiar și de ani întregi, în pat, deși azilul are o politică strictă în privința igienei, iar bătrânii nu ar trebui să pută când vin aparținătorii și nici nu ar trebui să spună că le este foame.
La capitolul acesta mai trebuie lucrat.
Noaptea, azilul își face de cap.
Aproape toate paturile încep să meargă pe cele patru picioare, se plimbă de la unul la altul, se leagănă, își cântă încet, asta dacă nu sunt furioase, iar când se înfurie, paturile freacă cimentul, scrâșnesc înfundat, scapără de parcă-ar avea copite, ba se și clatină... și se clatină, și se clatină, până ce buf! cade omul din ele ca un sac de cartofi.
La azil, paturile au tăblii metalice și apărătoare pe laterale, însă, indiferent cu ce sunt dotate, când se lasă întunericul, se întâmplă o vrăjitorie, ceva straniu și de neexplicat, paturile devin o herghelie sălbatică, în căutare de pășuni grase.
Sau așa pare în fiecare dimineață, când bătrânii sunt plini de vânătăi, care pe la ochi, care pe la mâini sau pe la coaste, care având cucuie în cap, asemenea unor cornițe de iezi.
Fața suptă, pungile de sub ochi, mâinile tremurânde și traversate de firișoare vineții, starea de somnolență arată că noaptea bătrânilor a fost una vampirică, aducătoare de moarte; cu toate acestea, nimeni nu ia măsuri cu paturile, singurii vinovați sunt considerați neputincioșii de sub pături.
Dimineața, bătrânii sunt legați peste mijloc cu cearșafurile, li se pun pastile de calmare în ceai și tot lor li se împuținează rația de carne la juma de copan, întrucât e nevoie de măsuri stricte și de o dietă corespunzătoare pentru a tăia din energia nocturnă a vârstnicilor.
Femeile sunt tunse. Ca să se-nvețe minte.
Tudorei, de exemplu, astăzi i s-a tăiat părul.
Când a văzut că infirmiera vine cu foarfeca, întâi s-a rugat să n-o cebăluiască, adică să stea ea fără conci la spate? Să nu mai pună jurăbițăle de cârpe în cozile împletite? Și cum își mai leagă batista la ceafă? Aud... Asta nu se poate!
Ba să vezi ce se poate, i-a răspuns ursuză Aneta, fata care a venit la salonul cu paralizați, de pe secție, că nu era personal, din cauza concediilor de vară.
Contraatacul fiind demarat, Tudora a trecut la amenințări directe: Dare-ar domnu’ s-ajungi ca mine!
Și să te tundă și pe tine, să te lase cheală, cheală, cum era unu la noi, roșcodan și plin de ruici, a lu Rusu, așa îi ziceau. Să te faci ca a lu Rusu.
În timp ce obrazul este brăzdat de lacrimi subțirele, părul lung și alb cade șuviță după șuviță, iar foarfeca mărșăluiește când pe la ceafă, unde coama pare mai deasă și firul mai unsuros, ca un seu de oaie, seu ai în cap, ce-ți trebuie păr? când pe la tâmple, unde părul s-a cărărit de tot.
Infirmiera se arcuiește să prindă tot puful lipit de scăfârlie, foarfeca răspunde cranț, cranț, pe jos se înmulțesc grămăjoarele de lațe alb-argintii.
Lațele acoperă cimentul și... crima, pentru că de la noapte, patul Teodorei va fi mort... pentru că de la noapte, nici Teodora nu va mai fi, doar umbra ei... stafia bântuind prin amintirea asistentei urmărite de blestem și hohotul foarfecii prin alte grânare de păr alb.
II. Nea Voinea
Nea Voinea, locatarul de la camera 3, prima pe dreapta când intri-n azil, are o istorie personală, l-a adus aici securitatea, a vrut să scape de el, că le zicea de la obraz, asta spune constant unui auditoriu imaginar.
Ba a pus și foc la combinat. Cum să nu pună, dacă maistrul, un om cu care împărțise o pâine 30 de ani, i-a spus să-și găsească de lucru, că fabrica intră în faliment, o vor da la fier vechi...
Care va să zică asta voiau ei, fier vechi, lui nea Voinea i s-a făcut un vârtej în cap, așa, brusc, de parcă s-ar fi lovit în ceafă ori i-ar fi picat ceva fierbinte în creștet, îi ardea scăfârlia, se umfla, ca un dovleac caraghios în care cineva a pitit un felinar... Se mankurtiza, lăsând doar o tigvă limpede, asemenea unui ghețuș, în timpul iernii; pe ghețușul din creștetul său făcea tumbe un titirez și-i turtea creierul.
Într-o răbufnire de voință ad-hoc, nea Voinea a dat cu arătătorul de capul brichetei, flăcăruia a aprins mai întâi niște deșeuri, pe urmă melasa, sticlele de plastic, apoi depozitul cu materia primă, hala cea mare, zidurile combinatului, iarba din curte, casele din jur.
A durat trei zile lupta pompierilor cu pălălaiele înalte, ca niște coame de balaur și scuipături negre de funingine...
Pe nea Voinea l-au dus la nebuni și de-acolo, după câteva electroșocuri și niște pastile roz, l-au internat la azil.
S-a temut familia să mai rămână cu el sub același acoperiș, că începuse să cânte: fiare vechi, cumpărăm fiareeee, fiare vechi cumpărăăăăm, fiare, sticle și borcane cumpărăăăăm...
Dar chiar și aici nea Voinea nu uită cine i-a desfigurat pe el și pe fabrica lui: securitatea.
Și tot securitatea îl și înfometează, că uite cum îi atârnă pieile, spune, trăgându-se de carnea flască de pe antebraț, uite cum a ajuns, păi când a venit aici era plin de putere, pielea era moale și trandafirie, ca o catifea din aia chinezească, lucea la soare, mai ales după ce se spăla cu clăbuci de săpun vis.
Ar vrea să trimită o plângere sus, adică mai sus de secu, o plângere la președinte să-i bage la beci pe vinovați, iar pe el să-l ducă acasă.
Are deja reclamația în buzunar, o bucată dintr-un șervețel mototolit.
III. Un milion de copii
Ea este Ana. Tânără, undeva pe la 20-25 de ani.
A fost adusă la azil pentru că nu o ajută picioarele. Nici mintea.
O nebună ori un nebun, după cum spune, i-a tăiat picioarele cu lama sau cu briciul, nu știe precis. Poate chiar cu toporul. Cert este că are niște adâncituri în tălpi, spre călcâie, platfus la ambele picioare, care sunt răsucite de la genunchi în jos, de parcă cineva a vrut să-i testeze elasticitatea și a uitat să aducă picioarele la loc.
Ana spune că are familie, are un milion de copii acasă.
– Cine are grijă de copiii tăi? o întreabă Coca, infirmiera pe parter.
– Mama mea, cine să aibă grijă.
– Și cum ai reușit să faci un milion de copii? Cu câți bărbați te-ai culcat și câte nașteri ai avut? întreabă Coca mai departe, cu o voce moale, lipsită însă de prea mult interes. Că o femeie normală nu poate face atâția copii.
– N-ai înțeles nimic, eu am un milion de copii, dar pe copiii mei i-au născut alte femei, care au zis că lor nu le trebuie și mi i-au adus mie ca să-i fac ai mei.
– Și i-ai făcut pe toți, la grămadă? Eu aș fi ales, că slavă domnului, aveam de unde, îi luam pe cei frumoși sau pe cei care stăteau cuminți, ori pe cei cu părul creț... tu cum de i-ai luat pe toți?
– I-am luat pe toți că uite de ce: unii se îmbolnăvesc și se mai întâmplă să și moară, alți copii plâng toată ziua după mamele lor adevărate și nu vor să se joace cu mine, degeaba le aduc jucării, mingi, păpuși dintr-alea cu părul roșu, degeaba, degeaba, o țin una și bună, că să vină mamele, păi de un să le mai găsești pe alea adevărate? Că cine știe pe unde se plimbă ele.
Am copii care fug de-acasă pe străzi, cică nu trăiesc bine la noi și fug să cerșească pentru niște șefi de-acolo, unii de le zice boși, au străzile lor, au scările bisericilor numărate, au și tramvaiele lor, nu se bagă unul peste altul, că iese nasol. Copiii vin înapoi bătuți, murdari, nemâncați, mi-e milă de ei și-i primesc, ce să fac. Îi spăl, le dau să mănânce, le dau și pastile, dacă tușesc, dar crezi că le trece? Nu le trece, iar fug, iar primesc bătaie, iar vin înapoi și tot așa...
Am un milion de copii, să știi și tu!
– Ai pe dreacu, își pierde brusc interesul și răbdarea Coca, asistenta, nu te uiți la tine ce schimonosită ești?
Păi ce copii să ai tu? Te-ar iubi pe tine vreun copil? Ai ști tu să crești măcar unu?
– Da, cum să nu.
– Șuiooo, auzi, cică are un milion de copii, doamne, de ce nu sunt și eu într-un loc de muncă unde pacienții să nu fie duși cu pluta, își plânge de milă Coca, în timp ce închide ușa după ea să nu mai audă ce îndrugă Ana.
Dar Ana nu mai spune nimic, începe să se legene repede, apoi mai lent, tot mai lent, până se umple camera de un tors subțirel, ca de pisică, semn că Ana este deja adormită, visând, poate, anii când era studentă la Conservator și la audițiile ei venea toată lumea bună a facultății.
.
.
.
18. Sacrificiul
Ceea ce urmează nu este o simplă relatare, ci, urmând firul realității scrise cu majuscule în circumstanțele vieții și cu farmecul pitorescului rural, devine o mărturisire de suflet din satul părinților mei, Zătreni, sat care m-a crescut și-n care destinul eroilor de legendă este și astăzi continuat cu fiecare generație. Realitatea formează caractere puternice, viguroase, influențate și de mediul înconjurător, călite în apele Oltețului, crescute pe prispa deluroasă a podișului Getic și a pădurilor milenare.
Vacanțele petrecute în majoritate în această comună, pe dealurile sale, mi-au adus multă iubire pentru istoria și oamenii ei. Drumul de la Piscul Sașei spre Bălcești sau către Târgu Jiu, dar și trecerea Oltețului la podul Dobreascăi pentru a merge la Săscioarele, spre a ajunge apoi la Tetoiu sau Roșiile, le-am parcurs adesea inspirat de istoria și farmecul locurilor.
Întâmplarea dragă inimii mele însă s-a petrecut în locul numit „Fântâna lui Mircea cel Bătrân”, unde sub falnicul stejar, voievodul a băut apă de izvor. Aici am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, Ileana, pe atunci o tânără zveltă, cu sânii proaspeți, cu privirea ageră și inima deschisă. Frumoasa Ileana intrase direct la inima mea așa cum apa Oltețului îi oglindea trupul în jocurile tinereții, iar eu îi mângâiam cu privirea făptura, dorind să o cer de soție. Cuvintele sale dulci, pasiunea comună pentru literatură, dar mai ales faptul ca amândoi eram studenți în anul 4, urmând să avem parte de repartiții guvernamentale, ne îndemna să ne unim destinele pentru a beneficia de o repartizare comună, însă pentru asta aveam nevoie și de acordul părinților. Din bursele de studenți nu aveam cum să acoperim nevoile întreținerii. Pe atunci nu vedeam altă posibilitate decât în ajutorul părinților și mai ales al mamei mele.
Nu prea găseam momentul pentru a deschide discuția, dar așteptam cu nerăbdare un prilej. Speranțele erau la mama care se lupta să chivernisească puținii bani existenți. Cu toate că ea era ocupată mai toată ziua, mi-am făcut curaj și, într-o zi în care soarele ne privea cu îngăduință, am mers spre ea cu sufletul chitic și cu spășire. Mama bănuia că aveam un gând care nu-mi dădea pace, doar mă vedea foindu-mă și urmărind-o cu privirea pretutindeni.
– Nu te grăbi băiete! Privește cum cresc copacii, nimic nu-i tulbură, doar omul uneori este vrăjmașul lor și-i taie, în rest ei ar crește liniștiți și s-ar împlini ca înțelepții, poate chiar sunt, dar ne grăbim să le spunem pădure.
Îmi aruncă o privire cu subînțeles și continuă.
– Ne pripim să trecem prin viață ca niște frunze îngălbenite de timpuriu! Toată ziua stai și citești. Mai vezi și tu viața și, apoi, băiete când te vei trezi tu la realitate? Ești galben ca o lumânare de la atâtea vise, rosti apăsat mama în timp ce ochii ei căutau rostul grădinii.
Venise primăvara de câteva săptămâni și încă nu apucase să pună ceapa, roșiile și alte legume necesare casei. Bruma stăpânea curtea și grădina, iar solzi ca de argint răsăreau din iarbă. Pământul tare argilos în urma ploilor din ultimile zile nu permitea nici intrarea sapei dar nici a plugului. Picioarele încălțate în cizme de cauciuc se încărcau ușor cu noroi, patinau, acoperindu-se de un strat gros de tină neagră ce se strângea în jurul încălțărilor formând un adaos umed, acoperind cizmele ca o pereche de șoșoni.
Mama, cu năframa strânsă sub bărbia uscată, aduna toată suferința din univers și încă rămânea loc pentru răbdare. Nu avea timp să stea, alerga toată ziua între curte și casă, cu grijă și atenție, astfel încât să nu aibă nimeni nimic să-i reproșeze. În casă ordinea și curățenia erau pentru ea ca o obsesie, nu-i scăpa nimic și pentru nimic în lume nu accepta să știe că vasele nu sunt curate și la locul lor sau că există mizerie pe podele. Ea știa să privească primăvara ca pe o speranță ce renaște în fiecare an dincolo de necazuri.
– Asa că băiete să-ți spun eu cum stau lucrurile. Am pătimit mult cu boala lui tac-to si cu doctorul.
A venit tac-tu într-o după amiază parcă-l văd. L-a lăsat rata în fața casei. Își căra bagajele și câteva pâini încă aburinde.
– Femeie, ce mai faci femeie, m-a strigat el de departe.
Eu căram apă de la fântână.
– Harnică ești, să te vadă D-zeu! Lacomă de muncă te-am lăsat și tot așa te găsesc. Mai stai și tu că nu crapă pământul și de-ar crăpa măcar să ne înghită pe amândoi!
Hâtru, știi cum este el.
– Scăpai și de data asta. Dumnezeu are un plan mare cu mine așa să știi, a continuat el și a pășit în curte.
Tata, o persoană calmă, liniștită, îndelung chibzuită, avea întotdeauna mult optimism. Știa să facă haz de necaz și rareori îl vedeai întristat. De întâmplări triste însă tot a avut parte. Una dintre ele s-a petrecut în urmă cu 20 de ani când era pe front și într-o ambuscadă la Cotul Donului a fost rănit de schijele unei grenade. În urma rănii piciorul drept a fost supus unei operații și a devenit invalid. Putea să se sprijine în picior, chiar să meargă, dar nu avea suficientă putere în el și obosea repede. Însă nu se grăbea. Chiar rodul din toamnă îl lăsa până dădea în pârg. Așa și-n viață, măsura de zece ori și tăia o dată, ferm și sigur de el.
Mama nu mai avea lacrimi, doar propoziții sărace in adjective. O priveam si mă străduiam să ascult.
– A măsurat curtea de-a lungul și de-a latul de parcă atunci o vedea prima dată. Soarele se grăbea spre apus ca pentru o lungă noapte de iarnă. Ninsese pe neașteptate și nu apucasem să strâng câteva rufe puse la uscat și nici verzele mici ce nu au crescut la timp. Eu abia îl așteptam. Lăsai găleata, aruncai șorțul, mă grăbii să-i iau din bagaje. Ne așezarăm amândoi pe laviță, priveam în tăcere ascultând cum răsăreau stelele. După ce l-am cinstit cu o tărie cum îi place lui să soarbă pe îndelete înaintea mesei, i-am privit tăietura ce-i străbătea pieptul de parcă pe acolo ieșise tot răul de care suferise mulți ani, pe care îl ținuse în piept și din cauza căruia nu prea putea să doarmă și slăbise groaznic.
Nu-i spusesem însă nimic despre vacă.
Pentru noi noaptea a trecut cu greu. Îmi era teamă să nu-i ating rana, răsucindu-mă sub plapumă.
Dimineața, ca un făcut, primul lui drum a fost la grajd. Eu înghețasem, aveam în urechi doar cuvintele doctorului:
– Femeie, bărbatu-tu este grav bolnav. Eu, fără 1000 de euro, nu mă bag, îl las să moară. Așa tumoare mare eu nu am văzut, este cu riscuri și fără bani nu intru în operație. Am nevoie de anestezie, asistență și asta costă. Fă ce știi, ce poți, împrumută-te sau vinde vaca, mie îmi aduci banii!
De juninca noastră frumoasă știa tot satul și toți vorbeau cu invidie. Dar cât am îngrijit-o să nu se îmbolnăvească, să o ducem la păscut, iernile să avem fân. Cât am muncit pentru asta, numai noi știm.
Cunoștea și el ce junincă frumoasă aveam, că doar doctorul este din sat de la noi. Tac-su îmi este văr de-al doilea. De vândut nu puteam să o vând. Cine să cumpere un animal în pragul iernii dacă nici fân nu are să-i dea? Eu, singură, fără multă școală, astăzi eram la oraș de nu mă măritam devreme, fi-rar măritișul să-mi fie.
Speriată ca moare tac-tu, tai vaca că era toamnă și oricum lapte n-ar fi dat în primăvară. Vând carnea în sat, multă lume s-a bucurat să cumpere și am strâns repede banii pe care i-am dat lui. Nici nu mi-a mulțumit, doar mi-a zis:
– Și acum ce o vrea Bunul Dumnezeu!
De parcă eu mă târguisem cu El, nu cu Doctorul. De parcă te poți târgui pentru viața unui om mai ales când este vorba de tatăl copiilor tăi. Ce fel de om să fii? Cât de tare să fii? Cine îi dă dreptul doctorului să cumpănească viața unui om?
În grajd tac-tu vede pielea vacii întinsă la uscat și numai ce-l aud ieșind și strigând:
– Fă nebuno, ce ai avut cu vaca?
De doctor nu putem să-i spun cu inima ușoară, simțeam că intru în pământ așa că tac și tac.
– Fă nebuno, ce ai avut cu vaca, abia fătase și ea, acum ce facem?
Nu am mai putut răbda și i-am zis și eu:
– Dar cu un soț beteag ca tine, ce să fac? Și de sărăcia lucie în care trăim cum scăpăm? Nu ai vrut să rămâi la oraș să faci naveta la uzină, că deh, era greu lucrul la strung, acum poftim, te-ai îmbolnăvit și doctorul mi-a cerut bani. De unde să-i dau că la noi nu prea sunt cloști cu pui de aur?
Mi-a părut rău ce i-am zis, dar mă și săturasem să rabd zilnic de foame și de nevoi, într-un târziu în care liniștea se lăsase peste noi.
– Și apoi bărbate mulțumește-i lui D-zeu că trăiești, că de mureai la spital nici de pomeni nu aveam.
Tac-tu tace o clipă, ridică privirea spre cerul îngreunat de păcate și strigă să-l auză tot satul:
– ’tui mama lui de felcer că de știam ce faci preferam să mor decât să te mai văz.
Aici se oprește cu povestirea și privindu-mă aspru mă întreabă:
– Și tu acum spune de unde să-ți dau bani măi băiete, când în bătătura noastră doar sărăcia își face de cap.
Mama a așteptat răspunsul meu și mă privea cu blândețe.
Întreaga relatare mi-a fost ca un duș rece. Îmi cernuse credința.
Cerul mă strivea, îl vedeam cum se lasă greu pe umerii mei de parcă timpul se oprise în loc, iar pământul mă înghițea. Tăcerea sa grea era ca un tain plătit vieții în care dorești să dispară toți iar tu să nu mai fii. Încetasem de mult să cred în povești cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, într-o lume ideală. Începeam să trăiesc, iar picioarele mi se înfigeau adânc în pământ.
Într-un târziu, seara s-a așezat din nou peste sat și începea să ningă ușor cu fluturi, ca o împăcare înțeleaptă în care toți iartă și-și văd de treabă, negrăbiți de veacul ce se termină.
.
.
.
19. Manole a lu’ Țapu
În zilele de după Sărbătorile de Paște, Manole împreună cu Nuțu a lui Vilea s-au hotărât să se ducă la târg să cumpere o junincă. Muiere-sa, Lenuța, n-a avut piept s-o alăpteze pe fătuță, pe Măriuca decât în primele luni și au trebuit s-aducă lapte proaspăt de vacă de la vecina lor. Târgul se ținea pe o pășune largă și dreaptă, dincolo de dealul ce-ncepea-n locul unde se termina satul. Oricine voia s-ajungă acolo trebuia să ocolească dealul, ori chiar să-l străbată de-a curmezișul, dacă-l țineau picioarele. Manole n-ar fi vrut să se ducă la târg, însă n-a scăpat de gura Anicăi, mamă-sa, care bombănea toată ziua că-i musai să țină o „jită-n grajd”.
Lenuța tăcea, ca-ntotdeauna, zâmbindu-i omului ei și oftând, fără ca el s-o vadă. Își petrecea cea mai mare parte a timpului cu Măriuca. Seara, când se puneau în pat, își punea drăgăstoasă capul pe pieptul lui și-l dojenea cu atâta blândețe și iubire, încât el se simțea rușinat că nu-și ascultă femeia.
Au plecat dis-de-dimineață, când încă nu s-a luminat de ziuă. Lenuța s-a trezit cu noaptea-n cap ca să-i puie-n straiță omului ei. A coborât în conie să-i pregătească să mănânce, însă el a făcut morocănos din mână că nu vrea. Femeia a tăcut sfioasă și s-a întors în pat lângă Măriuca. Manole a ieșit în uliță și a luat-o-n jos spre locul unde trebuia să se-ntâlnească cu Nuțu a lui Vilea. La scurt timp după ce a ajuns, a apărut și Nuțu cu calul și căruța. Manole s-a suit în căruță lângă prietenul lui. Și-a încheiat nasturii de la laibăr apoi și-a tras cușma pe frunte. Apoi s-a scotocit prin buzunare și a scos o țigară pe care a vârăt-o-ntre buze. A luat în mâini lămpașul și i-a făcut flacăra mai mare, după care a ridicat cu grijă sticla-ngălbenită ca să-și aprindă țigara de la flacăra care abia pâlpâia. Primul fum l-a tras cu atâta nesaț încât a oftat de plăcere, iar Nuțu a rânjit și a dus mâna la spate, unde avea o desagă. A strecurat mâna-n ea și a scotocit, pân-a găsit ce a căutat. A scos o ploscă din tablă pe care i-a-ntins-o lui Manole. Acesta a cântărit-o-n mână și a surâs, apoi a scos grijuliu dopul și a dus-o la nas. După ce a mirosit, a tras adânc aer în piept, iar Nuțu a smucit de hățuri și a zâmbit: „Prună curată, bă Manole!” Prima înghițitură l-a ars pe grumaz în jos și a scos un răcnet de satisfacție, iar pe a doua a plimbat-o prin gură, țuguindu-și buzele și plescăind de plăcere. „Doamne, da’ bună-i!” a oftat el, aprinzându-și înc-o țigară. Zorii zilei au început să-și facă apariția timid de după deal, în timp ce Nuțu și Manole, așezați pe capra căruței sporovăiau, plimbându-și plosca unul de la altul.
Au ajuns la târg când ziua s-a făcut stăpână peste toată suflarea, iar soarele și-a intrat pe deplin în drepturi. Târgul se ținea pe o pășune largă și dreaptă, străjuită-n stânga de o pădure, iar în dreapta de Dealul Cucului. Cei mai mulți săteni veneau la târg să vândă sau să cumpere animale, însă erau și unii care vindeau nădragi, chimeși, colopuri sau cojoace pentru iarnă, ba chiar și ștrimfi de lână, ștrincăniți de muieri pricepute.
Manole a coborât din căruță și s-a amestecat prin mulțime, iar Nuțu l-a urmat îndeaproape, plimbându-se de la un țarc la altul și uitându-se cu atenție la animale. Unii vindeau capre, alții oi, iar Manole le privea ca un bun cunoscător și se șușotea cu prietenul său. Cel care le vindea stătea cu urechile ciulite, încercând să deslușească ce anume se vorbea. Când ajungeau la un țarc în care se vindea o vacă, Nuțu intra înăuntru și o mângâia duios pe bot, apoi îi punea palma pe spinare și pe uger, iar Manole îl privea de dincolo de gard, așteptând o părere. Alții vindeau vaca cu tot cu vițel, însă cei doi treceau nepăsători pe lângă aceștia. Manole căuta neaparat o junincă pe care s-o ducă el la taur când îi va veni vremea.
După un timp au luat-o spre celălalt capăt al târgului, flecărind și salutându-se cu cunoscuți din satul lor sau din împrejurimi. Din când în când se opreau să se mai uite la câte un cal sau la câte o iapă. Nuțu intra de multe ori în vorbă cu cel care vindea animalul, întrebându-l de preț, iar Manole doar asculta și dădea din cap de-i plăcea ce auzea. Și-au continuat plimbarea, de la un țarc la altul, iar pe porțile târgului veneau puzderie de oameni și căruțe. Au ajuns în apropierea locului unde era căruța lor, iar Manole s-a scotocit în buzunare și a mai scos o țigară. S-a sprijinit cu spatele de căruță și a continuat să fumeze, până s-a auzit strigat pe nume. Și-a întors mirat capul și a început să se uite în mulțime, iar undeva-n stânga lui, un bărbat îi zâmbea și-i făcea cu mâna. Omul avea un picior tăiat de la genunchi în jos și se folosea de cârje ca să poată umbla, iar în colțul gurii ținea o țigară. Manole s-a uitat țintă la el, fără să-l recunoască, însă când omul și-a sprijinit cârja de trup și apoi și-a dat jos colopul din cap, a înmărmurit. Bărbatul avea jumătate din scalp plin de pete mari roșiatice, fără niciun fir de păr, iar pe cealaltă jumătate îi creștea părul în dezordine. A șoptit: „Petrea…”, apoi a închis ochii…
…a auzit bubuitul unui tun și s-a uitat spre cer. Parcă-l căuta pe Dumnezeu din priviri. Apoi s-a ghemuit într-o groapă-n tranșee. Era întuneric, peste două ceasuri urma să se lumineze de ziuă, iar cei din regimentul lui trebuiau să pornească la un atac fulger care să ia prin surprindere garnizoana inamică. Îi era cumplit de somn, n-a mai închis un ochi de mai bine de trei zile. Nu putea să doarmă din cauza bubuiturilor, exploziilor și a mirosului ce venea dinspre latrină. N-a ajuns de mult timp acolo, era venit doar de câteva zile, însă un camarad mai vechi i-a zis că se va obișnui cu toate după două săptâmâni și va dormi ca un prunc, chiar dacă obuzele continuau să șuiere și să explodeze cu un zgomot asurzitor. Mâinile-i tremurau din cauza nesomnului și a oboselii. Simțea că se prăbușește de pe picioare, iar din când în când se mai ciupea de obraz sau de vârful nasului, ca să n-adoarmă. Stătea ghemuit și fredona un cântec, însă vocea-i tremura și se gândea cu groază că-n curând vor porni la atac. Atunci va trebui să țâșnească din tranșee și să alerge bezmetic cu pușca-n mână, fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta ca s-ajungă… S-ajungă unde? A închis ochii să picotească puțin, până va auzi fluieratul care va da semnalul, poate că atunci nu va mai fi atât de obosit. A stat cu ochii-nchiși câteva secunde până s-a auzit o altă bubuitură, urmată de vocea caporalului care le-a ordonat să-și monteze baionetele și să se pregătească de atac. A scăpat o-njurătură printre dinți și a scos baioneta. A dus-o la gură și a sărutat-o, iar un camarad de-al lui l-a văzut și a rânjit, apoi a murmurat „Dumniezo m-ajute să scap cu bine!”
Fluieratul strident care a dat semnalul de atac i-a spulberat dintr-o data lui Manole somnul din trup. A deschis gura și a luat o gură de aer cu nesaț, apoi s-a-ncolonat laolaltă cu ceilalți soldați, așteptând să iasă din tranșee. Când a pus piciorul pe scară, și-a făcut cruce și a închis ochii. A rămas așa o secundă, poate chiar mai multe. Ar fi vrut să zică o scurtă rugăciune, însă s-a simțit împins de la spate de alți camarazi care trebuiau să urce. Și-a dus mâinile la ochi, s-a șters cu podul palmelor, apoi i-a deschis și a urcat în grabă scara. Mirosul de pucioasă l-a făcut să-și ducă mâna dreaptă la nas, în timp ce cu stânga ținea strânsă pușca. A luat-o la fugă, fără să se uite-n dreapta sau în stânga. Când a simțit că nu mai are aer s-a oprit să respire, iar un sergent care a trecut pe lângă el i-a strigat că nu are voie să se oprească. Manole s-a uitat spre el și a murmurat: „Grijania mă-tii de gradat!”, apoi s-a uitat din nou înspre cer. „Dumnezule, unde ești Dumnezeule?” ar fi vrut să strige, însă zgomotul produs de explozia unui obuz nu departe de locul unde se afla, l-a făcut să se trântească cu fața la pământ și să-și pună mâinile-n cap. A rămas așa câteva minute, gândindu-se să facă pe mortul, până se va termina atacul sau până se va-ntuneca, apoi să se-ntoarcă târâș în tranșeea de unde a venit. A închis ochii, zicându-și c-ar fi bine să doarmă dac-ar putea, însă zgomotele exploziilor erau atât de puternice, încât… „Mamăăăă!” a auzit un răcnet în stânga lui, urmat de un urlet și apoi de o liniște nefirească. Manole a deschis ochii și s-a uitat în direcția din care a venit strigătul. „Cristoase, Dumnezeule mare!” a murmurat, privindu-l pe soldatul care, căzut în fund, își ținea cu ambele mâini piciorul retezat de la genunchi în jos, încercând parcă să și-l potrivească la loc. „Mamăăăă! Unde ești, mamăăăă?” s-a mai auzit, apoi omul a început să se zvârcolească de durere. Manole s-a ridicat în genunchi, și-a luat pușca de jos și a luat-o la fugă înspre camaradul cu piciorul retezat. A ajuns lângă el și s-a aplecat deasupra lui, vrând să-i pună mâna pe frunte. Cascheta-i era căzută pe ceafă, iar jumătate din părul de pe cap ardea mocnit, în timp ce omul dădea din mâini și continua să urle de durere. Și-a dat jos din spate vestonul și i l-a aruncat soldatului în cap, ca să înăbușe flăcările. Apoi a s-a aplecat asupra lui ca să-i șoptească câteva vorbe, însă ochii omului erau atât de plini de groază, încât s-a cutremurat. Și-a desfăcut cureaua de la pantaloni și i-a legat foarte strâns ciotul de la picior, ca să oprească sângerarea, apoi s-a așezat în fund lângă camaradul lui și l-a prins în brațe. Soldatul a încetat să urle și s-a uitat spre Manole cu o privire plină de deznădejde. „Cum te cheamă?” a șoptit el, uitându-se spre fața palidă a soldatului. „Petrea!”, a murmurat omul, continuând să tremure. „Io-s Manole a lu’ Țapu, din Regimentul Șepteștri…” Apoi a tăcut, părând că se gândește, iar rănitul își mușca buzele de durere. S-a uitat din nou la el cu o privire plină de milă și deznădejde, după care a tras adânc aer în piept. „Țin-te de mine, Petrea!”, a strigat Manole mai tare decât zgomotul asurzitor produs de explozii. L-a ridicat pe camaradul lui ca pe un sac, pe umăr și a început să alerge cu el în spinare, înapoi, spre tranșee, știind că undeva-n spatele frontului, era infirmeria.
După un timp a început să sufle greu, ar fi vrut să se oprească și să se odihnească măcar un minut, însă gemetele înfundate ale lui Petrea l-au făcut să-și continuie drumul. A continuat să meargă cu pași repezi, până a zărit undeva-n dreapta doi brancardieri care cărau o targă și alergau. S-a oprit și a strigat către ei, însă amândoi și-au continuat drumul. Atunci a tras adânc aer în piept și a zbierat pân-a simțit că se sufocă. Unul dintre brancardieri s-a oprit și s-a uitat în direcția din care a venit strigătul. Manole a ridicat mâna și a început să le facă semne disperate să vină spre el.
L-au așezat pe Petrea pe targă, iar Manole zăcea prăbușit pe pământul tare, abia trăgându-și sufletul. Ochii triști ai soldatului și lacrimile care-i curgeau pe obrajii palizi l-au cutremurat. „Să-ți deie Dumniezo sănătate și zâle, Petrea!” a murmurat el, respirând greu, tremurând de oboseală…
„…Petrea!” a murmurat Manole, simțind că-l trec fiorii. „Petrea!” a strigat apoi, făcându-i pe cei din târg, să-ntoarcă privirile. Omul i-a zâmbit și a aruncat țigara din gură, apoi, sprijinindu-se de cârjă, s-a îndreptat spre Manole. Când a ajuns în dreptul lui a întins brațele, iar bărbatul a sărit să-l îmbrățișeze. „Manoleeeee, salvatorul meu!” a strigat Petrea, iar toți cei din jur s-au oprit și i-au privit mirați pe cei doi. „Omu’ ăsta mi-o salvat viața!” a continuat Petrea, după ce s-a smuls din îmbrățișare, arătând cu mâna spre binefăcătorul lui și făcându-l pe Manole să se înroșească și să lase privirea-n jos.
S-au așezat la o masă, afară, la cârciumă, laolaltă cu alți mușterii, iar Petrea i-a făcut semn cârciumarului să le aducă două jumătăți. După ce le-au fost aduse băuturile, au ciocnit și le-au dat pe gât dintr-o data, plescăind satisfăcuți, apoi și-au aprins fiecare câte o țigară și au mai comandat un rând. Petrea s-a uitat cu recunoștință spre Manole, apoi a început să-și depene povestea, cu vocea lui răgușită. Cei doi brancardieri l-au dus la infirmierie, iar el strângea din dinți de durere. Au așezat targa jos, lângă alți răniți ce așteptau să fie văzuți de un medic. A reușit să se ridice-n capul oaselor și când a văzut în jurul lui atâta durere și suferință, a închis ochii și a murmurat: „Ține-mă, Doamne!”, apoi nu și-a mai amintit decât că a simțit o durere cruntă, iar cineva pacă-i răscolea cu cleștele prin ciotul de la picior. A vrut să urle, însă în gură avea ceva cledos, moale care-i ținea apăsată limba încât n-o putea mișca, iar în scurt timp și-a simțit fălcile amorțite. Îi era atât de frig, încât ar fi vrut să ceară un lepedieu14F sau orice cu care să se-nvelească, însă nu putea să scoată nici măcar un geamăt, iar în scurt timp și-a pierdut cunoștința și s-a trezit într-un pat de campanie. Îl durea cumplit locul în care a avut piciorul, iar capul îi vâjâia și simțea că-i arde tot trupul. Gura-i era uscată, ar fi vrut să doarmă și să nu se mai trezească niciodată... Capul îi era bandajat până sub gât iar scalpul îl ustura înfiorător. De două ori pe zi, un infirmier îi desfăcea bandajul de la cap, îl ungea cu o alifie de gălbenele, iar după o lună a renunțat de tot la el și a reușit pentru prima data să iasă din salon, cu ajutorul cârjelor. În curând i-au dat drumul din spital și l-au trimis acasă, în satul lui, cu solda și un certificat de invalid de război. A locuit acasă, cu părinții și sora lui mai mica. Ieronim, tatăl lui era un căoaci vestit, iar el, înainte să meargă-n război n-a vrut să-nvețe meșteșugul covăcitului, mai mult i-a plăcut să stea pe lângă mamă-sa și s-o ajute la treburile muierești. După ce a rămas fără un picior, a petrecut mult timp pe lângă bătrânul lui ca să-nvețe cum să potcovească un cal, s-ascută o secere, un cuțit, ba chiar o secure sau o toporișcă, însă nu s-a legat nimic de el, oricât s-a strofocat. Ieronim se-nfuria și striga la el că-i un năblejnic și-l suduia. Doar mamă-sa-i lua apărarea și-i zicea bătrânului să-l lase-n pace, că ficioru-i invalid, mai bine să-i „mulțămească lui Dumniezo că i-a mai dat zâle!”. Atunci Petrea se-nfuria și pleca de acasă, șontâc-șontâc, cu cârjele, la soră-sa, măritată la ei în sat. Acolo stătea câteva zile fără să mănânce nimic și fără să deranjeze pe nimeni, dormind în grajd cu vaca. Într-o dimineață a rămas singur. Soră-sa și cumnatu-său au plecat să sape cucuruzul, iar el a coborât în beci și a apucat la dimigeana cu jinars. Nu și-a mai prea amintit ce a făcut după aceea, doar ce i-a povestit soră-sa, Faustina. L-au găsit în cotețul scroafei, dormind lângă purceii care sugeau de zor de la mama lor. Unul dintre ei zăcea mort, sub Petrea, strivit de greutatea acestuia. Cumnatu-său s-a-nfuriat peste măsură. A luat furca și a-nceput să-l lovească-n cap și-n spinare cu coada, strigând: „Să nu te mai văd niciodat’ p-aici, că t-omor!” S-a liniștit abia când s-a băgat Faustina între ei ca să-I despartă.
…au dat pe gât și al doilea rând, iar Manole a deschis gura să vorbească, însă Petrea a răcnit către cârciumar ca să-i aducă toată glaja, apoi și-a continuat povestea…
…a ajuns acasă și a intrat în curte. Ieronim bătea cu barosul un cui de jug înroșit în foc. Îl ținea strâns cu cleștele și-l lovea cu toată puterea, răsucindu-l încet. Petrea s-a apropiat de bătrân, iar acesta a început să-l ocărască, zicându-i că miroase ca o cocină. „Mascrule, ai călărit scroafa?” l-a întrebat, rânjind. Feciorul a văzut negru dinaintea ochilor și când Ieronim s-a-ntors cu spatele, a ridicat cârja și l-a lovit pe bătrân în cap. A-nceput să plângă și să urle, până l-a auzit mamă-sa, care a venit fuga din conie. I-a găsit pe amândoi întinși pe jos. Bătrânul înjura, cu capul spart, chinuindu-se să se ridice, iar feciorul continua să plângă. De atunci Petrea n-a mai avut zile bune cu bătrânu-său. Se luau la harță din te miri ce. Într-o dimineață până nu s-a luminat de ziuă, a plecat șontâc-șontâc, sprijinindu-se de cârje, până la văru-său Iosâv, de pe ulița cealaltă. Acesta l-a dus cu căruța cale de patru sate, la Nelu a lui Nae, care avea o turmă mare de capre și avea nevoie de un om care să-l ajute la muls dimineața și seara, pe blid de zamă și un pachet de țigări…
A petrecut multe luni la capre și a început să-i placă să stea cu ele, să le vorbească, să le ajute să fete iezi frumoși, ba chiar să doarmă cu vreunul mai plăpând la piept ca să-l încălzească și să-i dea putere din nevolnicia lui. Când Nelu a lui Nae s-a betegit de apă la plămâni, s-a hotărât să vândă caprele ca să facă bani cu care să se doftoricească și să se ducă la spitalul de la oraș.
Astfel a ajuns Petrea la târg, să vândă caprele, iar mai departe nu știa ce va face și unde se va duce. A mai dat pe gât încă un pahar. Sticla era pe terminate, iar Petrea a mai cerut una. Lui Manole îi sticleau ochii și se bucura atât de mult că și-a întâlnit camaradul din râzboi, încât s-a oferit să plătească el băutura. Mai târziu și-a amintit c-au dat gata și cea de-a treia sticlă și s-a ridicat de la masă să meargă după colț ca să se… Dar nu a mai ajuns. L-a trecut atât de tare, încât a făcut pe el. Era cu pantalonii uzi când a apărut Nuțu a lui Vilea să-i spună c-a găsit o junincă la preț bun. Manole a rânjit și a dat din mână a nepăsare, după care a căzut lat în căruță. Nuțu l-a lăsat în plata Domnului și l-a căutat la chimir să-i ia banii să târguiască vițeaua. Petrea a apărut acolo șontâc-șontâc. Nuțu s-a răstit la el și l-a gonit de lângă căruță ce pe un câine. După aceea Manole și-a mai amintit că s-a trezit, s-a ridicat în capul oaselor și l-a văzut pe Nuțu cum mâna calul, iar în spatele căruței era legată o junincă. A mormăit și a strigat către prietenul lui să oprească, însă acesta nu l-a auzit. Îl durea cumplit capul și-i venea să vomite. A-ncercat să se ridice, ținând mâna strânsă la gură, însă din cauza unei zdruncinături a alunecat într-o parte. Șuvoiul gros și verzui i-a țâșnit printre degete direct pe pantaloni și pe cămașă. A-njurat și a încercat din nou să se ridice. Nuțu l-a auzit și a tras de hățuri să se oprească. „Ce-i baiu’, bă Manole?”, a rânjit el, în timp ce bărbatul se căznea să stea în fund. A coborât și l-a ajutat pe Manole să se ridice, însă acesta l-a îmbrâncit nervos. S-a aplecat și a mai vărsat un șuvoi gros de lichid, după care s-a șters la gură cu mâneca de la cămașă. Într-un târziu s-a ghemuit în spatele căruței, privind în ochii blânzi ai vitei ce venea supusă-n spatele lor. Mai târziu a-nchis ochii încercând să se liniștească și să scape de durerea cumplită de cap.
Pesemne că a adormit din nou, iar când a deschis ochii începea să se-nsereze. Durerea de cap l-a mai lăsat, însă hainele-i miroseau îngrozitor. Și-a întors capul să se uite la văcuța ce i-a urmat tăcută tot drumul. Mirarea din ochii ei blânzi și supuși l-a făcut pe Manole să se rușineze și să-și dorească să fie în altă parte.
„Nan-Anică!” a strigat Nuțu trăgând de hățuri să strunească animalul. „Nan-Anică!” a continuat el, văzând că nu-i iasă nimeni în cale. A deschis poarta și a intrat grăbit în curte. Bătrâna a apărut într-un târziu, când Manole se căznea să se dea jos din căruță, iar Nuțu dezlega juninca. S-a uitat la fiul ei cu o privire încărcată de furie și dispreț, văzându-l în ce hal arată, apoi a murmurat: „Dumnezăule mare, da’ un’e ai fost?” Apoi i-a zis să se dea jos și să meargă să se spele, însă el a dat din mână a nepăsare. A coborât încet. După câțiva pași s-a oprit dinaintea bătrânei și s-a clătinat. Femeia s-a prins de nas și s-a dat temătoare doi pași înapoi. Manole i-a aruncat mamei lui o privire tulbure, plină de ură și a ridicat mâna ca s-o lovească. „Manoleeeee!” s-a auzit strigat de o voce ca un tânguit, un plânset, o rugăciune. „Mă, Manole, mă!” Palma lui a coborât pe obrazul bătrânei cu un sunet sec, făcând-o pe Anica să scoată un țipăt scurt, iar pe Lenuța s-alerge înspre el cu copila-n brațe. „Mă, Manole, mă!” a implorat muierea lui, cu vocea-i rugătoare, „Nu mai da-n ea, că-i mumă-ta…” Bărbatul a-nchis ochii și a murmurat ceva, apoi i-a deschis și s-a uitat la mogâldeața din brațele femeii sale. Dintr-o data s-a simțit atât de rușinat și vinovat încât s-a prăbușit în genunchi și a început să plângă.
Nuțu ieșea nevăzut din curte, iar juninca aștepta liniștită să fie adăpată și hrănită…
.
.
.
20. Tehnica manipulării
Mi-am dorit întotdeauna să mă pierd în mulțime, mi-am dorit ca urmele pașilor mei prin viața asta să rămână nevăzuți, să-mi scufund tălpile într-un nisip mișcător și să-mi construiesc demnitatea în pătrățelul meu efervescent, plin de magie personalizată, acolo unde sunt doar eu cu mine însămi, într-o lume neînțeleasă poate nici de mine, cu atât mai puțin de alții.
Îmi place ca din cercul meu, din tandrețea țarcului diletantist-autentic, să analizez pe cei din jur. Nu pe toți, desigur. Asta m-ar obosi peste măsură. Ci pe câțiva: cei care prezintă interes, cei care-mi atrag atenția prin ceva, cei pe care Dumnezeu mi i-a așezat pe cărare pentru a mă împiedica de ei ori poate pentru a ridica privirea spre chipul lor, atunci când sclipesc. Sunt oameni buni de pus în trusa de prim-ajutor a vieții și se fac remarcați prin ceea ce spun, prin ceea ce fac, prin însăși existența lor.
Ei bine, în oceanul neliniștii generale, acești oameni sunt scântei divine, sunt vrednici atleți ai nădejdii, împrăștiind în jurul lor o liniște disciplinată, lipsită de forfoteala dezordinii unei societăți angoasate, obsesiv-pestriță și acidă.
Aș vrea să fiu ca ei.
Departe de mine însă gândul unei invidii la adresa lor ori a vreunui sarcasm infantil copleșit de insurgența radicalismului incompetent, impetuos asumat. Nici vorbă.
În adâncurile ființei noastre, atunci când suntem atrofiați de musculatura bunătății, se naște o tristețe nevropată, frenezie drăcească drapată angelic, o atitudine lipsită de substanță sufletească, dar mascată năprasnic sub dulceața pătimaș-întunecată a amabilității. Câtă falsitate!
Primesc tot felul de mesaje pe telefon, începând de la videoclipuri spectaculoase până la articole cel puțin bizare la adresa unor lucruri de actualitate, cum ar fi acest virus spectaculos în toate formele și etapele lui: Covid-19. Deocamdată, cel puțin în momentul de față, absolut tot ce se întâmplă în lumea asta, se învârte în jurul acestui subiect atât de controversat.
Nimeni nu spune că nu ar trebui să tratăm cu seriozitate gravitatea faptelor, dar de la acest aspect și până la a deveni cârcotași la absolut orice lucru pozitiv, e cale lungă.
Nu sunt uimită de amploarea și de comentariile celor mai mulți dintre noi. Nu asta mă năucește, ci gălăgia informă a societății în care trăim, incapabilă de a-și scoate opincile din memorie, delirul monumental al unei obști suburbane, forța ultraelocventă a unei energii negativ-grețoase ce antrenează în mișcarea ei pe orice muritor uscat duhovnicește.
Este incredibilă setea noastră de ură față de semeni, față de tot ce se întâmplă, față de lume, față de Dumnezeu. Este incredibilă setea noastră, tendențiozitatea cu care instigăm pe cei din jur, asmuțim pe unii contra altora, țipăm isteroid, crezând că țipătul cel mai ascuțit este și cel adevărat, când de fapt, șoapta suavă, diafanul, ingenuitatea, sunt cele care ne trezesc cele mai frumoase și mai nobile sentimente și care sunt și cele mai adevărate.
De unde atâta ură? De unde atâta instigare, provocare uriașă și mânie furibundă a tuturor la adresa tuturor?
Cum poți acuza pe cineva de ceva, când știi sigur că e nevinovat?
Cum poți arunca pur și simplu cu piatra, când știi sigur că cel din fața ta e la fel de inocent ca și tine poate? Ce conștiință ai în inima ta atunci când acuzi?
Și, în fond, în toată nebunia lumii de azi, cum să faci oare să te păstrezi intact, să nu-ți pătezi sufletul cu mizeriile în care trăim? Și de ce mereu dăm vina pe alții pentru întunericul din noi?
Nu am întâlnit pe nimeni care să spună: „din cauza răutății mele s-a întâmplat...” sau „am vrut să îl jignesc, am vrut să-l fac să se simtă prost...”, „am vrut să sar la cineva la bătaie...”, „sunt rău..” ori „sunt rea...” Nu.
Am văzut nenumărate interviuri sau am citit articole despre unii care, la un moment dat, spuneau celebra frază stereotipă: „... din cauza răutății celor din jur...” mi s-a întâmplat asta și asta... Dar nu am văzut pe nimeni, dar absolut pe nimeni care să-și recunoască ciudatul ermitaj dintre propria ființă nelocuită și încrâncenarea unui război perpetuu din adâncurile unei conștiințe maculate de venin.
Cred că cei mai mulți dintre noi nici măcar nu ne dăm seama de mocirla psihică în care ne scăldăm. Suntem atât de neputincioși în fața noastră, încât am ajuns să confundăm culorile sufletului nostru, asistând la moartea ritualică a tot ce mai este bun în noi, alterându-ne ființa până la substanță, forțând-o să alerge pe ritmul apocaliptic al indolenței și al violenței. Ori poate că fiind slabi, ne lăsăm angrenați în această horă fardată de întuneric, având alergie la subordonare și habitat și reacționând violent la minime cerințe de igienă mentală și ordine colectivă.
Cum să facem să nu ne mai placă ignoranța sufocantă față de rațiunea plină de grație?
Cum să ne garnisim ființa cu mierea inimii?
Cum să facem să nu ne mai răfuim cu cei de lângă noi, să rămânem cu mintea întreagă într-un creier de plastilină, posesor de zgârcite sinapse actuale?
În primul rând, cele mai nocive, mai violente și mai exacerbate în fantasmagorii și minciuni manipulatoare mi se par televiziunile, presa, mass-media în general. Aici, la rangul de vedetă din spatele ecranului este ridicat celebrul om incult, naiv până la os, dornic de brutalitate, beat de impulsivitate și băutură, care-și găsește scopul în viață printr-o modalitate infantilă de a-și petrece sfârșitul de zi sau de săptămână.
Prin TV omul e cel mai ușor de manipulat și cel mai ușor de instigat la răutate, la acreală, la indecență, îndărătnicie și lipsă de empatie.
De ce toate astea?
Care este scopul? În loc să ”instigăm” la bunătate, la altruism, la cumințenie duhovnicească și comportamentală, în loc să contribuim la sporirea decenței, să ne punem sub protecția iubirii și să chemăm farmecul șoaptelor divine, noi ne autodistrugem cu voia noastră, ne dezumanizăm iremediabil pe zi ce trece.
Ce câștigăm dacă la fiecare pas, la fiecare frază rostită de o persoană publică, ieșim în stradă și urlăm cât ne ține gura: „Demisia!!!”?
Ce câștigi dacă îl determini pe cel de lângă tine să urască la fel de mult ca tine ori poate chiar mai mult? De ce nu-l lași în pace? De ce, în drumul tău către Iad, îi tragi și pe alții în hăul tău?
Dacă vrei să țipi, să fii violent, dacă vrei să fii cârcotaș, să fii împotriva tuturor, atunci nu ai decât să fii! Fii rău! Fii implacabil, fii agresiv, fii războinic, dar fii asumat! Pentru tot ce faci, asumă-ți responsabilitatea! Fii ceea ce vrei să fii!
Vezi-ți de drumul tău care te va duce sigur spre pierzanie!
Dar...
Lasă-i pe ceilalți!
Lasă-i pe cei de lângă tine!
Nu îi trage după tine!
Nu fi nenorocit până la capăt!
Ai măcar decența de a vedea DOAR de tine!
Nu te cățăra pe cadavre ca să ajungi la marginea gropii în care ai căzut deja. Stai acolo, la fundul propriului delir și Iad deopotrivă și lichidează-ți singur ura față de tine. Aruncă-te în umilință sistematic și taci în decădere!
Crezi că-ți mai poți reinventa sufletul?
Crezi că din mocirla în care te zbați pierzător mai există vreo șansă de evadare?
Ei bine, omule ignorant, în mod sigur există!
Însă tu nu mai ai ochi pentru asta acum.
Va trebui să-ți plângi neputința, să-ți recunoști și să-ți asumi irosirea vieții de zi cu zi, să te târăști la marginea rugăciunii și să aștepți miracolul. Consolează-te la rădăcina unei nădejdi, așează-te pe genunchiul iubirii și fii atent la vidul din jurul tău. Înfrângerile te vor cuminți, dacă vei ști să le accepți.
Dumnezeu îți va da o lecție usturătoare, dură, dar cu această pedagogie, vei fi capabil să înfrunți toate obstacolele de mai târziu.
E greu, e incredibil de greu să mai faci un pic de lumină în prăpastia în care te-ai afundat conștient. Dar nu imposibil.
Să facem lumină în noi!
Oameni buni, să lăsăm televizorul de-o parte, să încetăm să ne mai luăm după unii și după alții!
Mi-e dor de vremurile când comunicam unii cu alții fără această feisbuceală idioată, fără like-uri la toate tâmpeniile și fără ipocrizia asta care geme sub mesajele pline de libidoșenie isteroidă. Mi-e dor de trecutul frumos, autentic și plin de candoare, când ne îmbrățișam bunicii la gura sobei ori când ne întâlneam în curtea vreunei mătuși și cântam pe șase voci total afone ”Vreau să-mi cânți, frumoasă Zaraza!”.
Mi-e dor de oamenii buni, de inocență, de magia blândeții, de credință, de îmbrățișări și de lumină. Mi-e dor de normalitate și mi-e dor de dulceața muzicală a clopotului ortodox din inima românului de altădată.
Să nu mai culegem tot ce e rău și să ne așezăm sufletele într-o nostalgie vindecătoare.
Nu-i așa că ar fi mult mai bine?
.
.
.
21. Două torturi
Și în acest an, ca și anul trecut, sărbătorile de iarnă n-au mai constituit un moment de bucurie și fericire ca în anii precedenți. Trecuse Crăciunul, trecuse și Anul Nou și se apropia Boboteaza și Sf Ioan. Încercasem să ne bine dispunem unii pe alții în familie, dar ceva ne lipsea. Lipsea cineva, care chiar dacă de sărbători când eram numai cu soția, eram fericiți că ei, copiii noștri, aflați în străinătate, erau acolo și ne puteam auzi la telefon cu urări reciproce de bine și sănătate.
Fiica noastră era lângă noi, dar fiul nostru plecase într-o călătorie fără de întoarcere…
Eram lângă crucea lui și-i priveam chipul zâmbitor din fotografie. Dar din dosul marmurei rece privirea-i era tristă, fiindcă a plecat prea devreme pentru vârsta lui și i-au rămas multe lucruri nefăcute în lumea asta.
- Dragul nostru, nici în acest an nu ți-am mai putut ura „La mulți ani!”, nici de ziua ta de naștere, din semnul zodiacal balanță, nici de Crăciun, nici de Anul Nou și nici tu nu ne-ai mai transmis tradiționala urare.
Am sărutat cu lacrimi în ochi fotografia plantată în marmură, apoi am verificat candelele dacă mai ard. Cele care se consumaseră le-am înlocuit cu altele noi.
Priveam mormântul cu amărăciune, căci nu mai era împodobit cu florile frumoase din timpul verii.
- Dragul meu, a nins peste „căsuța” ta. Dar ție nu-ți mai trebuie căldură… Tu nu mai ai nevoie de nimic. Ce putem să-ți mai oferim? Doar lumânări aprinse în permanență, flori, o cruce frumoasă și să dăm la cei amărâți câte ceva în memoria ta. În rest ție nu-ți mai trebuie nimic…
Lacrimile se prelingeau pe obraz și se ascundeau în barbă unde formau o pojghiță de gheață din cauza gerului.
- Mâine este Boboteaza, ziua mea de naștere, dar noi n-o să ne mai îmbrățișăm ca altădată și să ne bucurăm alături de cei dragi. Poimâine este Sf. Ioan, ziua mea și a ta de nume. Va fi, ca și anul trecut, o zi tristă pentru întreaga familie. În loc să-ți pregătească mami un tort, îți va face un altfel de tort, o colivă, și un parastas cu pachete bogate.
Am lăcrimat în liniște, apoi, după ce am mai verificat încă o dată dacă lumânările sunt aprinse, am sărutat din nou fotografia băiatului meu, adăugând:
- Scumpul meu, singurele cuvinte pe care mai pot să ți le rostesc de fiecare dată când plec de aici, de lângă tine, sunt: „Odihnește-te în pace!” Îți promit că voi veni și dimineață, de ziua mea de naștere, să mai stăm de vorbă și să-ți aprind noi lumânări. Apoi, poimâine, de ziua numelui tău, Ioan, va fi numai pentru tine.
Am plecat trist și abătut cu gândurile mele, cu sufletul îndurerat și inima sfâșiată de durere. Îmi părea că universul este prea mic pentru a putea cineva să-mi înțeleagă suferința.
Am ajuns acasă, încercând să-mi disimulez starea în care mă aflam. Nu doream s-o afectez și pe soția mea.
Eram în bucătărie cu soția care pregătea gustările pentru ziua mea de naștere când, deodată, telefonul a făcut „clic”. Pe facebook o cunoștință de-a familiei, poetă, pusese un anunț. Vestea m-a cutremurat. Am început să citesc cu glasul tremurând despre moartea unui tânăr de 28 de ani, cu doi copii. Familia făcea un apel pentru un ajutor ca să-l poată aduce acasă din Spania…
Seara și-a lăsat pe nesimțite aripile întunecate peste orășelul de munte acoperit cu o mantie albă de nea. Soția terminase pregătirile și îi mai rămăsese să facă tortul pentru mine.
În tăcere, suspinând în adâncul sufletului, ea îmi pregătea tortul pentru ziua de naștere, iar eu alegeam arpacașul pentru „tortul” fiului nostru. Apoi am continuat cu spartul și curățitul nucilor tot pentru tortul fiului plecat în nemurire... Era dureros. Se pregăteau, în același timp, două torturi diferite, cu destinații diferite…
Ca orice zi de Bobotează, dimineața a fost geroasă și cu brumă. Am primit de la familie urările cuvenite, dar cineva lipsea...
Am plecat la cimitir. Ajuns în curtea bisericii ochii au început să-mi lăcrimeze. În biserică era slujbă, iar afară câteva persoane așteptau lângă bidoanele cu apă ce urma să fie sfințită și împărțită la enoriași, agheasma.
Mi-am văzut de drumul meu și m-am strecurat printre crucile de marmură și morminte până la locul unde se afla înmormântat fiul meu. Am sărutat ca de fiecare dată poza de pe crucea de marmură, am mângâiat crucea de lemn pe care se afla o coroniță, am verificat dacă mai ard candelele de la cap și picioare, dar și cele de pe lateral, apoi am aprins lumânări obișnuite.
- Dragul meu, nici astăzi n-ai fost să mă tragi de urechi și să-mi urezi „La mulți ani!” De-ai ști cât de mult ne lipsești!
Printre suspine am continuat o vreme să vorbesc cu fiul meu, apoi în tăcere mi-am înecat suferința și durerea în adâncul sufletului. După un timp am adăugat:
- La prânz vor veni bunicii tăi, socri mei, la noi acasă. Va fi o aniversare mai mult formală. Ne vei lipsi și de această dată.
În cele din urmă m-am întors acasă, la bloc. Eram așteptat. Minutele și orele s-au scurs încet.
Pe la ora douăsprezece fiica mea a mers cu mașina după bunici. După un sfert de oră aceștia au pătruns pe ușă, felicitându-mă. Au fost poftiți în sufragerie, unde am început o conversație mai mult de complezență. Încercam din răsputeri să-mi disimulez trăirile interioare. Lipsea acea bună dispoziție de altădată. Ne-am așezat la masă, am ciocnit împreună câte un pahar de palincă, apoi, la friptură, a urmat câte un pahar de vin producție proprie. Fără să vrem, ne așezasem în așa fel că un loc la masă rămăsese liber. Acolo trebuia să stea „cineva”, dar acel „cineva” nu va mai sosi niciodată, indiferent câți ani sau zeci de ani îl vom mai aștepta. Niciodată nu va mai fi ce a fost odată, înainte de tragedia din Italia...
Timpul s-a scurs și ziua de aniversare s-a încheiat. Spre seară soția și fiica au început să pregătească pachetele, în timp ce eu mă ocupam de pahare și sticla de vin și de țuică pentru parastasul de a doua zi, de Sf. Ioan. Se conversa puțin. Și soția și fiica erau afectate și-și fereau, una de alta, ochii înlăcrimați de durere.
Apoi soția a pus arpacașul la fiert... Urma prepararea propriu-zisă a „tortului” celui plecat pentru totdeauna de lângă noi...
A doua zi dimineața am mers la biserica din oraș. Ca de obicei în această zi, Sfântul Ioan Botezătorul, erau foarte multe parastase. Colivele, sticluțele cu vin și lumânările aprinse erau așezate pe un șir lung de mese de la intrarea în biserică până la iconostas. Cei care veniseră dis-de-dimineață apucaseră loc aproape de intrare. Noi am așezat coliva și geanta cu pachete aproape de iconostas. Apoi am mers la mormântul acoperit cu un strat de nea și am reîmprospătat lumânările și candelele. Adusesem și un buchet de flori naturale care cu siguranță peste noapte gerul le va distruge.
După slujba dedicată Sfântului Ioan Botezătorul, cei doi preoți au continuat cu ritualul dedicat „adormiților”, parastasele. A durat destul de mult fiindcă biserica era arhiplină. Preoții continuau să facă slujba de „veșnică pomenire”, în timp ce gândul îmi zbura la fiul meu pe care nu aveam să-l mai întâlnesc, să-l mai văd sau să-i urez vreodată „La mulți ani!” de onomastică. Ochii îmi jucau în lacrimi în timp ce amintiri plăcute din timpul vieții lui îmi invadaseră în minte. Alături de mine, soția și fiica, ascultau în liniște și tristețe slujba de pomenire a adormiților pe veci. Undeva, în strană, se aflau și socrii mei.
Când preoții au terminat ritualul s-a produs obișnuita învălmășeală, care mai de care să iasă din biserică cu coliva și vinul și să meargă la mormântul fiecăruia unde se face pomenirea fiecărui răposat în parte. Se cântă din nou „veșnica pomenire” și se stropește coliva și mormântul cu vin curat de casă.
Noi nu ne-am îmbulzit; am ieșit din biserică și am mers la mormântul fiului unde trebuia să ajungă unul din cei doi preoți. Cimitirul fiind mare și multe parastase, aceștia și-au împărțit „teritoriul”, fiecare preot fiind însoțit de cântărețul său.
Am ajuns la mormânt. Peste câteva minute au sosit și socrii mei. Lângă cruce am primit de la ei, mai mult în șoaptă și cu ochii înlăcrimați, urarea „La mulți ani!” de ziua numelui. Asta a fost tot pentru mine căci gândul ne zbura doar la fiul nostru plecat din familie pentru totdeauna.
A venit preotul cu cântărețul, au făcut ritualul obișnuit cu veșnica pomenire, apoi s-au deplasat la mormintele vecine. Am mai stat câteva minute privind în tăcere și cu ochii înlăcrimați de durere la mormântul băiatului privindu-i frumoasa poză de pe crucea de marmură. Zâmbea. Mi s-a părut că surâsul său din fotografie parcă ascunde în adâncul său o umbră de tristețe, aceea a depărtării, aceea a separației în lumi diferite.
În cele din urmă ne-am întors în biserică pentru „dezlegare”, apoi am împărțit pachete la săraci, vin și țuică. Îndurerați ne-am întors acasă...
În această zi, de Sfântul Ioan Botezătorul, pe care altădată o sărbătoream în familie cu bucurie și fericire, de data aceasta a predominat tăcerea, tristețea, lacrimile și durerea sufletească. Și de acum încolo așa va fi această sfântă zi până la sfârșitul nostru…
.
.
.
22. Visul unui fost profesor de țară
Motto: „Nu apari în ochii unuia aşa cum eşti, ci aşa cum au reuşit alţii să sugereze
o imagine despre tine” (Marin Preda)
Câte vise frumoase de a își clădi bunăstarea prin propria lor muncă nu li s-au năruit românilor în vremea „Celui mai iubit dintre pământeni”, în țara în care, oficial, munca era un rang de noblețe!
Parcase autobuzul la umbră în curtea antreprizei și aștepta să coboare oamenii pe care îi adusese la muncă. Unul dintre colegii care coborâseră prin spate se întoarse și veni lângă el:
- Augustine, vezi mă că ai pană pe spate! Zi-i șefului să-ți lase un om, să te ajute, dacă ai nevoie!
- Mulțumesc Gicule, nu-i nevoie, mă descurc singur! Am făcut la de-astea până acum, că deja penele mă cunosc, se fac singure, doar când mă uit!
Coborî și se uită la roata grea și murdară a autobuzului Roman 112 UD. Nici măcar pana de cauciuc nu reuși să-i strice buna dispoziție. De două săptămâni de când se afla la muncă în Irak, i se părea că trăiește un vis frumos. Zâmbind, își spuse în gând: ce norocos sunt, bine că nu mi s-a întâmplat pe autostradă, că nu știu ce naiba mă făceam! Nu e ce aș fi vrut să fac pe căldura asta, dar nici rău nu e, că mă ține ocupat. Sunt la umbră, nu mă bate soarele în cap și în plus, îmi trece și timpul mai repede!
Fluierând ușor, își scoase sculele și se apucă să dea roata jos. Încet, încet, gândurile îi fugiră tot la motivul care îl făcea fericit: lucra afară, pe valută adevărată! E drept că nu va vedea niciun dolar în mână, însă după un an de muncă aici, în Irak, va avea un cont în valută și va putea să-și cumpere lucruri speciale, pe care în țară nu le găsești, nici dacă dai cu tunul.
Când nu era prea ocupat, cel mai mult îi plăcea să se gândească la partea aceasta, cu realizările sale după un an de muncă, plătită cu adevărat, în valută. Poate că va lucra chiar doi ani, dacă va reuși să-și prelungesc contractul de muncă. Încă de pe când umbla să-și facă dosarul pentru plecarea la muncă în străinătate avea în minte, foarte clar, pașii pe care urma să-i facă pe drumul pe care și-l alesese.
Decizia aceasta, pe care o luse după îndelungi momente de confuzie și nesiguranță personală, era Nodul Gordian al existenței sale, era alegerea cu care îi decepționase pe toți cei care îl cunoșteau, dar mai cu seamă pe părinții și fratele său. Era decizia care îi dăduse multe nopți de insomnie, aproape având certitudinea că aceasta va fi și dilema vieții sale, precum a celebrului personaj al lui Irving Stone, din „Agonie și extaz”, cu care îi plăcea, oarecum, să se asemene.
Mai întâi, când va pleca în primul concediu de aici, își va cumpăra o pianină Yamaha și o combină muzicală complexă Philips, cu două boxe mari, așa cum văzuse el acasă la inginerul din centrală, căruia îi dusese 1000 de dolari, ca să îl treacă pe lista norocoșilor care urmau să primească avizările și contractul de muncă peste hotare. Apoi, la sfârșitul primului an de muncă, se va duce acasă și va depune la IDMS banii integral pentru o Dacie. Iar dacă va reuși să-și prelungească contractul și va lucra doi ani, ei, atunci va fi cu totul altă treabă. O stare plăcută, de învingător, îl învălui. Se simțea euforic, de parcă ar fi fost în curtea casei sale, la umbra boltei de viță de vie, sorbind în tihnă o bere rece.
Câți dintre foștii lui colegi de studenție se vor putea lăuda, la întâlnirea de 10 ani de la absolvire, cu o casă frumoasă, bine aranjată și cu o Dacie, nouă, nouță?! Chiar și părinții lui vor trebui să recunoască că hotărârea sa de a-și construi viitorul pe alte coordonate decât cele stabilite de familie fusese corectă.
Era partea cea mai plăcută, la care se gândea aproape obsesiv, în cele două săptămâni de când se afla aici. Îi vedea aievea în fața lui, pe maică-sa, pe taică-său și pe fratele lui, când vor vedea ce a reușit el să realizeze într-un an. Iar dacă va avea noroc să lucreze aici doi ani, totul va fi și mai frumos de-atât!
Vraja visului se rupse. Mereu i se întâmpla așa, când îi revenea în memorie tatăl său. Încă avea vie în fața ochilor scena din seara aceea târzie, în care pe fața tatălui său se puteau citi, în același timp, atât bucuria revederii, cât și îngrijorarea neprevăzutului:
- Augustine, dragule, cât mă bucur că te văd! Ce-i cu tine acasă, la ora aceasta, în mijlocul săptămânii?! Sper că nu e nimic rău! Dar lasă, fă-te comod și vom discuta mai târziu. Mă duc să o scol pe maică-ta, o rog să-ți facă ceva de mâncare, poate ești obosit și ți-e foame, iar eu aduc o sticlă de vin de butuc, de la bunică-tu, din cel care îți place ție! Avem tot timpul să povestim!
- Tată, nu o mai scula pe mama, e târziu și nici nu mi-e foame, am mâncat la București, că de acolo vin!
- De la București? Ce-ai căutat acolo? S-a întâmplat ceva?
- Nu, nu te îngrijora, nu s-a întâmplat nimic rău! Eu zic că e bine. Am renunțat la titulatură, mi-am dat demisia din învățământ și m-am angajat șofer la IMSAT. Se câștigă bine, ei au lucrări în alte țări și dacă prinzi un contract de muncă în exterior, lucrezi pe valută. Dolari. De-asta vin de la București.
Cu un nod în gât, revedea în memorie cum tatăl său se lăsase moale pe scaunul din fața lui și îl întrebase, cu glas sfârșit:
- Ce-ai făcut?! Ai renunțat la o meserie nobilă, de profesor, ca să te faci șofer? Dar la mine, la maică-ta, la fratele tău... la noi, nu te-ai gândit? Eu și maică-ta am fost profesori, fratele tău este ofițer și tu... cum voi putea să le spun rudelor și prietenilor, că tu ești șofer? Ca să nu mai zic că nu vei mai avea timp să te instruiești, să progresezi pe mai departe, să-ți faci o carieră onorabilă. Vei fi șofer și atât. Toată viața ta, de aici în colo. Vei fi privit de sus chiar și de către vânzătoarea de la pâine. Vei avea copii: ei cum vor fi priviți de copiii foștilor tăi colegi de facultate? La astea te-ai gândit? Uite, eu zic să nu te pripești și să te mai gândești, să mai cântărești lucrurile. Mâine dimineață, chiar la prima oră, îi dau telefon Inspectorului General și-l rog să rețină demisia ta. Mi-a fost elev, sigur mă va ajuta! Chiar dacă la anul va trebui să dai din nou examen pentru titularizare. Poate nu mai suporți să stai cu chirie la Ceatalchioi... mâine vorbesc cu inspectorul și într-un an, doi, te aduc în Constanța. Te rog, din suflet te rog, nu ne amărî bătrânețea și răzgândește-te!
- Tată, te rog ! Și așa mi-e greu, nu face lucrurile și mai grele! Nu-mi schimb hotărârea și oricum e prea târziu. Deja am un contract semnat pentru un an în Irak. După un an de muncă acolo, voi fi un om mai realizat decât aș fi fost ca profesor în Ceatalchioi, după 40 de ani de muncă. Visul meu acesta este, să am o casă cu tot ce îmi trebuie, chiar dacă muncesc pe rupte, nu să duc o viață prăfuită în Ceatalchioi. În definitiv, și în Constanța, și în Ceatalchioi, ar fi aproape la fel, cu salariul de profesor! Chiar dacă ai reuși să mă aduci aici, unde o să stau? Cu voi, claie peste grămadă ? Știi că e aproape imposibil ca un cadru didactic să primească un apartament în Constanța! Iar eu vreau să mă însor, să am familia mea, casa mea, curtea mea... mașina mea! Dacă nu voi avea toate astea, ce folos să locuiesc în Constanța?
- Augustine, am înțeles! Totul este pierdut! Nu mi-aș fi putut imagina că vei face așa ceva cu viața ta! Acum, asta este. Te rog, totuși, nu-i spune deocamdată mamei tale nimic. Îi voi spune eu, după ce o pregătesc. Știi că nu stă prea bine cu inima.
O bătaie puternică pe umăr îl trezi brusc la realitate.
- Băi, unde ești plecat cu sorcova? Strig la tine de 5 minute! Termină mai repede pana aia, că trebuie să mergem până la Basra, să luăm niște colete de acolo! Vii și mă chemi când ești gata, să nu pierd timpul degeaba aci, lângă tine, îi zise inginerul Ionescu, șeful lotului.
Într-o jumătate de oră se prezentă la ușa biroului.
- Gata șefule, putem merge!
În drum spre autobuz, inginerul Ionescu deschise ușa biroului metrologie și strigă:
- Gelule, hai!
Ajunși la Basra, au ridicat de la biroul vamal din port coletele primite din România, au băut la o terasă câte o Coca Cola rece și au plecat spre sediul IMSAT. Nimic nu prevestea furtuna care se apropia.
Rulau încă pe autostradă, la mai puțin de o jumătate de oră de mers către sediu. În oglinda retrovizoare a văzut cum se apropie în viteză o mașină a Poliției Rutiere Irakiene, cu semnalele acustice și sonore pornite. Când echipajul de poliție s-a apropiat, un polițist le-a făcut semn cu bastonul reflectorizat să oprească pe banda de urgență. Cu inima strânsă, Augustin a oprit autobuzul, în timp ce căuta febril în memorie motivul pentru care l-ar fi putut oprit polițiștii. Zadarnic, nu își dădea seama ce greșise. Avea ferma convingere că nu greșise nimic. În timp ce își pregătea actele, a observat că din mașina poliției coborâseră doi polițiști, unul venind spre ușa autobuzului, în timp ce celălalt se oprise în spatele autobuzului și se uita atent la sistemul de iluminat. Polițistul îi făcu semn să coboare, îl salută și apoi se prezentă în limba engleză:
- Sunt polițistul Ahmed și te-am oprit pentru că ai probleme tehnice la autobuz: nu-ți funcționează lumina stopurilor pe partea dreaptă. Urcă-te la volan și pune faza lungă... așa, bine. Semnalizare dreapta... bine, semnalizare stânga... bine. Acum pune și luminile pe timp de ceață. Hai, pune-le odată!
Presimțind ceva rău, cu jumătate de gură, Augustin mormăi:
- Nu am lumini de ceață... nu funcționează... așa e făcut autobuzul ăsta!
Polițistul îl privi indiferent și-i spuse sacadat:
- Nu se poate, cum să nu aibă lumini de ceață, când așa prevede legea? Tu ești șoferul, tu ești răspunzător! Trebuia să știi asta, când ai venit aici, din țara ta! Dacă nu știi, nu e bine pentru tine! Hmm, auzi, colegul îmi spune că ai și scurgei de ulei... ai făcut numai pete pe asfalt... multe probleme... cam multe probleme! Nu ai voie să mai circuli, autobuzul va fi ridicat și dus...
- Vă rog, dați-mi voie să-l chem pe șeful! E șeful nostru cel mai mare, trebuie să audă și dânsul!
- Domnule, pe mine nu mă interesează cine e șeful tău, dar nu mă deranjează dacă-l chemi. Poți să-l chemi!
Când inginerul Ionescu ajunse lângă ei, polițistul continuă:
- Autobuzul va fi tractat într-o parcare specială și va fi reparat. Șoferul va primi 500 de dolari amendă pentru că a încălcat legea și a circulat iresponsabil, cu un autobuz cu defecțiuni. În plus, va trebui să plătească încă 500 de dolari pentru cosmetizarea autostrăzii. Până când va plăti cei 1000 de dolari, va sta închis în arest, la secția noastră de poliție. La fel, autobuzul nu poate fi ridicat din parcarea specială, până nu se plătesc cheltuielile de reparații. Voi, ceilalți, dați telefon să vină o altă mașină de-a voastră să vă ia de aici. Dacă nu aveți altă mașină, voi chema eu un taxi, care vă va costa...
- Nu, nu, lăsați, avem o altă mașină. Dar, nu se poate cumva să ne înțelegem?! Vă rugăm, poate îl iertați pe șofer, e colegul nostru, nu e vina lui. Așa sunt mașinile noastre, iar el trebuie să circule cu ea, îl obligă sarcinile de serviciu...
Făcându-se că nu înțelege aluzia, polițistul continuă pe un ton dur:
- Nu mă interesează cum sunt mașinile voastre, nu mă interesează care sunt ordinele voastre, eu le am pe ale mele! Dați telefon să vină să vă ia de aici, iar tu, pune mâinile la spate, să te încătușez!
Cu mâinile încătușate și speriat de întorsătura evenimentelor, Augustin spuse repede:
- Domnule inginer, te rog, cere astăzi banii ăștia și fă tot posibilul să-i primești cât mai repede! Cine știe ce pușcării mai au și ăștia, pe aici! Nu am auzit decât lucruri rele. Spune-le celor din țară că eu nu sunt de vină cu nimic, nu am greși nimic, totul e din cauza autobuzului!
Tremurând încă de emoție, Augustin se trezi după o oră în arestul poliției, într-o încăpere în care mai erau alți trei arestați. Toți aveau tenul măsliniu și vorbeau araba. Nu înțelegea nimic, dar după cum se uitau spre el, și-a dat seama că vorbeau despre el și din când în când, râdeau zgomotos. Își spuse în gând: trebuie să fiu foarte atent, ăștia nu prezintă încredere. Cine știe ce hoți or fi. N-au ce să-mi fure, dar trebuie să dorm iepurește câteva zile, cât o să stau aici.
După vreo două ore se obișnuise cu situația și se mai liniștise. Pe la ora 23, în arest a intrat un polițist înalt, mătăhălos, cu o față de boxer, sub nasul căruia trona o mustață pe oală, ca de bulibașă. Acesta veni aproape de el și i se sdresă politicos :
- Eu sunt șeful arestului, am auzit că am un străin aici și am venit să te cunosc. Cum e, e bine la noi, ce zici? Te supără cineva sau ceva, să ceri imediat să vorbești cu mine, că pot să te ajut! Ce zici ?
- Nu știu ce să spun, nu mă supără nimeni, vă mulțumesc pentru bunăvoință. Mi-e greu însă să mă obișnuiesc cu situația. Nu am mai fost niciodată arestat. Sper că ai mei îmi vor plăti repede amenda și voi scăpa cât mai repede de aici, ca să pot munci, că de-asta am venit, să câștig niște bani.
- La muncă, daa! E bine că-ți place să muncești! Ce zici ? Ai reținut, da, dacă vrei ceva, spui gardianului că vrei să vorbești cu mine... sper să ne revedem! Ce zici?
Șeful arestului a salutat și a plecat, în chicotelile celor trei colegi de celulă ai lui Augustin.
În seara următoare, aproape la aceeași oră, șeful arestului și-a făcut din nou apariția și i s-a adresat, privindu-l insistent în ochi:
- Ei, mister, cum este? Ce zici? Ai să-mi spui ceva? Mmm... ce zici? Până acum nu au venit ai tăi să plătească pentru tine. Apoi, punându-i palma lui mare pe fund, ca din întâmplare, îl privi iar insistent și continuă:
- Very good, mister, very good! De ce să stai aici, nevinovat? Ce zici? Uite, dacă vrei, eu pot să te ajut, pot să-ți dau drumul înainte de a ți se plăti amenda... dacă vrei. Ce zici?
Augustin fixă un punct invizibil pe pardoseală și nu-i răspunse. Temerile lui sumbre începeau să se adeverească.
Polițistul mai zăbovi preț de câteva secunde, după care plecă, zâmbind larg și făcându-i cu ochiul.
Toată noaptea, Augustin s-a frământat, căutând febril o soluție de salvare. Îi era clară bunăvoința matahalei și prin cap îi treceau cele mai sumbre scenarii. A doua a zi de dimineață, i-a spus gardianului de la ușa arestului:
- Spune-i șefului tău că vreau să vorbesc cu el!
În câteva minute gardianul s-a întors și l-a însoțit până la biroul șefului. Când l-a văzut, acesta s-a ridicat de pe scaun, a venit lângă el și l-a luat de după umeri:
- Mmm, ce zici? E o zi frumoasă, ce zici? Ai hotărât, da?! Mmm, ce zici?!
Plin de furie, Augustin răbufni:
- Vreau să dau un telefon! Am dreptul să dau un telefon!
Privindu-l zeflemitor, polițistul îi arătă cu o mișcare a capului telefonul de pe birou.
- Da, ai dreptul!
Fierbând și mai tare, Augustin formă numărul inginerului Ionescu și vorbind românește, ca să nu fie înțeles, aproape că urlă, când acesta îi răspunse.
- Băi șefule, e unul mare și mustăcios aici, care mi-a pus gând rău ! Este chiar șeful arestului! Fă pe dracul în patru, că eu nu mai stau o noapte aici, cu ăsta! Nu mai stau! Înțelegi?
- Augustine, îmi pare rău, dar banii nu au venit. Știi și tu, sunt numai două variante: ori împrumuți de la colegi cei 1000 de dolari, dar va trebui să le dai banii înapoi din banii tăi, că ăștia ai noștri nu decontează o amendă plătită anticipat. Ori va trebui să stai acolo, până când primim oficial banii. Tu alegi! Dacă te împrumuți la băieți, adio munca ta pe un an de zile aici, muncești degeaba, râmâi cu mai nimic după ce plătești datoria!
- Șefule, dă-i dracului de bani, eu nu mai stau aici încă o noapte, cu matahala asta! Împrumută banii de la băieți rapid și vin-o să mă iei, dar cât poți de repede, șefule, că sunt în stare de orice!
Cu toate visele năruite, Augustin ieși repede din birou, în timp ce auzea chicotind în spatele său: very good, mister, very good!
.
.
.
Notă:
Prozele sunt postate pe măsură ce sunt primite, de către coordonator, de la concurenți. Ultima zi când mai pot fi trimise texte pentru acest concurs este 15 februarie.
Deoarece s-au trimis foarte multe texte la acest concurs și pentru că formatul acestui site nu permite decât un anumit număr de caractere pe o pagină, poeziile și prozele au fost postate pe mai multe pagini.
Regulamentul concursului AICI
Poeziile participante (partea I) AICI
Poeziile participante (partea a II-a) AICI
Prozele participante (partea I) AICI
Prozele participante (partea a II-a) AICI
Prozele participante (partea a IV-a) AICI
Prozele participante (partea a V-a) AICI
Prozele participante (partea a VI-a) AICI
Cuvinte cheie :
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
ADA NEMESCU - poetă
MIHAELA POPA - poetă
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor