(I) Prozele participante la Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția I, 2021

        1. Bocitoarele

          Era pe la finalul anilor 50 ai secolului trecut pe când cele povestite se petreceau prin cartierele și mahalalele Brăilei.

          Lina, Mălina și Sulfina erau cele trei celebre bocitoare ce se perindau de la un capăt la altul al orașului când primeau un angajament ferm.

          Spectacolul oferit de ele nu mai avea nimic în comun cu acea „lamentație rituală” de care vorbea Mircea Eliade; deveniseră imune la așa ceva și rămăsese doar o îndoielnică reprezentație, cu bocete inventate de viața cea nouă, având urme vagi ale ritualurilor de mult apuse.

          Unii le alintau în bășcălie, cu „cele trei iele ale lui Machedon”.

          Moartea cuiva genera dialoguri variate, de la amintiri prietenești până la  resentimente păstrate acolo cu grijă din vremurile tinereților comune.

          «Dumnezeu s-o ierte», era formula uzuală, neutră.

          Când murea vreuna cu care se împăcase bine, Bunica zicea «Dumnezeu s-o odihnească, a fost femeie cumsecade…» ori «Să-i fie țărâna ușoară»; când murea cineva ce «greșise» față de ea, Bunica spunea «Dumnezeu s-o aibe-n pază că multe a mai săvârșit» însă când murea vreo matracucă din mahala ori una cu care Bunica nu se avusese bine, zicea: « Ei, să moară sănătoasă și asta».

..............................................................................................................................................................

Proză eliminată din concurs pe motiv că a mai fost postată în alt spațiu.

https://www.facebook.com/1112667958885553/posts/1392662367552776/

 

        2. Din prea multă dragoste

          M-am întrebat mereu ce este fericirea, unde o putem găsi, cum o recunoaștem. In sufletul meu de copil fericirea era deplină atunci când rămâneam cu bunicii mei care mă iubeau mult de tot.

          Nu prea aveam motive de bucurie în perioada copilăriei, cu mici excepții. Vara îmi pare și acum un anotimp care te îmbie la soare și la vacanță dar atunci era absolut minunat.

          Poate era de vină vârsta copilăriei când jocul este cel care te umple de bucurie și ai sentimentul de fericire supremă. Ce putea fi mai frumos decât atunci când ieșeam la joacă împreună cu alți copii?  

          Copilăria e o etapă în care crezi că poți să faci orice. Să fii neînfricat, curajos, puternic. Ai vise, speranțe care  se năruie  fără să vrei, fără să-ți dai seama. Prietena mea o fată frumoasă și inteligentă căreia profesorii îi prevedeau o carieră strălucită. Bunica considera că face parte din familie fetița cu părul bălai care era numai un zâmbet. Eu eram tot timpul supărată de la școală, din relația cu colegii sau pentru notele mici pe care le primeam la unele obiecte.  

          Bunica părea că nu obosește făcea  mâncare încă de  la cinci dimineața și uneori îmi citea povești dacă nu voiam să adorm. Mă întrebam cum poate să facă atâtea lucruri. 

          Pentru mine nu vedeau o carieră în sine. Nici eu nu mă străduiam prea tare la școală. Aveam un soi de indiferență că aproape nu mă interesa nimic. 

          Alice, prietena mea era altfel tot timpul impecabilă. Mă gândeam că va lucra cel mai probabil într-un birou. De fiecare dată bunica o întreba cum e la școală, colegii pe care îi va avea în noul an școlar ea răspundea ׃ 

          - De-abia aștept să încep școala, să-mi văd colegii.  Lunile de vacanță  au trecut greu pentru mine.

          - Aș fi preferat ca vacanța să dureze mai mult, răspundeam eu.

          - Am repetat tot din clasa a 4-a, fac exerciții de gramatică în fiecare zi. Vreau să-mi cumpăr o carte de clasa 5-a.

          - Când începe școala ce faci ?

          - Voi lua note bune. Să lucrez la bancă sau să devin profesor universitar trebuie să învăț mult.

          - Ți-ai planificat deja viitorul ?

          - Desigur. Pe la 27-28 sper să mă căsătoresc.

          - Nu poți ști dinainte ce-ți rezervă viitorul. Nu sunt de acord cu asta.

          Era atât de hotărâtă că nu aveai cum să nu-i dai dreptate. Cred că totul s-ar fi întâmplat așa dacă lucrurile nu ar fi luat o altă întorsătură pentru ea.

          Ea care spunea că nu se va căsători până la 27 de ani s-a îndrăgostit la 20 de ani de un coleg din facultate. După câteva luni de relație s-au căsătorit. Își iubea mult soțul și era în stare de multe sacrificii pentru el.

          El a fost cel care ia cerut să renunțe la studii și evident a renunțat. Apoi la puțin timp după căsătorie  a rămas însărcinată. S-a angajat ulterior dar pentru că venea mai tot timpul beat a fost dat afară. Fericirea lor a ținut puțin totul culminând cu bătăi, jigniri, lacrimi din partea ei.

          Am vizitat zilele trecute și nu am mai văzut nimic din adolescenta frumoasă de odinioară. Era dezamăgită de el, de toți, de ea însăși.

          - Ce să fac, cine mă angajează ? Nu am terminat nici liceul.

          L-am făcut la seral.

          Am eșuat ca mamă și ca soție.

          - Nu e adevărat. Viitorul nu-l poți planifica niciodată.

          Nu planific viitorul pentru fiica mea.    

          Părinții mei doreau un copil exemplu și am fost o perioadă, apoi am clacat.  

          - O voi încuraja pe fiica mea cu dragoste fără presiune, fără lacrimi și fără promisiuni.

          - Dragostea e singura care contează cu adevărat! 

        3. Copilul din mine, din tine… 

 

          Decembrie. Copilul din mine priveşte cu bucurie ramurile copacilor îmbrăcaţi cu straie albe, la vrăbiuţele zgribulite ce-şi caută şi găsesc anevoie firimituri lăsate voit sau mai puţin de mâna vreunui trecător, la fumul gros şi hotărât pentru început apoi, acomodându-se cu gradele de afară face giumbuşlucuri luând în derâdere palmele reci ale gerului. Zăpada scârţâie sub greutatea piciorului grăbit al trecătorului ; să ajungă mai repede la locul de muncă sau acasă unde cartea – pusă la saramură, aşteaptă palele fierbinţi ale focului. Apoi jăratecul, bine încins unde copii, părinţi şi bunici au a ascunde cartofii să se coacă în spuză… Doamne ce de bunătăţuri !...

          Copilul din mine se întristează când un picior şutează un biet căţelandru care de o bună bucată de vreme se aciuase în curtea şcolii, în fiecare dimineaţă aşteptându-i pe copii la poartă şi în pauze la uşa de la intrare pentru a-şi primi răsplata : veghease la bunul mers al şcolii. Schelălăitul puternic apoi tot mai înăbuşit face pe trecători să întoarcă privirea : dau din cap şi-şi continuă grăbiţi pasul. Imuni parcă. Indiferenţi sau preocupaţi de cele de acasă…

          Dintr-un salt şchiopătat sare gărduţul şcolii : acolo este singurul refugiu. Ştie că este iubit de copii cum ştie că nu are voie să intre în clasă. Are de învăţat altă şcoală… Tăcut, lingându-şi lăbuţa din faţa – şi aşa mică, cu cealaltă încearcă să-şi ascundă durerea de copii : lacrimile i-au invadat obrăjorii, lăsând cărare liberă şi adâncă până spre botic… Sărătura acesteia îi face bine : îşi linge iarăşi lăbuţa care, încălzite de sărătura lacrimilor şi limba mică, ascuţită fac să uite de duşmănia, poate nevinovată a grăbitului trecător…

          Dar pauza se lasă aşteptată: este ultima zi de şcoală înainte de sfintele sărbători de iarnă şi copiii, după programul artistic oferit cu bucurie dascălilor, entuziasmaţi aleargă pe scări, fiecare spre clasa şi învăţătorul său. Nimic, în exuberanţa lor, nu zăresc mogâldeaţa roşcată, tristă, flămândă şi plânsă; să nu fie călcată în picioare, timidă se retrage spre uşa din spatele unei clădiri a şcolii. Ghemuindu-se pe cimentul rece, mormăie ceva; adunându-şi lăbuţele sub botic priveşte la indiferenţa noastră, a tuturor: măcar un covrig – cât de mic, să cadă din mânuţele copiilor, să-şi ostoiască foamea. Şi durerea lăuntrică. Picioruşul îi amorţise…

          Decembrie. Copilul din mine priveşte tăcut la o bătrână care, sprijinindu-se de o cârjă improvizată îşi duce zilele - câte or mai fi, pe trotuarul curăţat de gheaţă; pensia luată abia de-i acoperă unele găuri. Copiii, plecaţi hăăăt-departe, anul acesta nu vor veni acasă. E cheltuială mare şi drumul lung… Nu ştiu ce înseamnă aşteptarea. Căţel şi bătrână, plâng singurătatea, cu timiditate privind în zare; cruce grea pentru amândoi... Iar copilul din noi uită: uită mereu că „mâine“ la rându-ne vom ajunge ca bătrâna cu bastonul îndoit de vechime, cu grumazul ostenit de povara greutăţilor de peste ani, cu amintirile mai mult sau mai puţin frumoase care i-au brăzdat fruntea... Ajunge acasă. Cu mâinile cioturoase, anevoie desface lanţul prins cu un cârlig – nu mai are bani şi de lacăt şi ce să-i fure?! I-a murit şi câinele în bătătură... Acesta, cu sloiuri de gheaţă pe el nu cedează uşor. Încălzindu-se de la degetele femeii, într-un târziu se desface. Poarta, bătrână şi ea, scârţâie din toate încheieturile…

          - Decât să ai un sac de ani şi să fii singur, mai bine deloc, îngaimă bătrâna.

          Se sprijină de cârja încă vânjoasă şi deschide poartă. Odată intrată în ogradă, copilul din mine o vede pe mama cum altădată şi ea, cu înfrigurare aştepta ceasuri întregi la poartă, ca poată şi-o zări vlăstarele întorcându-se acasă. Pe atunci nu erau plecaţi în ţări străine şi drumul spre casa bătrânească era mai scurt…

 

        4. Oglinda 

 

          Fac din nou apel la copilărie. Încă de atunci, în casa mea se afla o singură oglindă, una mică, care să nu mă cuprindă cu totul. Nu aș vrea vreodată să văd monstrul meu exterior. Exteriorul meu se transforma într-un monstru imaginar de fiecare dată când treceam prin fața unei oglinzi. Mă uram de fiecare dată când îmi vedeam reflexiile. Mereu mă subestimam, îmi doream să fiu altfel, să pot și eu să port rochii drăguțe ca cealalte fete de vârsta mea și să arăt bine în ele, nu ca o balenă eșuată la mal. Probabil de aici vine și stilul meu vestimentar mai băiețesc, dar care simt că mă definește dincolo de aparențele exterioare.

          În vocabularul meu nu există autocomplimente precum „sunt frumoasă”. Îmi e greu să folosesc și cuvântul „gras”, îmi pare a fi un cuvânt tabu. Auzeam zilnic din partea bunicii cum mă denigra în ultimul hal, mă jignea mai ceva ca un străin spunând la final de roman veșnica replică „bunica îți vrea binele”. Oare credea că acele vorbe de final vor putea șterge cu buretele toate jignirile și îmi va putea readuce vreodată încrederea în mine? A durut al dracului de tare, poate încă acolo în adânc mă dor și acum când trebuie să scriu despre asta, mai ales că toate aceste vorbe veneau din partea unei persoane dragi, membru al familiei, persoană cu care trăiam zilnic în casă. Dacă ai ști ce zbucium interior se dădea în mine în acele momente... Tot ce îmi venea în minte era cum voi putea eu să mai ies în lume cu un asemenea corp, ce vor zice alții despre mine, cum voi putea fi acceptată dacă nici măcar familia nu poate să se obișnuiască cu fizicul meu? Eram un copil de 12 ani când am început să iau primele măsuri în această privință, toate într-un final fiind un real eșec, din contră, făcând mai mult rau. Dar știi ce e ciudat?! Niciun coleg vreodată nu și-a permis să mă jignească, nu am auzit vorbe urâte din partea străinilor, nu am fost victima bulling-ului în școală, eram mereu cu prieteni în jurul meu, plină de viață, mă integram ușor în orice fel de grup și culmea, mă simțeam iubită și respectată. Nu era nicidecum cum zicea bunica, cum că nu o să am pe nimeni în jurul meu, că vor fugi toți de mine și că voi fi privită mereu cu ochi răi. Și uite că nu au bătrânii mereu dreptate. Culmea, nu?

          În rest eram un om minunat. Mă iubeam când nu mă priveam. Bucățile alea de sticlă mereu îmi evidențiau defectele și mă trezeau la realitate amintindu-mi cum sunt de fapt la exterior. Nu reușeam niciodată să mă văd frumoasă cănd priveam spre fizicul meu. Oglinda cred că e cel mai mare dușman al meu înca din copilărie. Nu știu când voi putea să mă împrietenesc cu ea, sau măcar să o accept în viața mea ca fiind ceva banal care nu vrea să îmi facă rău.

          A fost greu să îmi asum că trebuie să scriu despre acest complex, dar e mai greu să mă obișnuiesc că tu citești asta chiar acum. Încă mă urmează peste tot pe unde mă duc, nu am reușit să scap de el în totalitate și probabil îmi e dat să îl port cu mine peste tot. Dar acum încep să mă obișnuiesc și să văd frumosul din tot acest rău necesar. Poate că într-o zi el va deveni prietenul meu cel mai bun și voi ști cum să jonglez cu el. Acum nu mai cred că e ceva negativ. Încep să mă obișnuiesc cu ideea, încep să ascult mai mult de necunoscuți, dacă îți vine să crezi, și parcă am mai multă încredere în mine și văd frumosul meu. Indiferent de cum arătăm, cu toții avem un strop de frumos în noi pe care nu ni-l poate fura nimeni și în timp învățăm să ni-l evidențiem.

          Cu cât am început să cunosc mai multă lume cu atât am început să mă simt mai frumoasă. Primeam complimente din stânga și din dreapta fără a alerga după ele. Unele din tot sufletul, altele poate din compasiune, sunt conștientă de asta. Eram pur și simplu eu, mult prea obișnuită cu autoeticheta de urâtă și grasă pentru a putea să o schimb într-un timp scurt sau pentru a lua de bune toate complimentele care mi se făceau. După un timp începeam să cred cu adevărat că oamenii chiar mă văd frumoasă și la exterior, sau măcar încearcă să vadă frumosul interiorului meu, iar asta compensează și exteriorul.

          „Dacă nu aș fi grasă aș putea zice că sunt frumoasă. Așa mă rezum la urâtă și grasă” i-am spus unui om printre rânduri care m-a rugat să mă descriu. Iar el mi-a răspuns parcă șocat de cele auzite „Faptul că ești grasă nu te face urâtă. Nu cred că asta e adevărata ta parere despre tine”, am stat și am analizat mult aceste vorbe care m-au emoționat. Am mai vorbit timp de câteva momente, nu ne-am lungit cu conversația, dar cred că a fost suficient pentru a-i înțelege mesajul. Cred că rolul acelui om în viața mea, preț de 5 minute, a fost de a-mi deschide ochii și de a mă privi la adevărata mea valoare. De fapt, eu mereu eram conștientă de frumusețea mea, îmi era poate frică să o accept pentru a nu mă crede mai mult decât sunt. Aveam mult de muncă la încrederea de sine. Încă nu știu dacă nu aveam încredere în mine sau de fapt nu aveam încredere în persoanele care mă complimentau. Oricât încercam nu reușeam să zic din tot sufletul cât de frumoasă sunt, chiar dacă conștientizam câtă frumusețe duc pe umeri. Așteptam confirmări în momentele în care mă simțeam frumoasă de parcă nu era în regula să mă simt așa. Ca și cum era greșit să mă simt frumoasă. Și le primeam prin complimente din diferite părți, de la diferite categorii de oameni, în diferite contexte. Uneori nu îi luam în serios, crezând că sunt vorbe în vânt sau că au chef de a face mișto de cineva, alteori, amabilă fiind, apreciam și le mulțumeam. În ambele cazuri sufletul meu dansa de fericire și undeva, în subconștient, începeam să mă apreciez mai mult.

          Acum privesc oglinda și retrăiesc o mulțime de sentimente. De la cele mai triste, până la cele mai fericite. Azi nu îmi e frică să mă uit în oglindă, cu toate că fizicul meu a rămas la fel. M-am întors cu spatele la oglindă și mi-am lăsat trecutul acolo. M-am întros cu fața și am privit încrezătoare spre viitor. Când îmi va fi dor de vreo lecție din trecut ori când voi avea nevoie din nou să conștientizez cât de frumoasă mă poate vedea un străin mă voi întoarce iar cu spatele spre oglindă și voi medita, îmi voi recăpăta încrederea când aceasta se va mai juca cu mine. Acolo îmi voi găsi trecutul, el nu pleacă, nu mă uită, nu dispare! Face parte din mine și m-a construit făcând dintr-un om urât și gras, un om gras și frumos. Nu s-au schimbat multe la mine, poate doar mentalitatea și modul în care mă privesc. Frumusețea e relativă. Ești frumos indiferent de cum ai arăta, trebuie doar să te descoperi și să te accepți în toată imperfecțiunea ta. Înconjoară-te de oameni frumoși la interior și sigur vei fi văzut și tu frumos prin ochii acestora. Poate ar trebui să ne privim în oglindă până când ni se va reflecta sufletul. Poate așa vom învăța să ne iubim indiferent de exterior sau din contră, să ne urâm și mai tare.

 

 

                                      

        5. Nevoia de alb

 

                                                  Motto:„Hrăniţi-vă sufletul cu închinăciune divină şi el se va lecui de toate

                                                  tristeţile gândului!”(Tudor Petcu)

 

          Am văzut-o la intersecţie. Aştepta la semafor. Am ridicat ochii s-o privesc prin geamul deschis al maşinii. Mă intriga fiinţa aceea îmbrăcată în alb. Eu veneam dintr-o lume în doliu. Eram îmbrăcat în negru. Mi-era negru şi sufletul. Îmi murise cel mai bun prieten de coronavirus. Vedeam negru în faţa ochilor. Doar dungi negre jucau înaintea mea. El fusese pentru mine ca un alter-ego, era ca o prelungire a fiinţei mele. Gândeam la fel, simţeam la fel, acţionam la fel, deşi nu eram rude de sânge. Dar ştiu că el era mult mai bun decât mine, mai generos la suflet, mai plin de viaţă, de iubire necondiţionată. Ştia să se dăruie pe sine într-un gest tandru, într-o privire luminoasă, într-o atingere prietenoasă, într-o sclipire a spiritului său care ne cucerea pe toţi şi ne făcea să-l îndrăgim mult. Priveam fata şi nu-mi venea să cred că, în situaţia aceasta de nesiguranţă, de teamă cruntă de moarte, o fiinţă putea zâmbi. Nu-mi zâmbea mie, nici celor din jurul ei. Nu vorbea, nu cocheta cu nimeni. Era singură, într-un grup eterogen de trecători, pe trotuar, la schimbarea luminii semaforului. Zâmbetul ei era interior şi doar o lumină vagă de bucurie îi plutea pe faţă. Am trecut de ea, privind-o atent, urmând fluxul de maşini. Nu vedeam nicio parcare în jur. Am întors capul o clipă, s-o urmăresc. Ea a intrat în parc. A cotit pe alee şi nu am mai văzut-o. După ceva timp, am găsit un loc unde să-mi las maşina. Am revenit repede în parc, la intrarea prin care dispăruse ea.  De ce o urmăream, nici eu nu înţelegeam. Eram foarte confuz, după trei nopţi nedormite şi îngrozitoarele formalităţi legate de înmormântare, când a acţionat mai mult tata, că Marian a crescut la orfelinat şi nu i-am putut contacta mama descoperită recent de el într-un sat din Munţii Buzăului… Eu eram ca în transă  Nu înţelegeam ce este cu mine. Refuzam să cred că el nu mai este să-mi apară zâmbind în cale. Avem atâta nevoie de el. L-aş fi strigat, dar nu-mi mai putea răspunde. Lumea părea la fel de mută ca şi cel dispărut.

          Voiam să mai văd o dată fiinţa aceea aeriană îmbrăcată în alb. Ştiam că se va îndrepta spre lac. Lacul albastru, cu jocurile lui de lumini şi umbre atrage pe toţi. Dar era foarte mare şi nu ştiam pe care direcţie a pornit. Instinctiv, eu m-am îndreptat spre biserica de lemn din parc. În mine mai răsunau tânguitoare, cântecele religioase de la înmormântare şi-mi răneau atât de dureros sufletul.

          Eram parcă narcotizat de răul care mă lovise. Cel puţin la biserică mai pot aprinde o lumânare pentru sufletul lui Marian cel ce era în viaţa multora „Îngerul speranţei”. Credeam că prietenul meu mă vede de sus şi se roagă pentru mine. Mereu voia să fiu fericit. „Să fii tu fericit, câte am cunoscut eu până la douăzeci şi cinci de ani!” îmi spunea adesea. Nu se referea la numărul fetelor cunoscute, ci la evenimentele din viaţa lui, când bune, când rele, ca într-o barcă pe o mare agitată în care el reuşea să se salveze mereu. Priveam cerul atât de senin sub lumina soarelui primăvăratec şi parcă vedeam ochii de flori albastre ai lui Marian. Ei nu mai aveau duioşia lor obişnuită, nici lumina ce-i dădea atâta viaţă întregii fiinţe. Mă priveau grav, parcă dorind să-mi spună ceva, un secret doar al nostru pe care eu trebuia să-l descifrez urgent. Am aprins lumânări, dar nu mă puteam ruga. Nu, nu mai aveam ce-i spune lui Dumnezeu. Nu voiam să-i mai cer nimic. Marian a fost cel mai bun frate ce-l puteam avea. Sufletul meu era mutilat, simţeam că nici nu mai pot respira de durere. Parcă nu mai aveam niciun rost pe lumea asta Uitasem şi pentru ce venisem în parc. Îmi apăsam cheile maşinii în mână, încercând să-mi înăbuş lacrimile. Şi totuşi, ele se rostogoleau pe obraji şi nu aveam niciun şerveţel să mi le şterg. Auzind un zgomot, m-am întors. Căzuse o carte la picioarele mele. M-am aplecat s-o ridic. Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, nu i-am putut citi bine titlul. „Scuzaţi!” auzii un glas. Spre mine se întindea o mână. Ea cerea cartea. M-am ridicat şi am privit-o pe cea care se scuzase. Era ea. Am rămas mut de uimire. Era frumoasă. Nu mai zâmbea. Îmi respecta durerea. I-am văzut fusta albă, largă, fluturată de vânt. I-am recunoscut ia tot albă, cu trandafiri roz cusuţi pe ea, părul lung, drept, bogat şi mi s-a părut ca o prinţesă din basme. Mă privea direct, dar nu-mi vorbea. I-am dat cartea cu mâinile tremurânde. „Nu vă simţiţi bine!” mă întrebă, cu glas şoptit. Aş fi repezit-o, căci nu voiam să pătrundă nimeni în fiinţa mea intimă. Durerea era doar a mea. Nu puteam s-o mărturisesc altora. Cred că-mi văzuse doliul de pe tricou şi mă privea cu ochii mari, întrebători, voind parcă să-mi spună ceva liniştitor pentru sufletul meu. „Nu, nu, nicio problemă”, am spus şi am întrebat-o dacă ne cunoaştem, fiindcă mi se părea că o ştiu demult timp. „Posibil”, spuse ea, zâmbind.

          Simetria feţei sale era dată de pomeţii uşor ridicaţi care dădeau seninătate chipului ce iradia o bucurie abia perceptibilă. Forma gurii era frumoasă, ca o inimă întoarsă, cu buza de jos mai groasă. „Aţi venit la întâlnirile noastre?” am întrebat-o, privind-o pieziş.  „Faceţi parte dintr-o sectă?” păru ea speriată. „Nu, este vorba de workshopuri.” „A! Lucraţi într-o companie…” „Nu. La o  fundaţie. Fundaţia Speranţa viitorului. Ajutăm copiii şi tinerii cu probleme. Le ducem îmbrăcăminte, alimente, medicamente şi tot ce au nevoie. Îi ajutăm să practice o meserie, să se angajeze...  Mergem şi învăţăm tinerii să îşi facă propria afacere, să-şi scrie proiectele…” „Nu, nu merg la asemenea întâlniri, eu studiez literatura”, spuse ea şi-şi băga în geantă cartea. „Cartea este despre Africa…?”  încercam eu, să leg o conversaţie. „Da, mă interesează literatura africană”.

          „Şi prietenul meu voia să plece în Africa, să ajute copiii…” Nu am mai putut continua.

Chipul fericit al lui Marian, când mi-a mărturisit aceasta, mi-a venit în minte. Era aşa de bucuros că poate să vină în ajutor celor în suferinţă. M-a zguduit plânsul. Mi-am întors faţă spre biserică. Am înţeles abia atunci că n-am să-l mai văd niciodată, niciodată… că-l pierdusem pentru totdeauna. Ea m-a prins de braţ. Am tresărit. Am crezut că este el. Doar aşa Marian mă aducea cu picioarele pe pământ. Nu a spus nimic. Mi-a şters lacrimile cu un şerveţel. M-a prins de mână şi eu o urmam ca un automat, dezorientat, incapabil să gândesc. Aveam o strangulare în gât, că abia mai puteam respira. Parcă ameţeam, dar ea mă sprijinea, lovindu-se uneori uşor de umărul meu. Când am traversat strada, când am pătruns din nou în parc, de cealaltă parte a lacului, nu mi-am dat seama. În mine era doar imaginea lui Marian, atât de vesel, atât de plin de viaţă. Durerea mea creştea, creştea şi eu nu puteam să mai rezist... Am izbucnit într-un hohot de plâns puternic. Fata îmi strângea mâna şi se lipea de mine, îmi punea braţul pe mijloc, cum făcea adesea Marian, mă consola fără cuvinte. Simţeam de cinci zile că lipseşte o parte din mine, că  pe cel ce dispăruse nu îl voi mai regăsi nici în gând, că totul se va şterge din amintirea mea, că viaţa nu va mai fi la fel, că în sufletul meu va fi atât de gol. Ea mă ducea de mână pe aleea de lângă lac. Nu vorbeam. Nu ne priveam. Tăceam, purtând în noi amintirile ce ne copleşeau. Amândoi priveam lacul transparent, în apusul soarelui. Vedeam valurile line ce se formau strălucitoare, în vântul uşor. Luminile se amplificau în apa lacului.

          Jocul de lumini şi umbre începuse să mă liniştească. Lacrimile îmi curgeau pe faţă şi le lăsam să curgă, să mă eliberez de suferinţă. Verdele sălciilor cu ramurile în apă îmi făcea bine. Le-aş fi privit la infinit. Se legănau în vânt, pătrunzând în apele lacului devenit verde. Se reflectau în unde şi apa părea de acvariu. Era totul aşa de reconfortant. „Vezi?” mă întrebă ea. Am dat doar din cap, căci nu ştiam la ce se referea: la frumuseţea ireală a lacului, la vindecarea sufletului meu, în mijlocul acestui ocean de verdeaţă? M-a dus pe o alee cu pomi înfloriţi şi mi-a arătat cum cădeau petalele în valurile vântului, doar întinzând mâna. Doar copiii cu râsul lor vesel se auzeau în jur. Eu auzeam doar glasul tristeţii din inima mea care parcă se destrăma, făcându-se bucăţi. Fata era înaltă. Era la fel de înaltă ca mine. Mi-era greu să întorc capul spre ea. Mă văzuse într-un moment de slăbiciune. Bărbaţii nu plâng. Sau şi „bărbaţii plâng câteodată”. Este titlul unui cântec… Avea în păr petale şi eu o priveam, ca pe un tablou apărut să dea lumină sufletului meu ce se zbătea în cel mai cumplit întuneric. Am revenit la malul lacului, îmbrăţişaţi, căci, fără să observ, ea şi-a strecurat braţul sub al meu şi eu am tresărit. Aşa făcea şi Marian, când mă vedea obosit.  Ea mi-a arătat cu cealaltă mână lebedele, de parcă şi ei îi era frică să vorbească. Voia să-mi respecte durerea.

          Lebedele! Ce apariţie liniştitoare! Ne-am aşezat pe o bancă de la marginea lacului, să le privim. Ea m-a dus acolo. A întors capul spre mine. I-am văzut ochii, dar nu le puteam distinge culoarea. Păreau verzi, dar la margine aveau o dungă aurie şi irisul era înconjurat de o linie neagră. Abia acum am înţeles de ce îmi părea deosebită acolo, la semafor această fată. Avea o gingăşie aparte chipul ei, o lumină ce îi dădea aerul de bunătate, o bunătate firească, nu una studiată sau impusă de anumite norme. „Te-am văzut la semafor”, i-am şoptit eu timid. „Şi… m-ai căutat? De ce? Nu pari a fi un cuceritor.” „Voiam să te mai văd o dată…” „De ce?” zise, mângâindu-mă cu privirea. „Voiam să ştiu de ce eşti altfel”. Ea a făcut ochii mari. Nu a pus întrebări. „Da, eşti altfel. De ce tu, când un rău atât de mare vine peste omenire, ţi-ai păstrat seninătatea?” „Şi… dacă m-aş îmbrăca în tristeţe, crezi că s-ar schimba ceva?” „Gândeşti ca prietenul meu, Marian, pe care ieri l-am dus pe ultimul drum…” M-am abţinut să spun „răpus de pandemie”, să nu o ia la fugă. „Regret că l-ai pierdut. Presupun că era tânăr…” „Avea un sfert de secol şi i-ar fi trebuit multe vieţi să facă tot ce şi-a propus…” Am tăcut, căci mă înecau lacrimile. Ea mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o cu putere, cum făcea Marian, când ne despărţeam. M-am cutremurat. Spiritul lui nu se înălţase la cer poate şi fată îmi amintea de el. Acum, acţiona prin altcineva? Ce energii vibrau în univers şi ne influenţau viaţa? Regăsirea aceluiaşi gest mi-a accentuat durerea. Îmi venea să fug, să alerg prin parc, căci nu suportam să-i ia locul o necunoscută, nici măcar printr-o atingere, fiindcă prietenul meu era unic.

          Mi-am scos telefonul, să văd cât este ceasul. De pe ecran îmi zâmbea Marian. Eram amândoi la Predeal, la un simpozion internaţional. Mi-a plăcut poza aceea, că avea pe fundal brazi încărcaţi de zăpadă. Am tresărit. El era aşa de plin de viaţă acolo. Radia de bucurie. Era mereu zâmbitor.

Părea foarte fericit în fiecare clipă. Cred că el a fost la schi, cu câteva zile în urmă, tocmai pentru a uita de pandemie. Avea nevoie de alb, pentru a face să reapară lumina în viaţa lui. Piedicile puse în calea fericirii lui i se păreau injuste şi de aceea a plecat din capitala cu cerul ei cenuşiu şi atât de jos, să soarbă lumina de pe crestele Bucegilor, munţii de care era atât de îndrăgostit. Derulez imagini din „imperiul alb” şi parcă eram acolo, sub brazii ce se descărcau de zăpadă, vedeam pădurea plină de promoroacă, formată din ramuri cristaline, munţii înzăpeziţi şi roşii în apus, bătaia cu bulgări a celor din grupul nostru de prieteni, coborârea pe schiuri şi parcă-i auzeam glasul lui Marian ce striga să-l audă toţi munţii: „Sunt fericit! Am nevoie de alb…” Ultima poză m-a înfiorat. I-o făcuse o fată din grup. Marian era de nerecunoscut, părea îngrozit. Striga ceva cu ochii măriţi de spaimă. Parcă vedea moartea. Da, a văzut moartea cu ochii. Mi-a povestit seara, târziu,  când ne-am retras în camera închiriată într-o vilă din Predeal. Pe pârtie cobora un copil cu mare viteză. Îşi pierduse beţele, se dezechilibra, nu era însoţit de nimeni şi risca să intre într-un brad. Marian s-a aruncat în faţa lui, l-a ridicat în braţe şi l-a salvat. Părinţii copilului i-au mulţumit şi el era bucuros că a fost acolo, „la timpul şi locul potrivit”. L-au invitat la ei, la Ploieşti şi el le-a promis că merge doar împreună cu mine. De ce a trebuit să plătească tocmai el? De ce?

          „El este prietenul tău?” întrebă ea, prelungind cuvintele. „A fost. Nu mai este…” i-am spus şi m-am ridicat, să nu-mi vadă lacrimile. Trebuia să mă mişc, să fac ceva, că în mine revolta contra sorţii mă făcea să urlu tare, dar mă abţineam. Plângeam. Nu-mi păsa că ea mă va crede un bărbat foarte slab. Dar cine mai poate fi puternic în aceste zile cumplite, când nu ştii dacă vei mai trăi mâine? Fata a venit lângă mine şi mi-a pus mâna pe umăr, fără a spune nimic. Aşa făcea Marian, când eram dezorientat sau supărat. Ea m-a îmbrăţişat, punându-şi braţele sub ale mele şi eu am strâns-o la piept, deşi nici nu-i ştiam numele. Aşa făcea şi Marian, când mă îmbrăţişa. El se băga sub braţele mele, că eu eram mai înalt decât el. Am îndepărtat-o brusc de mine. Mă revolta asemănarea aceasta. Nimeni nu-l putea înlocui pe Marian în sufletul meu. Fata m-a privit tristă şi-a luat geanta de pe bancă şi a vrut să plece. Atunci am înţeles că pierdeam ceva foarte preţios, foarte frumos, pentru totdeauna… Am prins-o de mână şi am întrebat-o cum o cheamă. „Alma. Dar pe tine?” Ochii ei păreau îngrijoraţi, se mişcau repede, mă cercetau, nu mă mângâiau, ca mai înainte.

          „Eu sunt Dorian.” „Do-ri-an”, spuse ea, legănând silabele. Ce dulce îi era vocea! „Alma? Este numele tău real?” „Aşa l-a ales tata. Mama mi-a spus Roza.” „Aaa! Tu eşti sufletul trandafirului.”, îi spusei zâmbind. „Ce metaforă!” mi-a zis şi mi-a cuprins braţul cu mâna sa, pornind încet, alături de mine, spre cerul roşu intens de la marginea orizontului. Apusul se lăsa liniştit peste verdele parcului, reflectându-se în lacul strălucitor, făcând valurile aurii. Acum, mişcate de vânt, ele se spărgeau de maluri şi răspândeau atâta linişte în jur. Erau numai bucăţi de aur, rubin şi topaz în apa lacului ce se lovea de maluri şi parcă dispăruseră toţi din jur. Eram doar noi doi:eu şi Alma-Roza / Sufletul trandafirului. „Să ştii că şi trandafirii au suflet, da, florile vorbesc”, mi-a şoptit ea. Am rămas încremenit. Nu mă mai puteam mişca. În faţa ochilor, aveam coroana adusă de echipa mea la cimitir din trandafiri naturali, care se ofiliseră, sub soarele puternic. Trandafirii erau morţi ca şi Marian de la care nici nu am putut să-mi iau rămas bun. Sicriul lui era sigilat. Îngrozit de amintirea sumbră, mi-am pus mâinile pe faţă, să-mi ascund suferinţa. Lacrimile curgeau fără voia mea. Alma mă prinse de mâni, mi le aşeză pe faţa ei răcoroasă, sub vântul serii şi-mi spuse: „Nu mai plânge! Mă faci şi pe mine să plâng. Sora mea este în spital, bolnavă cum a fost şi prietenul tău.”

          Lacrimile ei mi-au acoperit palmele. I-am mângâiat uşor faţa, uitând că pot fi un transmiţător de virus, un agent patogen… un terminator. Alma m-a lăsat, fără să se teamă de infectare. Gestul meu era prea intim şi mi-am retras repede mâinile îngrozit că o pot omorî, doar cu o atingere. Ea m-a privit de jos în sus, cum făcea şi Marian uneori, când voia să ştie ce gândesc. Îmi spuse că trebuie să plece, de parcă îşi amintise că are ceva important de făcut atunci. I-am propus s-o duc cu maşina mea acasă. „Nu, mulţumesc.  Stau aproape. La revedere! Ai grijă de tine!” spuse şi se îndreptă spre o ieşire din parc, grăbită, fără să întoarcă niciodată capul. „Ai grijă de tine!” Aşa îmi spune mama zilnic. Eu priveam cum dispărea silueta ei albă pe sub ramurile întunecate ale copacilor şi am spus doar în gând: „La revedere, trandafirul sufletului meu! Trandafirul meu alb!” De unde îmi venise acest joc de cuvinte, nu ştiam. Dar, apariţia acestei fete necunoscute (nu avea verighetă) în viaţa mea, într-un moment atât de greu, mi se părea ca un balsam peste râni sângerânde. Nu ştiam dacă îmi va mai apărea vreodată în cale sau dacă voi simiţi nevoia să o caut vreodată. Credeam doar că hazardul mi-o va scoate iar în cale. Mă întrebam ce a determinat-o pe Alma să se despartă aşa de brusc de mine. Se temea că şi eu sunt infectat, că-i pot face rău, îi pot aduce moartea? Sau… poate avea întâlnire cu iubitul ei? După ce a plecat, nu mă mai nemulţumea asemănarea între gesturile ei şi ale lui Marian. Le doream mult, chiar regăsite la o necunoscută, căci abia acum ştiu ce greşeală am făcut. Am fost un idiot, căci, orbit de prejudecăţi, respingeam orice apropiere fizică a lui de mine. Ca să nu se facă fel de fel de supoziţii privind relaţia noastră, respingeam de multe ori toate gesturi fireşti ale lui Marian, obişnuite între copiii de la orfelinat, căci se simţeau toţi fraţi. Când erau bătuţi sau certaţi, se strângeau în cerc şi-şi puneau braţele peste umerii celor din jur. Ce bine mi-ar fi făcut braţul lui peste umărul meu, în momente aşa de grele! Marian emana nu doar o căldură umană aparte, mai ales în prezenţa celor necăjiţi, ci şi una fizică, căci corpul lui ardea, ardea de la depărtare, deşi era lactovegetarian. Ce bine mi-ar face acum atingerea fiinţei lui, ca o binecuvântare, peste frigul îngrozitor din mine! Cred că Alma-Roza s-a purtat aşa de frumos, poate din compătimire pentru suferinţa mea şi regretam că' a plecat brusc şi nu a vrut să-mi lase numărul de telefon, să ne mai vedem sau doar să mai vorbim.  De fapt, nici eu nu i l-am cerut, căci eram foarte derutat în acele momente tulburi. Simţeam pentru ea o atracţie deosebită, dar nu am făcut nimic s-o reţin, căci îmi displăcea toată asemănarea gesturilor ei cu ale lui Marian. Ca să uit disperarea cumplită ce-mi zdrobea inima, după pierderea lui Marian, mi-am luat maşina şi m-am plimbat pe străzi, fără să le cunosc, mergând la întâmplare. Concentrat pe volan, îmi uitam durerea. Vocea calmă a fetei ce-mi dădea indicaţii prin GPS mă liniştea. De ce am vrut să ajung în cartierul Pantelimon unde Marian închiriase o garsonieră nu am înţeles deloc. Am trecut doar pe sub geamurile garsonierei, căci întunericul din casă îmi făcea rău. M-am aşezat pe banca din faţa blocului, unde stătusem de atâtea ori cu Marian, când îl aduceam cu maşina acasă. Ne gândeam la proiectele ce le aveam în derulare şi căutam soluţii. El avea cele mai practice idei. Mă întrebam ce să fac eu cu lucrurile lui, dacă nu-i găsesc mama, singura lui moştenitoare. Nu ştiu la cine a lăsat cheile, când a venit salvarea, căci mie mi s-au dat doar buletinul şi legitimaţia lui care avea adresa şi numărul de telefon al fundaţiei şi aşa mi s-a comunicat moartea dragului meu prieten. Şocul emoţional m-a făcut să-mi pierd puterea de a acţiona, de a gândi. Dar acasă, m-a văzut tata foarte distrus şi m-a liniştit, cum a putut, făcând el ultimele formalităţi, că eu zăceam în pat, lovit de aşa cumplită nefericire şi doar în maşina unui prieten l-am condus pe ultimul drum pe Marian. Refuzam să cred că el nu mai este printre noi. Mi-am amintit deodată că Marian mi-a lăsat o cheie de la garsonieră, să doarmă acolo un prieten venit în Bucureşti, când el era plecat la schi. Am să i-o dau Mirelei, mama sa. Probabil că cealaltă a rămas în giacă lui cu care a plecat la spital. Cred că i-au fost incinerate hainele şi ea s-a pierdut… O fiinţă ce trăia arzând până la incandescenţă nu putea pieri aşa. Niciodată nu am să uit cum a fost dragul meu prieten.

          O agitaţie cumplită creştea în mine, căci mă învinuiam că el a murit, fiindcă eu am fost departe de el şi nu l-am putut ajuta. Tocmai când a avut mai mare nevoie de mine, eu am fost cu trei colegi sus, în munţi, deasupra Băilor Herculane, să ducem tablete şi încălţăminte unor copii izolaţi pe înălţimi. Dacă eram în Bucureşti, l-aş fi dus la toate spitalele, să-l salvez. Mi-a telefonat, mi-a zis că s-a dus la urgenţă, i s-a făcut testul covid, dar a fost ţinut într-un cort în curtea spitalului toată ziua şi nu i s-a dat rezultatul. Cum nu mai erau locuri în spital, a fost trimis acasă. Eu am încercat să-l sun pe tata, doctor, să dea telefoane peste tot şi să-l ajute, dar acolo, în munţi, nu mai aveam semnal. Ce mult îmi lipseşte Marian! El este şi va fi unic. Ce dor îmi este de el! Mi-e dor de razele ce-i izvorau din ochi, luminându-i întreaga fiinţă. Îl revăd privind şăgalnic pe iubita lui, Maria, învăluind-o într-o privire drăgăstoasă, dulce, de o tandreţe pe  care rar o vezi la tinerii zilelor noastre. Cu aceste gânduri m-am îndreptat spre casă, am parcat maşina şi m-am dus să alerg prin cartier, căci, doar doborât de o mare oboseală, mai puteam dormi. L-am visat pe Marian mic, la orfelinatul în care a crescut şi apoi mare, alături de mine, la casa mamei sale din Munţii Buzăului. O săgeta dureroasă din inimă m-a trezit şi m-am sculat să privesc pozele noastre din laptop. Acolo zâmbea, zâmbea mereu. Parcă umplea cu zâmbetul lui tot spaţiul din jur şi nu mai era loc pentru noi, cei de la fundaţie. Acesta era starea lui permanentă de spirit, o bucurie de a trăi cum rar se poate observa la alţii. Cred că bucuria aceasta era de fapt manifestarea marii iubiri pe care o avea faţă de toţi oamenii. Ce diferenţă între el şi colegii mei de la liceu! Păreau absenţi din lume, nu se putea vorbi cu ei, erau grăbiţi, cu ochii mereu în telefon, de parcă făptura lor era doar o prelungire a mobilului. Marian radia de o bucurie de viaţă rar întâlnită ce ne contamina pe toţi.

          Într-o noapte petrecută cu echipa în Bucegi, mi-a spus, după ce au adormit ceilalţi: „Eu sunt copilul iubirii. Am venit pe lume, fiindcă m-au dorit mult părinţii mei. Da, sunt un copil astral. M-au conceput în noaptea de Anul Nou, o noapte cu o lună albă, strălucind peste munţii încărcaţi de zăpadă. Voiau să vin pe lume, să se poată căsători, că se opuneau părinţii tatălui meu. Voiau să fim fericiţi, să trăim toţi trei uniţi prin iubire. Dar, nefericirea i-a lovit repede. Tata s-a înecat în apa Buzăului şi eu am rămas orfan… şi am devenit Îngerul Speranţei.” Aşa îl numeau mulţi, când erau ajutaţi de Marian şi el se juca mereu cu aceste cuvinte „Îngerul Speranţei”.

          Zbura pe bicicletă cu mâinile întinse lateral şi striga: „Sunt îngerul speranţei”. Nu ştiu dacă se referea la ceea ce făcea el la Gara de Nord sau la fundaţia noastră, dar mi-a plăcut numele ce şi l-a luat: „Îngerul speranţei. Am devenit înger…” Acum chiar a devenit înger. Dar nu-l mai am şi simt că s-a desprins o parte din mine, că niciodată nu voi mai fi „un om întreg”. Parcă totul s-a frânt în interiorul meu şi nu-mi mai găsesc rostul, drumul drept. Marian a luat cu el toată bucuria vieţii, toată lumina sufletului său şi eu nu-mi mai găsesc locul în această lume debusolată.

          Mă trezesc adesea că doresc să-i dau telefon şi, când înţeleg că nu mai am cui telefona, mă îneacă plânsul. Ce puternic mă simţeam alături de el! Ce apăsătoare este atmosfera din capitală! Cerul este foarte jos, foarte întunecat. Nesiguranţa, neliniştea se accentuează zi de zi, ceas de ceas.

          Este o lume atât de incertă în jur. Rar mai răsună pe stradă câte un hohot de râs al vreunui adolescent.  Cred că mă va ajuta tata s-o găsesc pe mama lui Marian, prin reţeaua medicală şi tot el îi va da vestea tristă, că eu nu pot să-i spun: Marian nu mai este. Refuz să accept acest crud adevăr.

          De-aş putea timpul înapoi, ca să reiau prietenia cu el, de acolo, din Gara de Nord, unde l-am întâlnit, când veneam dintr-o excursie. Era în echipa „Zâmbetul îngerilor” care dădea la miezul nopţii pachete de alimente retrase din supermarketuri „celor mai puţin norocoşi”. Era expresia lui, vorbea voalat, să nu le spună săraci. Cel mai mult îmi lipseşte toată înţelepciunea lui acumulată din cărţi. Mi-a spus că universitatea lui a fost biblioteca de la orfelinat. Se oferea să facă de serviciu doar la bibliotecă şi citea între rafturi, pe o pernă adusă acolo de bibliotecară. Ea îl îndrăgise şi-i dădea cărţi pe care le citea cu lanterna sub pătură, în dormitor. Aşa a ajuns să ştie mai mult decât profesorii lui de la liceu. Îmi spunea că, dacă eu am facultatea de Asistenţă Socială, el are Facultatea vieţii şi se simţea mai avantajat. El, care lucrase la piaţă, descărcând marfă şi la tot felul de patroni, a învăţat foarte multe: să organizeze evenimente, să repare maşini, să fie ghid montan, să facă mâncare, să îngrijească pe cei bolnavi, să fie profesor de tenis şi animator pentru copiii cu autism şi multe altele. Am auzit telefonul. Am tresărit. Mă suna Marian.  Strig: Marian trăieşte. Trăieşte!!! S-a produs doar o confuzie. Am înmormântat pe altul. Glisez şi aud o voce feminină. „D-l Dorian? Puteţi veni să luaţi telefonul colegului dv.?”  Am  căzut foarte de sus. Nu mai aveam aer. Mă durea inima şi tot trupul. Am fost să recuperez telefonul, dar, când am vrut să aflu mai multe despre ultimele ore de viaţă ale lui Marian, fata mi-a spus că nu poate vorbi şi a plecat grăbită.

          Caut în telefonul lui Marian informaţii despre mama sa. M-a şocat puternic îndemnul Mariei, logodnica lui Marian, asistentă medicală în Anglia, înregistrat pe telefon: „Marian, te rog, respiră! Respiră! Respiră!” Era un strigăt disperat, venit de la mii de kilometri. Ea scria în mesaj că-i vine să urle de disperare că este la aşa mare distanţă de el şi nu-l poate îngriji şi susţine. Ce cuvinte frumoase a găsit, să-l ajute să treacă de acest impas din viaţa lui: „Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de soarele României. Căldura lui este ca şi căldura sufletului tău, ea mă învăluie cu dragoste, cu o lumină cum nu mi-a fost dat să văd până acum. Ce ai tu atât de frumos în fiinţa ta, de nu-ţi pot uita chipul, ochii tăi, buzele roşii, atât de frumos conturate. Le sărutam, să înţeleg de ce mi-e dor de ele, dar au rămas un mister pentru mine. Ochii tăi cu privirea arzătoare mă obsedează. Îi simt şi în somn. Simt cum mă mângâi cu privirea ta atât de luminoasă, ca cerul de mai din România. Asociez mereu numele ţării cu tine, pentru că te iubesc, cum iubesc pământul românesc. Mi-e dor de braţele tale şi aştept să mă cuprinzi cu ele, să uit, să uit că suntem aşa departe unul de altul. Iubirea mea pentru tine este una cum nu s-a mai întâlnit nici în cărţi, nici în filme, deoarece tu eşti diferit de toţi eroii îndrăgiţi.” „Mi-e dor de mâinile tale. Ele îmi dau atâta bucurie, dacă mă ating. Ai atâta energie în ele. Mi-e dor de tine, de sufletul tău. Mi-e dor de părul tău cârlionţat. Vreau să-mi plimb degetele prin el şi să te simt aproape, aproape de mine. Tu eşti un spirit bun ce face să-mi înflorească inima, să trăiesc cele mai profunde sentimente, zi de zi descoperite, mai frumoase, sentimente ce le doresc veşnice pentru noi doi.” „Mie mi-e şi mai dor de tine”, îi răspundea Marian. „Te iubesc ca pe cea dată de Domnul mie, să-mi fii bucurie şi alinare în clipe grele. Te iubesc cu tot sufletul meu însetat de iubire încă din copilărie. Acolo unde am trăit eu în primii ani de viaţă, nu era loc pentru iubire. Viaţa grea îi făcea pe mulţi foarte răi.” scria Marian.

          „Aş vrea să-ţi sărut floarea albastră a ochilor, să sorb infinitul” îi răspundea Maria. „Mi-e dor de infinitul sufletului tău. Mi-ai spus că mă iubeşte până la plus infinit. Dar unde este el? Eu simt că sunt un infinit de iubire. Atâta distanţă ne separă, că nici nu-ţi pot dovedi cât te iubesc…” Marian i-a scris: „Eu te iubesc mai mult. Am adunat în mine atât de multă iubire, de când te cunosc… Dacă văd o floare, o iubesc, căci ştiu că şi tu ai fi iubit-o, dacă ai fi văzut-o. Un colţ de cer albastru de-l privesc, cred că şi tu îl priveşti, că el ne uneşte într-un fel. Când muşc dintr-o bucată de pâine, îmi închipui că şi tu simţi mirosul ei, deşi spui că nu se compară gustul cu cel atât de bun de la noi. Merg pe bicicletă pe drumuri de ţară şi verdeaţa din jur mă duce cu gândul la tine, căci mi-ai spus că în oraşul unde lucrezi sunt multe pajişti verzi. Dar mi-e dor de vocea ta, cea din România, căci parcă cea din depărtare este alta. Mi-e dor de sufletul tău ce l-aş dori pereche cu al meu. Oare şi în tine înfloreşte acest dor?”„Da. Eu am impresia că te cunosc dintr-o altă viaţă, că de o veşnicie mi-e dor de tine. Tu erai cel care alergai după mine pe lângă şiruri lungi de cicoare la marginea lanului auriu de grâu plin de maci roşii? Doresc să fim împreună şi să avem copii, mai ales după ce am lucrat cu cei mici, căci o mamă îmbrăţişând un copil este cea mai frumoasă imagine din lume, simbolul iubirii.”, îi scria Maria. „Şi eu simt că vii din alt timp în viaţa mea, că doar cu tine aş vrea să trăiesc viaţa netrăită a părinţilor mei. Dar mă tem că nu va fi posibil. Cineva mi-a dorit sfârşitul, doar pentru că am aflat că a dus în străinătate trei copii de care mă ocupam eu la fundaţie, m-a lovit cu maşina, când eram pe bicicletă, am căzut şi mi-a înfundat pe gât un şerveţel infestat păstrat într-o pungă. Mi-e foarte rău, sunt epuizat şi nu-ţi mai pot scrie. Adio!” „Marian, rezistă! Trebuie să trăieşti pentru mine. Te iubesc!” scria Maria.  Totul se termina aici. Marian sau altcineva a închis telefonul.  Am căzut lângă pat. Nu mai ştiam ce este cu mine. Am apucat doar să apăs pe numărul de telefon al tatălui. El a venit din biroul lui, văzând că nu-i răspund şi m-a ajutat să-mi revin. Nu i-am arătat mesajul lui Marian, să nu se îngrijoreze, dar am jurat să-i fac pe cei vinovaţi de moartea prietenului meu să plătească…

          Am să mă plimb cu rolele prin parc, să-o regăsesc pe frumoasa fată îmbrăcată în alb, să iau de la ea ceea ce-mi lipseşte aşa de mult: gesturile ce-mi amintesc de cel care a trecut prin viaţă ca un meteorit strălucitor, adunând în el energii astrale care ne-au iluminat cu razele lui. Mi-e dor de el!!! Şi eu am atâta nevoie de alb…!

        6. Șamanul Ilsur

 

          Auzise că se trăgea din clanul Oristh, însă nu-și cunoscuse niciodată familia. Se născuse demult, într-una dintre nopțile Java, când cele patru luni ale pământului se aliniau, eclipsându-se una pe alta. Pe cerul nopții se vedea însă o singură lună, care lumina atât de tare, încât împrăștia întunericul stepelor. Nomazii o numeau soarele nopții. Multe nenorociri se puneau pe seama lui, însă doar dintre pruncii aduși pe lume în timpul nopților Java se alegeau ucenicii șamanilor. Mult mai târziu înțelese, doar atunci când la rândul lui avea să-și caute un ucenic, de ce dintre toți pruncii șamanul îl luase tocmai pe el.

          Șamanul sălășluia în adâncul Pădurilor Sărate, aflate în ținuturile cele mai îndepărtate ale clanului Uban, lângă cele două lacuri din care nomazii culegeau sarea în site. Se stabilise într-o grotă, împrejmuită de stânci din care creșteau rădăcinile unui mușchi cățărător, atât de ușor încât se ridica în aer. Copacii erau albi, cu scoarța netedă, făinoasă la atingere, iar pe timp de vară, frunzele lor cărămizii făceau ca pădurea să pară aprinsă de vâlvătaie. Acolo crescuse și tot acolo își primise numele, despre care șamanul spunea că îl găsise în focul sacru, în care era ascunsă toată cunoașterea lumii. Primise numele Ilsur, ceea ce în limba străveche a stepelor însemna „deschizătorul drumului”, însă abia în clipa morții avea să înțeleagă drumul pe care-l deschisese.

          Copilăria lui fusese grea. Nu toți ucenii treceau peste primii ani. Îndurase ploile reci și lungi de toamnă, vântul înghețat al iernii și călirea aspră la care era supus. Șamanul îl hrănise cu carne de șarpe, cu păianjeni negri, de pământ și cu scoarță de copac. Alteori îi dădea rădăcini, mușchi sărat, fript pe vatră și ciuperci care-l făceau să-și verse mațele. Când mânca pește, era o sărbătoare. Învățase să asculte vocea stepelor, să distingă în firul ierbii și în susurul ploii glasul diafan al strămoșilor. Își zdrelise genunchii pe pietrele de deasupra grotei, pentru că în mai toate nopțile senine trebuia să privească și să învețe stelele și constelațiile cerului, care nu erau altceva decât focurile de tabără ale strămoșilor, aflați în oastea marelui călăreț, Tagar, cel care strunea frâiele lumii. Învățase toate ierburile și rădăcinile care se găseau în Pădurile Sărate și toate întrebuințările lor, știa la ce erau bune ochi-de-păianjen, macul-șarpelui sau gheară-de-uliu. Știa cum să găsească gângăniile și târâtoarele din care șamanul prepara seruri. Învățase chiar să pregătească singur anevoioasa tinctură din ochi-de-cârtiță despre care se spunea că vindecă orbirea.

          Când șamanul socoti că trupul și mintea i se căliseră, lui Ilsur îi dăduse barba. Atunci îl învăță ordinea meticuloasă și anevoioasă a ritualurilor, îl învăță cum să aprindă focul sacru, pe care-l învăpăia aruncând în el tot soiul de pământuri și argile, pietre și oscioare, cozi de șopârlă, cochilii și excremente.

          Singurii oameni pe care-i văzuse, dar cărora nu le vorbise niciodată, erau călăreții cu tatuaje în colțul ochilor, veniți din stepele de sud-vest, trimiși de khani și khanzade, să ceară ajutorul șamanului, fie să îndepărteze blestemele, fie să vindece bolile, fie să citească soarta nou-născuților și să le găsească numele dat de strămoși. După ce-i dăduse barba, în două rânduri șamanul îl luă cu el în așezările nomazilor. Auzind primul glas de femeie, nu avu nicio tresărire, iar sufletul său nu cunoștea dorul, pentru că asprimea nopților singuratice din Pădurile Sărate luase ceva din trupul său. Văzu că fiecare nomad al clanului avea același tatuaj în colțul ochiului. După aceea își privi chipul într-o oală cu apă. Și el avea tatuate în colțul ochilor câte șapte stele, fiecare cu patru colțuri. Abia atunci află că toți nomazii stepelor aveau impregnat în piele însemnul clanului din care se trăgeau.

          Văzând că așezările nomazilor nu treziră în Ilsur nicio năzuință și nicio tânjire, șamanul începu să îi arate închipuirile care se ascundeau în flăcări. O vară întreagă privi focul zi de zi, însă nu desluși nimic. Atunci sufletul său se împovără de deznădejde. Citind în el restriștea, șamanul îl privi cu căldură.

          – Tu ești deschizătorul drumului, îi spuse. În deznădejdea ta o să se verse cunoașterea focului.

          Și așa se întâmplă. La sfârșitul toamnei, Ilsur văzu primele semne. Erau chiar niște semne, roșii, pe pereții unei peșteri întunecate, necunoscute.

          – Ce ai văzut? îl întrebă șamanul după aceea.

          – Niște copite de cal, făcute cu ocru.

          Șamanul dădu din cap, gânditor.

          – Să nu le uiți niciodată. Se spune că ceea ce vezi prima dată o să vezi și la sfârșit.

          Cu timpul Ilsur începu să deslușească închipuirile focului, în care se ascundea o lume întreagă, atât de cuprinzătoare, încât niciunui șaman nu-i ajungea viața ca să o poată vedea pe deplin. Îi luă mult timp să priceapă că în flăcări se afla povestea întregii lumi, începutul, trecutul, prezentul și viitorul, precum și infinitele căi ce se deschideau oamenilor. Înțelese că în focul sacru nu era nicio diferență între ceea ce se întâmpla și ceea ce s-ar putea întâmpla. Chiar și timpul se desfășura diferit. Spre surprinderea lui nu era liniar, ci semăna mai degrabă cu o bășică de pește ai cărei pereți erau trecutul și viitorul. Când bășica se umfla și se spărgea, înainte devenea înapoi, iar timpul se răsucea în el însuși într-un cerc perpetuu, astfel încât era nevoie de multă răbdare să dibuiești ceea ce căutai într-o poveste care era a totului.

          Șamanul îi interzise să citească în flăcări mai mult de câteva ceasuri pe noapte pentru că știa și el cât de ușor era să te pierzi în lumea aceea până când te uitai pe tine însuți.

 

*

          Într-o zi sosiră niște călăreți. Peste clanul lor se abătuse o molimă nouă care secera nomazii pe capete, fără să țină seama de vârstă sau rang. Cinci dintre copiii khanului căzuseră răpuși în doar două zile, iar khanul însuși zăcea culcat între blănuri.

          Pentru a treia oară plecă Ilsur printre oameni. Boala începea cu o înnegrire a ochilor, apoi urma o febră violentă. Mulți mureau în această fază a bolii. Cam după două zile febra începea să scadă. Uneori, bolnavii se puteau ridica pe picioarele lor, puteau chiar să mănânce. Dar după câteva ceasuri, li se înnegrea pieptul, apoi trupul, mâinile și picioarele. Înnegrirea urca treptat către gât, către față. În timp ce bolnavul era conștient, carnea și oasele i se mistuiau, putând să simtă cum trupul începea să i se prefacă într-o pulbere neagră ca tăciunele ars. La sfârșit nu mai rămânea nimic altceva decât un morman de cenușă.

          Șamanul nu mai auzise ca o astfel de molimă  să fi bântuit vreodată stepele. Credea că era adusă din vest, de la oamenii care trăiau pe râu, în cetăți de piatră. Încercă toate leacurile pe care mintea lui le putea scorni și toate ritualurile de vindecare pe care le știa, dar nu reuși să încetinească prefacerea khanului în cenușă. Nu mai întâlnise niciodată o molimă atât de îndărătnică.

          Se întoarseră în Pădurile Sărate, ca să caute în focul sacru leacul pentru molima care nu se oprea din a pulveriza nomazii. Când ajunseră la grota din adâncurile pădurii, Ilsur văzu ochii șamanului și tresări. I se înnegriseră.

          Șamanul se chinui mai multe zile cu boala. Trupul său de pustnic i se împotrivea cu o rezistență oarbă, însă nu era nimeni care, odată atins de boala neagră să nu ajungă în stepele cerului. Ilsur se îngrozi. Umplu oale cu apă în care se privi atent, dar ochii lui nu se înnegriră. Simți însă o durere ascuțită în măruntaie și în capul pieptului, mai cruntă ca orice durere pe care o cunoscuse. Urlă în întunericul Pădurilor Sărate, plânse pentru ultima dată până ce răsuflarea i se tăie, privind cu deznădejde cerul în care căuta frâiele marelui călăreț care strunea lumea, însă nu le găsi. Îi luă un timp să își dea seama că durerea aceea nu era un simptom al bolii, ci sfâșierea sufletului său, rănit de moartea primei ființe pe care o crezuse veșnică. O întrebare la care nu avea să găsească niciodată răspunsul începu să-l bântuie atunci. De ce boala îl răpuse pe șaman, iar de el nu se atinse?

Ultimul ucenic al unui șaman avea datoria să găsească locul potrivit din stepe în care să-l îngroape. Ilsur nu știa însă ce să facă cu rămășițele carbonizate ale șamanului și multă vreme le ținu lângă el, fără să facă nimic altceva decât să deslușească nefirea lucrurilor.

          Nefirea lucrurilor nu o înțelese niciodată, dar atunci învăță ce înseamnă resemnarea. Nu găsi niciun loc mai bun în care să îngroape pulberea șamanului decât grota din care se ridica mușchiul cățărător, în care trăiseră împreună. Apoi părăsi pentru totdeauna Pădurile Sărate și se stabili într-un loc stâncos, pustiu, în nesfârșirea stepelor, unde scorpionii își făceau cuiburi pe sub pietre.

          Trăi singur mai mulți ani. Căută cu îndârjire leacul pentru boala neagră, uitându-se pe sine în flăcări. Începu să creadă că acesta era rostul lui pe pământ și că drumul pe care-l avea de deschis era doar un alt mod de a numi înfrângerea molimei. Între timp molima trecu singură, ca oricare alta. Când și când revenea, dar nomazii se obișnuiseră cu sosirile ei capricioase.

          Însă cu cât timpul trecea, Ilsur se îndârjea să găsească leacul. Copitele de cal desenate în ocru, pe care le văzuse prima dată în flăcări, nu i se mai arătară niciodată. Nu le căută și uită cu desăvârșire de ele. Începu să crească ucenici, în speranța că folosindu-se de avântul tinereții lor, avea să găsească leacul. Patru șamani ieșiră pe rând de sub oblăduirea lui, apoi se răspândiră în stepele de sud-vest, mânați de aceeași obsesie pe care o deprinseseră de la Ilsur. Unul dintre ei găsi explicația molimei, dar nu și cum s-o vindece, la mult timp după ce sufletul lui Ilsur se ridicase printre stele.

*

          Îmbătrânirea îl luă pe neașteptate pe Ilsur. Aflase demult că nimic pe pământ nu era veșnic și cum în viața lui timpul nu se răsucea ca în foc, știa că se apropiau ultimele ierni pe care le mai avea de trăit. Căută un ultim ucenic și îl găsi în clanul Nivke, născut într-o noapte Java. Îi puse numele de Șan Me, care în limba străveche a stepelor însemna „îndrumătorul”. Nu știa de ce văzuse în flăcări că trebuia să găsească pruncul pe care acest nume îl căuta, dar flăcările aveau întotdeauna dreptate. Nu șamanul era cel care căuta un nume pentru ucenic, ci numele singur și-l alegea.

          Pe Șan Me îl crescu în cea mai caldă afecțiune pe care bătrânețea unui șaman o putea dărui. Abia acum înțelegea și el, după o viață întreagă trăită cu ochii în flăcări, că afecțiunea unui șaman însemna cel mai aspru regim de călire. Așa că Ilsur îl întări pe Șan Me cu o austeritate mai mare decât pe primii ucenici. Îl învăță să prindă scorpioni, să mănânce viermi de sub pietre, să caute ouă de șarpe și șoim. Șan Me îndura atât de bine vicisitudinile stepei și era un ucenic atât de precoce, încât nici nu-i dăduse barba când știa deja toate clanurile cerului aflate în marea oaste a lui Tagar. Așa cum procedase cu primii, dealtfel cum învățase și el, Ilsur îi arătă binefacerile pietrelor, a ierburilor, a târâtoarelor, a rozătoarelor și a păsărilor, apoi încurcata înșiruire de ritualuri.  

          În anii în care îl instruise pe Șan Me, descoperi însă ceva nou în flăcări, ceva ce șamanul lui nu apucase să-i arate, pentru că se ridicase la cer înainte de a-și fi terminat el ucenicia. Tot căutând leacul pentru boala neagră, descoperise poate că din întâmplare, ceea ce nomazii numeau făpturi ale nopții. Erau niște ființe străvezii de pe alt tărâm, care pășeau adesea în ținuturile muritorilor. Nu știa nimeni ce căutau, dar atunci când dădeau peste nomazi, fie îi omorau în cele mai îngrozitoare moduri, fie le suceau mintea, făcându-i să-și pună singuri capăt zilelor sau să-și masacreze familiile.

          Pe Ilsur nu-l înspăimântau însă aceste ființe pentru că era obișnuit cu duhurile pământului care se ridicau deasupra firului ierbii și colindau stepele în nopțile geroase, ca niște umbre tremurând de vaiete neîmpăcate. Dar nici duhurile pământului și nici făpturile nopții nu puteau ajunge la el din flăcări. Descoperi că focul îl putea ajuta să alunge făpturile nopții de pe fața pământului. Își dedică ultimii ani alungându-le una câte una din stepe. Ticlui ritualuri noi prin care le trimitea departe, în lumea întunericului de la începutul lumii, unde nu pășea copita calului și unde nu zbura aripa șoimului, unde nimic nu se născuse și nimic nu murise. Ritualurile erau îndelungate, greoaie, iar efortul covârșitor. Nu reușea să alunge mai mult de o făptură a nopții într-un anotimp. Când Șan Me stăpâni toată cunoașterea șamanică și începu să colinde cu ochii prin flăcări, Ilsur îl învăță cum să îndepărteze făpturile nopții.

          Între timp Șan Me crescuse, mustățile i se revărsau peste bărbie și îi ajungeau la piept. Spiritul lui era tare, iar singurul lucru după care tânjea era să se piardă cu mintea în focul  cunoașterii. 

*

          Într-o seară Ilsur găsi urmele unei făpturi a nopții despre care nu știa nimic. Se luă după urmele ei și o căută multe nopți la rând, însă nu reuși să o găsească. Și cu cât nu putea să dea de ea, cu atât o căuta mai frenetic. Până când, într-o noapte de la începutul verii, îi găsi numele. O invocă de mai multe ori.

          – Ther, murmurau buzele sale prinse în transă.

          Chemată de Ilsur, Ther i se arătă în cele din urmă. Focul prinse conturul craniului său străveziu, demonic. Flăcările îi intrau și-i ieșeau prin gura scursă, diformă, prin întunecimea ochilor ca două găuri negre irezistibile.

          Ilsur rosti cu voce tare incantațiile de alungare, însă nu avură niciun efect. Se auzi un râs nefiresc, de femeie în durerile facerii, de animal străpuns de pumnal, de duh înlănțuit. Însă mai înspăimântător era că râsul nu venea din flăcări, ci răsuna departe, dar totodată aproape, cutremura stepele, ca și cum nu era loc pe pământ în care să nu se fi auzit.

          – Ilsur...Ilsur..., auzi bătrânul o șoaptă care-i zvâcni în creștetul capului. De ce ai vrut să fii al meu?

          Atunci simți cum un cutremur îi înfierbânta sângele, îi străbătea venele, îi pulsa în inimă și îi ieșea prin ochi, sugându-i măduva oaselor, zdrențuindu-i spiritul. Nu i se putea împotrivi demonului care trecea prin el.

          Șan Me văzu cum Ther ieșise din foc și-l învăluise pe Ilsur în făptura ei fără formă, iar firișoare străvezii de sevă curgeau din el către ea. După ce culese viața din oasele lui, îl lăsă să se prăbușească fără vlagă.

          – Șan-me..., auzi tânărul ucenic o șoaptă care cutremura prin ascuțimea sa orizontul, însoțită de același râs nefiresc. Ai vrut și tu să fii al meu?

          Capul acela se întoarse către el și îi văzu străfulgerarea întunericului din ochi care îi lăsă pe suflet un însemn de fier încins. Dar Ther își făcu loc înapoi în flăcările care se deformară ca s-o încapă, stâncile duduiră, văzduhul șuieră și vui de un vânt adus de la capătul lumii, iar focul sacru se stinse.

          Ilsur se prăbuși într-o înmărmurire din care nu avea să-și revină niciodată. Spiritul lui de șaman mai păstra totuși o sevă sălcie de viață. După multe zile de înțepenire în care Șan Me încercă tot ce-i stătea în putință ca să-l revigoreze, Ilsur își descleștă limba. În îmbrățișarea de o clipă a lui Ther își retrăise încă o dată întreaga viața, iar clipa aceea se scurse pentru el mai încet decât toți anii pe care-i trăise. Din întunericul ei sfâșietor prinse o fărâmă de cunoaștere, astfel încât înțelese ce îi era dat să înțeleagă.

          – Să n-o cauți niciodată în flăcări, îi spuse lui Șan Me. Ea este Ther, întunecata, neîmpăcata, cel dintâi întuneric, mai veche decât lumina. Nu e o făptură a nopții, nu e ruptă din trupul sfârtecat în bucăți al lui Kagaan, ci e rămășița celui mai vechi întuneric. Nu se arată oricui, deși e peste tot. Ea caută moartea cerului, moartea lui Tagar.

            Șan Me văzu cu groază cum, pe măsură ce vorbea, gura bătrânului se deforma, începând să semene cu cea a demonului. Gura i se strâmbă de tot, limba îi curse peste buze, dar el tot încerca să-i vorbească. 

          Ilsur revăzuse în îmbrățișarea lui Ther peștera întunecată pe care erau desenate copitele în ocru, prima lui viziune din Pădurile Sărate. Nici nu mai știa dacă le revăzuse în flăcări sau în amintirile lui, atunci când își retrăise întreaga viață. Pe lângă acele copite de cal, de data aceasta văzuse însă toate desenele din peșteră, care i se desfășuraseră în fața ochilor și pe care el le înțelese, cu acea străfulgerare a morții, în care mintea îi era deschisă spre o cunoaștere din care trupul nu mai făcea parte.

          – Tu o să găsești peștera cu desene în ocru. Iar într-o zi de iarnă, când o să fii la fel de bătrân ca mine, o să vină la tine un tânăr nomad fără tatuaj. Tu ești îndrumătorul lui, Șan Me. Și acesta este rostul tău pe pământ. Iar rostul meu a fost acela de a te fi crescut pe tine, și așa am deschis drumul ca tu să-l îndrumi pe el. Să-l îndrumi, Șan Me, să-l aperi de Ther, neîmpăcata, întunecata.

          Dar ultimele cuvinte ale lui Ilsur se prefăcuseră în gânduri pentru că limba lui amorțită murise deja. El însă nu mai făcea diferența între cuvinte și gânduri, așa că spiritul său deveni o stea pe cerul lui Tagar, fără să știe că Șan Me nu auzise nimic și că avea să trăiască la fel ca el, având la îndemână infinita cunoaștere a flăcărilor în care îi era dat să orbecăiască și să nu-și afle rostul numelui decât în clipa morții.

        7. Solitudine 

 

          Am făcut înconjurul casei, culcând la pământ cu piciorul toate urzicile care se iviseră pe lângă gardurile din lemn ros de timp și de uitare. Frunzele mi-au atins piciorul, iar glezna mi se iritase. Am zgâlțâit poarta metalică ce se-nălța până în dreptul pieptului meu. Aceasta s-a desprins și s-a-nclinat înspre cărarea din sat. Mă aflam la intrarea unei ruine primitoare. Am înghițit în sec. Din urmă, eram iscodit de geamurile sparte ale casei bunicilor mei. Trecuseră în neființă de aproape două decenii. Amândoi s-au stins în lunile premergătoare intrării în noul mileniu. Poate că au fost privilegiați. Adesea am cugetat că nu s-ar fi potrivit noilor vremuri. Pentru ei, cuvântul cheie nu era profitul, ci credința. Treptat, s-ar fi simțit ostracizați. Ar fi detestat timpul, iar timpul i-ar fi detestat la rândul său.

          Casa nu a fost vândută, dar nici întreținută. M-am îndreptat către ușă, cu gândul să o forțez. În mod curios, aceasta era deschisă. Am aruncat o privire prin încăperi. La prima vedere, se părea că nu fusese ocupată de către nimeni. De altminteri, fusesem înștiințat că întreg satul era părăsit, cu excepția unei singure locuințe modeste, pe care o bătrână trecută de optzeci de ani, refuzase s-o părăsească. Când am ajuns în sat, am remarcat casa cu pricina. În spatele perdelelor albe, lumina era aprinsă, însă n-am putut zări nici o mișcare înăuntru. M-am sprijinit de gardul ei și am așteptat să apară în dreptul ferestrei. În cele din urmă am socotit că dormea, ori citea... sau poate că se ruga, astfel că am luat iarăși cărarea la pas.

          Puteam să recunosc obiectele din camerele scunde ale bunicilor mei. Totul era acoperit de un strat gros de praf, încât îți era teamă să strănuți. Am atins cu degetul oglinda grea, pironită lângă pat. Cu dosul palmei, am șters-o de praf, de sus până jos. Ziua era pe sfârșite, iar încăperile aveau să fie cuprinse de beznă în curând. M-am privit în oglindă. Păream înalt. Ultima dată când mă aflasem în fața ei, eram de două ori mai mărunt. Pe atunci, nici măcar nu mă puteam așeza pe scaun, ci trebuia să mă cațăr pe el. Eram doar un copil... Îmi era imposibil să-nțeleg noțiunea de „timp”. Copilul nu pricepe că totul se va schimba. Nu este lămurit cum anume funcționează asemenea schimbări. Atunci când bunicii s-au stins, mi-am întrebat tatăl: „De ce au dispărut?”. Mi-a făcut semn cu mâna să ies din cameră, fără să fi-ncercat vreodată să mă lămurească.

          Patul bunicilor era ordonat. Trecuseră ani de zile fără ca vreo persoană să se-ntindă pe el. Masa de lângă fereastră avea lemnul scorojit din pricina ploii care pătrundea de fiecare dată prin geamul spart. Pe unul dintre pereți atârna o poză înrămată. Știam că fotografia îi înfățișa pe bunicii mei în tinerețe. Întunericul mă împiedica să le pot distinge figura. Mi-am amintit că păstrau o sumedenie de lumânări în sertarul de jos al șifonierului. Am orbecăit pe coridor, lovind cu genunchiul spătarul unui scaun. Am tras sertarul. Înăuntru nu se afla nimic. Mă simțeam inconfortabil. Nu apucasem să petrec nici măcar treizeci de minute în casă. Ar fi trebuit  să pornesc la drum dis-de-dimineață, astfel încât să am la dispoziție mai mult timp pentru a colinda satul în care crescusem.

          Frigul și praful mă împiedicau să rămân peste noapte. Am hotărât să mă prezint bătrânei rămase-n sat și să cer găzduire. De asemenea, dac-ar fi binevoit, putea să-mi relateze cele-ntâmplate în ultimii douăzeci de ani.

          M-am împleticit iarăși pe culoarele dintre odăi. Am lovit cu cotul un ghiveci din lut, în care odinioară crescuse una din florile pe care bunica le iubea atât de mult. Ghiveciul s-a spart, iar pământul întărit s-a despicat în două bucați solide. Clanța plină de rugină era înțepenită. Am bruscat ușa și am părăsit casa. Luna își făcuse apariția deasupra dealului pe care obișnuiam să mă urc cu sania în lunile iernii. Odată am fost împins de alți copii la vale și mi-am fracturat câteva degete. Toate amintirile dureroase erau atât de îndepărtate. După acea întâmplare neplăcuta, nu purtasem sânge rău nimănui. Am păstrat legătura cu toți copiii din sat, până când am devenit adulți, iar drumurile ni s-au despărțit. Pe câțiva dintre ei aș dori să-i revâd. Trecând pe lângă casele lor, sesizez cu amărăciune faptul că fiecare a devenit o paragină. Unele par să fi fost vandalizate. O parte din gard a dispărut, ușa lipsește, iar acoperișul este plin de găuri.

          În sat se așternuse o liniște deplină. Pășeam pe mijlocul drumului și loveam pietricele cu vârful bocancilor. Fântâna din centrul satului prezenta o mulțime de fisuri. M-am apropiat și am încercat să ridic găleata, dar aceasta lipsea. Am aruncat un bolovan înăuntru. Piatra s-a izbit de pământ. Fântâna era secată. Mi-a revenit în memorie momentul în care, copil fiind, izbutisem să parcurg tot drumul până acasă cu două găleți pline. Bunicul le folosise pentru a uda pomii din grădină. Am fost mândru de reușita mea. Bunicul m-a lăudat și drept mulțumire mi-a cules trei caise din vârful pomului, unde nu puteam să ajung.

          Dintr-un capăt al uliței, am zărit fereastra luminată a bătrânei care nu-și părăsise căminul. M-am apropiat de gard și am rămas iarăși cu privirea ațintită către odaie, sperând s-o pot vedea pe femeie în cele din urmă. S-au scurs mai bine de zece minute. Îmi era frig. Am ridicat cu ușurință zăvorul porții și am pătruns în curte. Un câine căruia-i puteam număra coastele, s-a apropiat de mine. Am rămas pe loc, pregătit să-l alung cu piciorul, în cazul în care-ar fi-ncercat să mă muște. Patrupedul a început să se-ncolăcească în jurul picioarelor mele agitat. Am realizat că era lihnit de foame și probabil că spera să primească ceva din partea mea.

          Am parcurs cărarea până la ușa bătrânei, cu câinele urmărindu-mă îndeaproape. Am ciocănit de câteva ori, dar insistențele mele nu au primit nici un răspuns. Câinele, continuând să se-mpleticească haotic între picioarele mele, a izbit ușa cu corpul, iar aceasta s-a deschis. Animalul a intrat în casă și a scos o serie de sunete stranii. Am reflectat asupra situației pentru câteva clipe, apoi mi-am dres vocea și am rostit: „Bună seara!”, din capul ușii, pe un ton ridicat. Nu se auzea nimic, cu excepția mișcărilor neliniștite ale câinelui. Am îndrăznit să pășesc înăuntru. Câinele a zbughit-o către încăperea luminată. M-am îndreptat într-acolo. Ușa a cărei vopsea începuse să cadă era întredeschisă. Am împins-o. Câinele privea trupul bătrânei, care zăcea întinsă pe podea, lângă pat. M-a trecut un fior. Am îndrăznit să mă apropii și să-i iau pulsul. Femeia decedase.

          M-am așezat pe un scaun. Am oftat și mi-am sprijinit fruntea în palmă. După un scurt răgaz, am ridicat cu dificultate corpul bătrânei și l-am așezat în pat. Am mers în bucătărie și i-am adus câinelui niște resturi de mâncare, pe care le-a înfulecat numaidecât. Vântul a început să zguduie geamurile. Am mers la fereastră și am văzut din nou luna, undeva, departe. Crengile unui copac se aplecau peste pridvorul locuinței. Fiecare adiere mătura frunzele așternute pe pământ.

          Am observat că bătrâna deținea un telefon. Am ridicat receptorul din furcă, realizând că nu funcționa. Am aruncat o privire prin biblioteca ei. Avea multe volume de versuri. Printre acestea, i-am recunoscut și pe poeții români din avangarda literară interbelică, pe care eu însumi îi simpatizam. Așadar doamna avusese o pasiune pentru poezie. Am răsfoit niște hărtii și documente adunate într-un coș așezat la baza bibliotecii. N-am putut găsi nici un act personal de-al ei.

          M-am așezat pe același scaun, calculând drumul pe care aveam să-l fac și întrebându-mă dacă-ar fi fost mai bine să nu fi asistat la nimic.

 

        8. Povestea e ca-n viață, iar viață e ca-n poveste 

 

          A fost odată ca niciodată, într-un oraș în care s-a întȃlnit hoțu’ cu prostu’. Seara, de fiecare dată, o mamă își striga copilul și ținea neapărat ca el să intre în casă înainte de lăsarea nopții:

          - Vino în casă că te fură țiganul! i se auzea de fiecare dată vocea de pe stradă.

          La un moment dat, copilul, care se mai juca din cȃnd în cȃnd și cu un copil de țigan, întrebă nedumerit:

          - Dacă pe noi ne fură țiganul, pe țigan cine-l fură?

          La care maică-sa nu știu ce să-i răspundă și mare îi fu mirarea cȃnd într-o seară, copilul o auzi pe mama țiganului strigȃnd:

          - Haoleu, Praleooo! Intră în casă că te fură jidanul!

          Și vă vine să credeți ori ba, dar povestea asta, ca oricare altă poveste obișnuită, chiar se termină cu „Au trăit fericiți pȃnă la adȃnci bătrȃneți!”.

Proză eliminată din concurs deoarece conține elemente de antisemitism și rasism. 

        9. O scrisoare către suflet 

           – despre maturizare –

 

          Îți amintești, dragă, cum era atunci?

          Zile lungi și prăfuite de vară, viu colorate la apus, petrecute într-o aureolă sclipitoare de fericire, de tinerețe și de inocență? Clipe nesfârșite, doar tu și cu mine, pudrate cu scenarii naive, cu jocuri în doi, cu fantezii infantile despre viitor?

          Dragă, spune-mi că mai știi!

          Tu, prieten de nădejde, îmi aduceai zâmbetul pe buze, îmi pictai diminețile și viața. Eu mă văd aievea, ținându-te de mână, într-o strânsoare fremătândă: mereu aveam ceva de făcut, de descoperit. Iar tu, prezent în a ta mută tăcere, veneai cu mine.

          Ce era o oră, ce-nsemna o zi? Din zori și până-n seară, străbăteam noutatea fiecărei clipe cu bucurie, dar cu o cruntă indiferență. Indiferență față de mine, îndiferență față de tine, indiferență față de totul.

          Umblam cu ochii deschiși, înecați de o iluzorie veselie, și cu mintea închisă, inaccesibilă gustului dulce-amărui al vieții. Și atunci când mama mă învelea cu plapuma și cu dragostea sa, atunci când ea stingea lumina, când ploapele îmi adormeau, greoaie, și când gândurile mi se pierdeau într-o amorțită și plăcută visare, nu înțelegeam...

          Ce? Nimic!

          Simțeam doar că erai cu mine, că a ta străvezie aripă avea să mă însoțească până în lumea viselor, departe, departe...

          Apoi m-am trezit, buimăcită și ciufulită, puțin cam târziu, printre ultimii de vârsta mea. Creșteam în înălțime, în conștiință, în cunoștință, dar ceva din mine se micea. Scotoceam prin unghere întunecate, îmi aminteam, îmi imaginam.

          Nu conștientizam ce, dar ceva îmi lipsea. Un nu știu ce, după care suspinam cu atâta amărăciune și fără de care, împleticindu-mă, mă rătăceam pe propria-mi cărare a vieții.

          Și cu cât mai matură, mai capabilă și mai pricepută deveneam, cu cât vârsta, clasa, numărul amintirilor creșteau, cu atât mai pierdută și mai apatică eram.

          Înainte totul avea sens; după ani și ani am înțeles...

          Efemeră creatură, te căutam, dar nu te mai găseam.

          Am înțeles că, împotriva propriei mele voințe, creșteam.

          Citeam și încă citesc mult, singura diferență e că acum nimeni nu mai are timp să îmi citească. Râdeam și încă o fac, dar parcă acesta nu este zâmbetul meu. Primeam păpuși, ce îmi deveneau prietene de joacă. Acum eu mă uit, inconștientă, în ecranul telefonului, iar ele stau, părăsite și plictisite în raft: așteaptă să le vină rândul să se culce, într-o cutie prăfuită.

          Uneori mă simt așa de singură.

          Ție ți-e dor? Mie îmi e...

          Unde ți-e brațul? Era mereu acolo...

          Încerc să mă obișnuiesc și, după atâta vreme, poate că am și reușit să o fac. Dar uneori, redescoperind jurnalele ținute sub lacăt ale fetiței ce-am fost odată, privind, cu duioșie, desenele stângace, de care eram atât de mândră și pozele cu cei dragi, decolorate de vreme, mă întorc în timp. Îmi amintesc...

          Tu mă mai știi?...

 

          Iar te-am plictisit!

          Obișnuiește-te. Acum că am crescut, literele sunt singura mea armă. Îmi place să mă joc cu ele. Le înțeleg. Și ele, la rândul lor, mă înțeleg pe mine. De multe ori, îmi inchipui că aceste ființe mărunte au o putere aparte, că sunt magice...

          Eeeh, copilării!

          În fine, cred c-ar fi timpul să mă opresc.

          Am vrut doar să-ți spun că te iubesc.

          Și să te rog să mai stai, căci,

          Suflet de copil,

          Te pierd...

 

          „Copiii găsesc totul în nimic, oamenii găsesc nimic în tot.” (Giacomo Leopardi)

 

Deoarece s-au trimis foarte multe texte la acest concurs și pentru că formatul acestui site nu permite decât un anumit număr de caractere pe o pagină, poeziile și prozele au fost postate pe mai multe pagini. 

Regulamentul concursului AICI

Poeziile participante (partea I) AICI

Poeziile participante (partea a II-a) AICI

Prozele participante (partea a II-a) AICI

Prozele participante (partea a III-a) AICI

Prozele participante (partea a IV-a) AICI

Prozele participante (partea a V-a) AICI

 Prozele participante (partea a VI-a) AICI

Vizualizări: 740

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: Lazăr Vasilisia 

(CEC Bank)

*

DONATORI,

începând cu septembrie 2020:

Valeria Merca 

Sofia Sincă 

Mihaela Popa

Tudor Cicu

Nikol MerBreM

Vasilisia Lazăr 

Activitatea Recentă

GeorgePena a comentat în legătură cu fotografia lui GeorgePena
cu 22 minute în urmă
GeorgePena a lăsat un comentariu pentru Valeria Merca
cu 28 minute în urmă
Utilizatorului Eftimie Gheorghe îi place postarea pe blog Scrisoare de răspuns a lui Grig Salvan
cu 29 minute în urmă
Utilizatorului Eftimie Gheorghe îi place postarea pe blog În fiecare zi a lui gina zaharia
cu 30 minute în urmă
Utilizatorului Eftimie Gheorghe îi place postarea pe blog Pasăre dulce, pasăre dragă... a lui Grig Salvan
cu 34 minute în urmă
Lui Ovidiu Gligu i-a plăcut discuţia 5. Cercul vicios a lui Ovidiu Gligu
cu 41 minute în urmă
Ovidiu Gligu a postat discuţii
cu 50 minute în urmă
Utilizatorului Eftimie Gheorghe îi place postarea pe blog Nu te-am uitat a lui Mihaela Danila
cu 59 minute în urmă
Postare de log efectuată de Eftimie Gheorghe
cu 1 oră în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Balada Sfântului Tot a utilizatorului Gheorghe
cu 3 ore în urmă
Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Balada Sfântului Tot a utilizatorului Gheorghe
cu 9 ore în urmă
Grig Salvan a contribuit cu răspunsuri la discuţia Coroana mortuară a utilizatorului Grig Salvan
cu 9 ore în urmă
Grig Salvan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Metamorfoză a utilizatorului Grig Salvan
cu 9 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Metamorfoză a lui Grig Salvan
cu 11 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Metamorfoză a utilizatorului Grig Salvan
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Poemul După Amiezii a lui Darie Giurgiu
cu 12 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Poemul După Amiezii a utilizatorului Darie Giurgiu
cu 12 ore în urmă
Eftimie Gheorghe a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bolnavi a utilizatorului Eftimie Gheorghe
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Bolnavi a lui Eftimie Gheorghe
cu 13 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Bolnavi a utilizatorului Eftimie Gheorghe
cu 13 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2021   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor