(II) Prozele participante la Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția I, 2021

                                 

        10. Hoțul nedovedit 

          Satu-ntreg nu vorbea de altceva, decât de faptul că un hoț, sau mai mulți, mai știi, sparseră magazinul lui Dumitruț. Și fiecare își dădea cu presupusul, și fiecare era acum jandarm, de parcă așa au fost toți de când se știu, iandarmi. Cine știe ce-or vrut să fure și cine știe ce-au furat până la urmă. Că și la târg când te duci, una vrei să cumperi, și alta găsăști. Ori nu-ți place marfa, ori nu-ți ajung paralele, și uite-așa, te pomenești acasă cu altceva în traistă. Așa și hoții iștia, cine știe ce-au vrut, și cine știe cu ce s-au ales, dacă s-au ales cu ceva. Ei, lasă, că s-au ales ei cu ceva, nu degeaba-s hoți. De unde or fi venit, din satul vecin, ori hăt din zarea lumii, cine știe? Oricum, au venit la sigur, de știau tăte unde se află, au studiat ei terenul, n-au dat năvală ca la strachina cu borș. Or fi niște amărâți, că de bine nu-și pune nici lupu pielea în joc. Și ce și-or fi zâs: Lasă că dacă ieu de la Dumitruț, nici nu se cunoaște. Și dacă Dumitruț mi-ar fi dat singur și de bună voie, îl mai furam? Nu! Da’ Dumitruț să deie, ferit-a Sfântu! Să nu poată dormi noaptea? Lasă, că nici amu nu poate dormi! Că pre i-o crescut pânticili de la atâta carne friptă, pe când noi mâncăm barabule șerte, după barabule șerte. Da’ ce casă! Are înăutru numa lucruri scumpe luate de la oraș, nu de prin târgurile precupețe. Cum să margă el prin târguri!? Și când te gândești cine-o fost tat-su! Mă, brava lui!  Dacă l-o dus mintea! Pe tine de ce nu te-o dus? Ș-o luat și nevastă frumoasă, că dhe, femeile frumoase știu ce știu, nu degeaba își bat mamele gura cu ele. Mă, brava și ei! Ce ai cu ei? N-or dat în cap nimănui!  

          Văleu, dacă hoțul îi unu din sat de la noi? Văleu! Poate că stă de vorbă cu mine și cu tine, și ne dă binețe, și nouă ni se pare că om ca el nu-i. Apoi dacă-i așa, ajungi să te temi la tine în bătătură, ori să mai ieși sara pe uliță. Te trezăști cu ciomagu după cap când nici nu te-aștepți, și-ți rămân copchiii pe drumuri. Ce s-o mai întors și lumea asta cu susul în jos! Înainte vreme era cum era, da însemna da, nu însemna nu, da’ amu… în cine să te încrezi, și pentru cine să tragi zăvoru? Că zăvoru n-o fost inventat așa, de dragul de a zice c-ai făcut ceva. Măi, măi, măi! Ați auzit cumva ce lipsăște? N-am auzit nimic, că jamdarmii țin la confidentă. Confidențialitate, bă! Mă rog, nu spun nimic. Ce să spună, poate nici nu au ce să spună. Că de-ar ști, săracii, ar spune. Da’ nu știu nici ei cine o fost, cum o fost și pentru ce o fost. Anchetă de-amu, ce, te joci? Cică parale nu erau în magazin, că Dumitruț… ehei! Doar nu era atât de nătâng să lase paralele singurele în magazin, și el să stea bine mersi la căldurică! O să facă inventar și-or să vadă ei ce marfă lipsăște. Nici Dumitruț nu spune nimic, ș-apoi cine are curaj să-ntrebe? Să-ntrebe, n-are decât, dacă vre să fie suspect. Cică nu au fost sparte nici ușa, nici ferestrele. Meșter mare hoțul aista, o intrat ca la el acasă. Și acasă cum intri? Ai cheie. Pe care o dosăști sub preșul de la ușă, ori într-un ol spart, și nimeni nu știe unde-i. Să poate așa ceva? Să găsăști tu ușa larg deschisă la ditamai magazinul, cu noaptea-n cap? Da, mă, dacă-ți zic! Ușa era larg deschisă, lipită de părete! Ce prost și hoțul ista! N-o putut s-o închidă la loc? Dumitruț nici până azi nu știa că cineva i-o luat ceva. Cum s-o lase larg deschisă! Dacă venea alt hoț? Poate s-o spăriet de ceva ș-o fugit în graba mare! Măcar de-ar fi apucat să ia ceva! Atâta osteneală degeaba? Sigur, sigur o luat! Ce curaj și pe hoții iștia! Mare curaj, mă, vă zic! Să crăpe inima în tine și tu să n-o iei în samă!                                                  

          Și uite-așa, satul se da de ceasul morții să afle cine este hoțul și ce a furat. Dar, DAR ce surpriză neașteptată! Să fi zis că hoțul este mama ta, să fi zis că hoțul este vecinul din groapa de sub gardul cimitirului, și tot nu ar fi fost mare surpriză. Hoțul încă nu se știa, dar  s-o aflat ce se furase: caietul cu datorii. Pe cuvânt, cum mă vezi și cum te văd! Caietul cu datorii, dacă-ți zic! Satul jubila. Și da iar cu presupusul.                                               

          Săptămâna trecută Dumitruț s-o sfădit la cuțite cu Gheorghieș, ba l-o dat și afară pe ușă, să nu-i mai treacă pragul magazinului. Cum adică, după ce că-i este dator vândut, tot el cu gura mare! Toată ziulica, ba chiar și de trei-patru ori pe zi, Gheorghieș la magazin. Parale nu are niciodată, da’ rachiul îi place. Dumitruț o răbdat cât o răbdat, da’ mușteriul o-ntrecut măsura. Lasă-mă și cu Dumitruț! Că și el înșală și înflorește nota de plată și trece și trece la caiet, de nu se mai oprește. Cum crezi c-o rădicat casa pe care o vezi, și ditamai fânăria! Mă, înflorește, nu înflorește, nu te obligă nimeni să te duci să ceri pe datorie! Dacă ești gospodar la casa ta, plătești pe loc, nu să umble Dumitruț pe la porțile oamenilor să-și adune banii. Că așa-i omul, când îi dai marfa, îi pare ghine, când îi ceri paralele, s-o făcut dușmanu tău. Ce, dacă mărgi în târg, te trece careva pe caiet? Nu, frate, banii jos! Eu nu cred să fie Gheorghieș hoțul, îi prea bătrân pentru așa ceva, aghia se târâie pe drum, aicea o fost un chicior sprinten. Și nici nu-l cred în stare să-l ducă mintea la așa ceva. Că ș-aicea îți trebe minte, să zică cine ce-a zice!

          Da’ de Gavriluț ce părere aveți? Îi tânăr, în putere, și cred că îi cel mai dator. El îi dator peste tăt: la moară, la primărie, la magazin… Da, mai ales la magazin! S-o și jurat Dumitruț că nu-i mai dă pe datorie. El o adunat datorie pe datorie de nu-i mai dă nici Nichiduță de capăt. De parcă datoriile lui au făcut pui, așa cum face cloșca în postu Paștelui! Ce să facă ghietu om, dacă-i greu de parale! Lasă că-i tânăr și bun de muncă, da’ mai ghine-i să stai la umbră și să rânjăști într-un dinte, cu neobrăzare când omu își cere paralele. Că și cu paralele astea-i o bubă. Ce poți cumpăra azi cu ele, mâne nu mai poți! Da și Dumitruț, ce-o trebuit să se jure! Mă, s-ar putea să fie Gavriluț, mai știi, numai de n-oi vorbi cu păcat! Că el nici nu se teme de nimic. Nu s-o temut de mumă-sa cât o fost copchil, amu ce să se mai teamă? Lasă că tot se teme, de nevastă-sa, că bate în el ca-n sacu cu păpușoi.       

          Măi, mare încurcătură și cu trebușoara asta! Au ceva de furcă jandarmii până-i dau de capăt. Las’ să aibă, doar n-ai vre să-și ie leafa de pomană. Drept vă zic, dacă știam că cineva o să șterpelească caietu cu datorii, mă împrumutam și eu, măcar de câteva sute. Da’ de unde   să-mi treacă prin cap una ca asta! De-amu înainte cred că Dumitruț o să doarmă cu caietu în sân, s-o învățat el minte, că românu-i român, ce vrai?                                     

          Paulică tot să fi avut vreo nouă ani, dacă nu cumva și mai bine. Ca orice copil, avea și el dorințele lui, plăcerile, și mai ales nevoile lui. Cel mai mult însă îi plăceau avioanele. Când se ducea tătâne-su la târg și-l întreba ce să-i aducă, el răspundea că un avion. Părinții nu pre l-or luat în samă, or fi zâs că-i un moft de copil, da’ el nu și nu, că vre un avion. O văzut el la un coleg la școală un avion de jucărie, mare cât o mâță, și de-atuncia visa numa avioane. De unde, Doamne mă iartă, să-i ieie ai lui un avion? Totuși, când au văzut la oraș, unul roșu într-o vitrină, cu geamuri vopsite în alb, cu aripile albastre, au rămas și ei mirați cât de frumoase pot fi unele jucării. Însă s-au scărpinat în cap, că era pre scump și    n-au avut parale de-ajuns la ei. După o vreme, când au făcut rost de parale și au trecut pe-acolo, avionul se vânduse. Se vede treaba că nu i-o fost scris să fie al lui. Așa că Paulică rămase cu visul. Și toată ziua zbura cu un avion imaginar, și toată ziua era pilot ori căpitan.

          Amu, Paulică păștea oile în hat cu satul vecin, pe un izlaz îndepărtat și pustiu. Numa niște vaci se vedeau în depărtare, și niște cai împiedicați care pășteau liniștiți văzându-și de foamea lor. Paulică se așeză pe iarbă, scoase din traistă un foarfece cam ruginit, apoi caietul cu coperte cam soioase. Bucuros, fluiera încetișor, apucându-se să decupeze cu mare grijă avionul ce se uita la dânsul de pe coperta din față. Și fluiera Paulică și decupa, dând contur și viață avionului bucuros că are amu un pilot adevărat. Mai bucuros era însă Paulică, că în sfârșit are și el avionul lui. Când treaba fu gata, opri avionul pe un aeroport de pământ, și se apucă de pregătit focul, ca să coacă un păpușoi-doi, pe jarul lăsat în urma lor de niște vreascuri bătrâne și fără vlagă. Mai punea câte-un vreasc deasupra, mai rupea câteva foi din caiet și le vâra în gura focului, mai întorcea păpușoiul pe partea cealaltă, ca să se coacă cât mai bine. Nimic nu se compară cu păpușoiul copt pe jar! Nimic nu se compară cu un avion decupat de pe-o copertă unsuroasă, și nimic nu se compară cu un copil fericit!     

.

.

.

        11. În primăvara celor șapte ani

           

          În primăvara celor șapte ani făceam două lucruri memorabile: îmi măsuram puța cu un băț noduros și mă rugam să moară mama. Seara, intram ca un câine bătut, alungat de-acasă, în camera mea cea nou nouță, lălăind după țâța mamei mai ceva ca un sugar, pentru că nu puteam adormi dacă nu-i țineam mâinile în sân, îmi spuneam rugăciunile în ordinea în care le învățasem, Cuvine-se cu adevărat, Tatăl nostru și Înger, îngerașul meu, iar la sfârșit mă rugam să moară câinele nașului Petru fiindcă  ne-a rupt o gâscă și mama a plâns-o, apoi să moară ea, mama, doar ea, pe tata și pe bunica îi lăsam să trăiască. Vestea că voi avea o surioară, adusă de barză firește, mi-a dat-o tata și tot el mi-a pictat în cameră un avion și niște nori zâmbăreți lângă un soare și mai vesel, dar dintele meu de ranchiună o privea doar pe mama a cărei burtă se țuguia zi după zi în ochii mei a ciudă.

          – Pe mine nu mă-ntreabă nimeni dacă vreau? Care barză vine la noi, nu-i nicio barză pe stâlpii noștri! am răbufnit eu atotștiutor. Aveam doi stâlpi în curte, unul în fundul grădinii, crăcănat, în patru picioare împletite din fire metalice și unul subțirel, din beton, ca o santinelă la drum lângă fântână, da tot în curtea noastră. Văduviți amândoi erau de cuiburi. La nașu Petru sunt două berze în cuib, da lui  nu-i crește burta! Și stâlpul bisericii are, iar doamna preuteasă care-i și colegă cu mama la școală, nu are burtă nici ea! Începusem o litanie cu toți vecinii care aveau berze-n cuib pe stâlp și burtă ioc! Tata a râs, mi-a trecut mâna prin zulufii castanii și mari ca sarmalele bunicii Elisabeta și m-a redus la tăcere:

          – Măi grozăvie, ia lasă tu stâlpii și berzele și apucă-te de carte.  Mâine, poimâine va trebui să o înveți pe cea mică să citească. Spunând ,, cea mică” a mângâiat burta mamei, lăsându-mă cu întrebările ciucure în capul meu să le găsesc singurel răspuns.

          N-am plâns în fața lor pentru că nu am vrut,  dar după ,, Fă, Doamne, să moară mama” spus de trei ori  în gând, făcându-mi cruce cu limba ca să se împlinească, am slobozit un ropot de ploiță cu privirea-n avion, apoi am adormit. Peste noapte, ploița mea de lacrimi a dat roade, pentru că dimineața devreme, mama s-a tupilat lângă mine, mi-a luat mâna și a băgat-o în sân. Așa adormit m-am bucurat de moliciunea și căldura lui, ținându-l în palmă ca pe un măr prețios.

          Luna mai a trecut cu mine mofturos, dormind singur ca un frate mai mare ce aveam să fiu, cu mama furișându-se odată cu zorile în patul meu și cu tata acasă. Apoi tata a plecat în străinătate să facă bani, să ne terminăm casa, lăsându-mă plocon cu mofturi cu tot în custodia mamei și a bunicii.

          Bunica Elisabeta, căreia toată urbea îi zicea Coana Moașă, stătea în aceeași curte cu noi, doar că în casa bătrânească. Ea m-a sfătuit să las berzele în pace, să nu mai arunc cu pietre după ele și să mă bucur că fetița din burtica mamei vine din iubire așa cum am venit și eu. Nu știu cine mi-a aburit simțurile mai tare, colțunașii cu brânză, ninși cu zahăr pudră, pe care mi i-a servit buna, felul ei de a povesti, prezența vărului meu Andrei, pe care nu-l puteam suferi pentru că era mare, gângăvit și prost de-i curgeau balele mai tot timpul sau larma copiilor din drum care însemna mai mult decât o invitație la joacă, încât am început să bat în retragere. De bucurie nu putea fi vorba!

          – Puteau să-mi ceară și mie părerea dacă vreau, adică dacă-mi trebuie o soră! Preferam un frate, așa, o fată...ce să fac cu ea? i-am replicat în fugă, cu gura plină, dar fie... așa cum vreți voi! Cuvintele ,, așa cum vreți voi” le-am aruncat peste umăr, pecetluind spusele cu o fluturare din mână, ceva între mărinimie și lehamite și am zbughit-o la băieți, lăsându-l pe ursoiul de Andrei mormăind:

          – Aaașteap-tăă-mmă!

          Noi locuiam în satul vechi, la pădure, în ,,sălbăticie” cum spune nenea Leandru, tatăl lui Andrei. Dacă ai elicopter ajungi în satul nou în ,, civilizație” - tot după spusele unchiului - în două, trei clipite, cu mașina faci o oră bună, iar pe jos, probabil juma de zi. Drumul este îngust și pietruit, urcă și coboară nu întotdeauna molcom, șerpuiește pe lângă casele oamenilor, cotește în unghi drept la magazinul cu de toate al doamnei Rodica, ia în piept scurteica de Dealul Morii, care-ți omoară motorul dacă nu ești șofer de șofer, taie pârâiașul pe pod la Rugină, apoi se întinde ca o panglică neagră peste lanurile de grâu, de rapiță, de porumb și sfeclă de zahăr până în inima comunei. Sălbăticia noastră nu-i place uncheșului, dar îi priește lui Andrei. Gângăvitul n-are prieteni ,,în lumea bună” ( uncheșul n-ar recunoaște asta nici să-l picuri cu ceară) așa încât, cum sună clopoțelul vacanța mare, cum ne trezim cu el în bătătură pentru toată vara. Buna îl primește cu brațele deschise pentru că-i primul ei nepot de la fiica cea mare, Lidia, iar eu nu am niciun cuvânt de spus în treaba asta.

          Locul nostru de joacă e peste tot prin poieni, prin lăstăriș, botezăm trunchiurile în tăietură, batem mingea când a fotbal, când a tenis cu piciorul, ne cățărăm în copaci, jucăm ascunsa, mâncăm fragi, culegem coada șoricelului, iasomie, iarbă mare, pătlagină, coada calului, pândim veverițe, zgândărim câte-un mușuroi de furnici cu cea mai lungă creangă ce ni-i la îndemână  și apoi o rupem la fugă și tot dintr-astea. La orice joc Andrei e pe ultimul loc, el are buruieni în loc de plante medicinale, el găsește fragi doar în urzici, el se-mpiedică pe pământ drept, tot pe el îl mănâncă țânțarii, doar la unu e campion: la măsurat puța cu bățul!

**

 

          – Aaașteaptă-mmă! Aaașteptați-mă șși pe mmi-ne!

          Nu-l așteaptă nimeni, așa că până nu ajungem la Lăptăria porcilor, tot auzim în spatele nostru același refren ,,Aaaș-teptați-mmmă” după cum se oprește el în mijlocul cuvântului să-și tragă sufletul. Lăptăria porcilor e o groapă unde se băiesc mistreții în mâl. E plină pădurea de ele. Aceasta se numește Lăptărie datorită unei povești despre un nou-născut abandonat în groapă și alăptat de-o scroafă. Gliganii se băiesc noaptea, noi ne jucăm acolo ziua, fără a ne încurca unii pe alții. Ne-a pus odată Aghiuță și am făcut echilibristică pe un pipernicit de molid uscat, așezat de-a curmezișul gropii. Fetele, că avem și fete în cârdul nostru de băieți, au baletat pe cracă în aplauzele noastre, iar noi am traversat fără frică, soldați adevărați fiind, urmăriți de inamici închipuiți și înarmați. În partea aceea de groapă era fortăreața noastră unde dușmanii nu puteau ajunge pentru că așa hotărâserăm noi. A venit rândul nesuferitului.

          – Eeu nu aș tre-ce, că-se-poate-rupe și...

          – Hai, Andrei, hai că vin și te-mpușcă, haaaai! am țipat noi ca turbați.

          Doi pași a făcut în uralele noastre, s-a dezechilibrat și a căzut ca un boboc cu ciocu-n nămol. Când am ajuns acasă, l-a sunat pe taică-su și i-a spus că l-am băgat eu în rahat de porc, drept urmare el a sunat-o pe mama:

          – Liliană, mâine ajung la voi și-ți educ eu odorul, dacă tu nu ești în stare! Tot cu căcat porcesc! Ai înțeles?

          Supărat, nesupărat, nervos sau ba, nenea Leandru vorbea mereu superior, apăsat, cu importanță, făcând pauză între cuvinte acolo unde în scris ar fi fost virgulă, urcând și coborând teatral tonul vocii pentru o mai bună intonare a frazelor. Auzul meu fin a mai receptat „o urecheală zdravănă” și am intuit că se referea la urechile mele. M-am ales cu o veche cunoștință, o frumusețe de pedeapsă ce se numește Trei: trebuia să memorez trei poezii, să scriu trei pagini cu adunări și scăderi și să fac trei desene. Andrei, minunatul Andrei a fost spălat de bunica din cap până-n picioare, șamponat, parfumat, de-a mirosit săracul a flori de liliac o săptămână întreagă.

          – De-a ce ne jucăm? întreabă Mladin, cel mai mare dintre noi, are zece ani și e în clasa a treia. Mija?

          – Nu-ne-mai măsu-răm pu-ța? îi și strălucesc ochii în cap la gândul că va fi câștigător, că-fete-le nu-sunt, se foiește cu brațele întinse, arătându-ne nouă ca la proști că nu-s fete.

          Suntem cinci băieți dintre care eu sunt mezinul, Andrei și Costaș sunt în clasa a doua, iar Edi are nouă ani și e în aceeași clasă cu Mladin. Măsuratul cocoșelului cu bățul presupune găsirea bățului. Nu s-ar zice că pădurea duce lipsă de bețe, dar pentru o corectă clasificare, puță mică, mare, foarte mare și puță de elefant, instrumentul trebuie să fie drept, noduros, gogâlț lângă gogâlț, ilustrând astfel și cele mai mici diferențe dintre țoiurile noastre.

          Nu știu ce nume ar fi purtat pedeapsa mea dacă m-ar fi văzut mama cu cucul scos din chiloți, așteptând să-mi vină rândul la băț! O sută, O mie, Un milion? Stăm în cerc, toți cu râmele la vedere și cu ochii țintă pe protuberanțele bățului:

          – Patru noduri, începe măsurătoarea Mladin, exprimându-și dezamăgirea printr-un scuipat. Data trecută aveam cinci...

          Nu ținem cont că la fiecare „dată trecută” e alt băț cu altă dimensiune și altă distribuție a nodurilor. Măsurătoarea actuală este cea care contează.

          – Unu, doi, trei, patru noduri Costaș! strigăm noi la unison.

          – Biiine, îl laudă Mladin.

          Șopârla lui Andrei se întinde victorioasă pe șapte noduri, a lui Edi pe patru, iar a mea nu atinge trei gâlme!

          – Tre să mai crești, zăhărică, auzi? mă ia Edi în căruță, bătându-mă protector pe umăr. Dacă papi lăptic îți crește puța mare.

          – Laaapte-de cca-pră bea, da-de-geaba, behăie minunatul.

          – Răducu, îmi răsună numele printre stejari, puță mică! Costaș, mare! Edi, mare! Băiatul, se-mpunge Mladin cu arătătorul în piept, tot mare, iar Andrei este...este, se joacă Mladin cu emoțiile lui, puuță de elefant!

          Uralele și infatuarea lui Andrei, ce rânjește întruna privindu-mă ca pe un olog, îmi zgândăresc orgoliul rănit, așa că-l lovesc acolo unde-l doare mai tare:

          – Puță de elefant se pișă noaptea în paaat! Îi pune bunica pampeers! mă scălâmbăiesc eu lungind vocalele, trâmbițând un fapt pe care campionul ar fi vrut  să-l țină secret.

          Cum nu întotdeauna socoteala de-acasă se potrivește cu cea din târg, mi-o iau în freză zdravăn pentru că elefantul nu sare la bătaie așa cum aș fi vrut, ci după un moment de chibzuință a situației în care neagă spusele mele, cu balele gârlă printre dinți, slobozește porumbelul:

          – Tanti Lili e gra-vvidă, ddin iubire... s-a iu-bbit cu...

          E verde pădurea știu bine, dar nu seamană deloc cu verdele turbat care-mi joacă-n fața ochilor:

          – Taaaaci, prostule! 

          Andrei e spătos, îndesat ca un taur, se mișcă greoi față de mine care-s ca un titirez. Îmi înfig capul în stomacul lui și-i car la pumni până îl dobor la pământ. Doar vag îmi trece prin minte imaginea lui nea Leandru. Sunt atât de furios încât aș fi în stare să-i dau un cap în burtă și lui. Călare, îl strâng de gât, urlând ca sălbaticul: ,,Taaaaci, prostule! Taci! Ce știi tu? Ce știi tu, băăă prostule! Ce știi tu?” .

          Să fiu pedepsit pentru trăsnăile mele nu mă durea sufletul așa rău, le-am făcut, le trag, dar s-o încasez din cauza bălosului pe care nu-l invita nimeni, de altfel, niciunde și se bucura să fie în gașcă datorită mie, asta nu puteam tolera. După întâmplarea cu echilibristica-n nămol, ce a costat-o pe mama câteva lacrimi, l-am pus pe Andrei a doua zi să jure în fața băieților: ce se întâmplă în pădure, rămâne în pădure, dacă mai pârăște acasă, acasă rămâne și el!

          N-am sperat la prea mulți sorți de izbândă, dar gângăvitul a înțeles că oricât de rău i-ar fi cu noi, tot e mai bine ca plictiseala din ,,lumea civilizată”. M-au susținut și băieții care-au priceput că nu-i plăcut  să te trezești cu nea Leandru în bătătură fluturând părinților teorii ale educației, iar părinții fluturându-ți apoi urechile și dubindu-ți fundul. Așa că unicul meu văr a jurat solemn, pe ochii lui, cu fața la soare și mâna dreaptă la inimă că nu va mai pârî.

          – Să chiorăști tu că nu mai pârăști? mi-am luat eu măsuri de siguranță.  Să-ți crape un ochi și celălalt să-ți curgă dacă mai scoți un cuvânt? Vezi că orbești, prostule, dacă juri strâmb!

          – Ddda, da! Jur! Nu mai-s-pun nimic!

          I-a plăcut și lui jurământul. Se ținea drept, cu buzele uscate, judecând propoziții scurte pe care să le poată exprima ușor, dat fiind faptul că Loredana, sora lui Mladin, îl sorbea din ochi. Loredana - o sirenă. Părul de culoarea grâului copt îl poartă împletit într-o cosiță  sau lăsat liber pe spate de-i acoperă și mijlocul  și fundul. Nu-i o fată prea veselă, nu știu s-o fi văzut vreodată râzând cu poftă, dar are un fel de a vorbi și de a te privi încât nu poți să nu o îndrăgești. Sau cel putin e greu să o urăști. Ce-o fi văzut la bursucul de Andrei, care nu-i în stare să-și lege nici șireturile la bascheți și râde ca berbecul atunci când spune că nu știe să le-nnoade, umblând cu ele teleleu, doar ea știe!

          Conștient de existența jurământului și de faptul dovedit că ursoiul își ține promisiunea ( a mai avut bucuria unor îmbrânceli și nu a ciripit nimic lui tat-su)  îl gâtui urlând aceleași cuvinte: ,, Taci, prostule! Taaaaci! Ce știi tu?” . Andrei nu e tocmai sfântul călugăr la bătaie, adică să întindă și celălalt obraz. Mi-a burdușit spatele de pumni, iar dacă l-ar duce mintea și îndrăzneala să mă răstoarne și să mă călărească el pe mine, cred că m-aș gândi de două ori înainte să-i sar la gâtlej.

          Câteva minute mai târziu, așezați pe iarbă, umăr lângă umăr eu și Andrei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ascultăm amarul lui Mladin:

          – Noi o s-ajungem la casa de copii. Acolo o să ne vândă, pe mine pentru organe, pe sor-mea la un pește. O să-mi poarte inima un chinez, ficatul un american, rinichii alt chinez, plămânii alt american. Și știți care-i faza? Nu se uită la niciunul când întreabă, scormonește pământul tot înțepându-l cu un bețigaș, parcă i-ar vorbi lui nu nouă. O să fiu bogat, putred de bogat! Ați văzut voi vreun sărăntoc să poarte inima sau bojocii altcuiva? Noooo! Și ce dacă-i gravidă doamna, schimbă Mladin tonul cadorisindu-mă cu un bobârnac în cap, și mama-i gravidă, da cu a ei nu cu tata, că s-au despărțit. El s-a dus cu una, spanioloaică, mama s-a dus cu altul, noi... cu bunica. Îl umflă plânsul, încearcă să-și stăpânească lacrimile care parcă-i curg în gât gâjâindu-i vocea:

          – Ce dacă-i gravidă doamna, prostule? Tu ești prost! S-a iubit...normal că s-a iubit, pe tine cum te-au făcut, nu tot așa? Prostule! Pe bunica dac-o iubește Dumnezeu, Lori ajunge curvă, eu miliardar...

          Stăm toți cu capetele plecate a durere, a rușine, a necaz, uitându-ne doar cu coada ochiului la Mladin cum își bate fruntea de pământ, certându-l parcă,  cu mâinile încrucișate la ceafă, bolborosind în neștire ,, curvă”, „curvă”, „curvă”. Nouă ne-au fugit cuvintele din tărtăcuțe. Gheboși, muți, cu ochii în iarbă, furăm imagini cu umerii lui Mladin scuturați ca de friguri, cu-n măcăleandru mititel, îndrăzneț și curios, cu gușa portocalie, încremenit la doi pași de el, ascultându-l.

          Dacă m-ar fi întrebat cineva în momentul acela de ce eram eu cătrănit pe mama, n-aș fi știut să răspund. Nici de ce am sărit la bătaie la Andrei. Poate doar de plăcere, că-mi plăcea să mă cucoșesc la el, dar un motiv întemeiat n-aș fi știut a spune că am.

E vremea bureților: pâinișoare roșii, galbene sau vineții, poplenchi cu pălăria pe alese, mititică sau cât roata carului, oușoare de căprioară și trofeul pădurii, hribii. Pe noi ne-așteaptă! Ne-am ridicat într-un răstimp, după ce Mladin s-a liniștit, și-am luat Lăptăria porcilor la periat.  Avem câteva reguli atunci când culegem bureți: nu stăm lipiți unul de altul și nici nu mergem în fața altuia. Nu ne tăiem calea și nu ne furăm norocul! Cine a văzut primul un burete, al lui este! Ne strigăm mereu pentru a nu ne depărta între noi și așa niciunul nu se pierde de grup.

          – E-e-e bolnavă? mă întreabă Andrei care nu se mai dezlipește de mine.

          Nu-i răspund pentru că nu știu despre cine vorbește și nici chef de conversație nu prea am.

          – Am văzut-o la fân-tână pe tanti Maria, cu ddouă căldări, nu-i bol-navă, insistă gângăvitul să mă plictisească cu judecata lui care de altfel, la noi la țară, e una corectă. Mersul la fântână e un indicator că omul e viu, că dacă-i mort nu prea îi mai este sete. Că e viu și că e în putere, adică poate scoate și duce o căldare cu apă. Dacă are două, e sănătos tun! Andrei vorbește despre bunica lui Mladin. Uite unde stătea sensibilitatea în persoană! A rămas cu frica în sân gândindu-se să nu moară baba! Mormăi ceva ce nu aș putea reproduce pentru că nici eu nu înțeleg ce am mormăit și măresc pasul pentru a mă depărta de el.

          – Sunt-buni? Un hrib roșcovan cu burta galbenă ca untul gras, mare cât pumnul meu și doi mai mititei ține Andrei în palmă. Ia-i tu!

          Pâinea lui Dumnezeu, Andrei mă cadorisește cu bureții!

          – Lllori n-o să ajungă cur-vă, mă în-sor-eu cu-ea!

          – La opt ani?  E vădit încurcat de întrebarea mea, dar și mai vădit e că l-au afectat vorbele lui Mladin. Stă între râs și plâns, îi strălucesc ochii a râs și-i tremură bărbia a plâns.

          – Da! La opt! Adi-că la-op-optâșpe. Mai trăi-ește tanti zece-ani, nu?

          L-am mai văzut plângând, nu-i o noutate pentru mine, dar niciodată nu a plâns așa ca acum, pe tăcute, pe înfundate să nu-l audă copacii, pădurea, bureții. Nu spune nimic, nu se smiorcăie, doar plânge privindu-mă ca și cum eu aș avea soluția salvatoare în buzunar.

– Zece ani, îl încurajez eu, tanti Maria ne-ngroapă și pe noi! O sută de ani mai trăiește, nu zece! O sută! N-ai văzut-o cum, cum... nu știu ce să-i spun, mă bâlbâi și eu căutând o grozăvie despre tanti Maria, nu găsesc, așa că rămân la căldarea cu apă. N-ai văzut-o la fânână?  Două căldări pline ochi! Nici nea Leandru nu cară două căldări o dată! Și el e bărbat, nu?

          Am cules bureți ascultând planurile de viitor ale lui Andrei, despre cum o să se însoare el cu Lori, planuri întrerupte din când în când de câte o smiorcăială și înnodate generos de mine cu aceeași ață: ,,O sută de ani trăiește, o sută! N-ai văzut-o la fântână?”

          Mirosea a toamnă lungă atunci când unul dintre dumnezeii cei mulți din cer mi-a îndeplinit ruga, pe care de altfel o și uitasem: a murit mama. Nu știu cum miroase toamna, nici lungă, nici scurtă, dar cu așa filozofie ne-a onorat unchiul într-una din serile de priveghi: ,,Miroase a toamnă lungă”.

.

.

.

        12. Visul lui Patrick 

 

          Dacă ploaia ar fi mântuitoare, atunci coşuleţele cu chifle ar fi neîndestulătoare. Doar grâul verde ar cuprinde, poate, multe dintre lanurile unduitoare, presărate cu albăstrele şi maci înroşiţi, cruzi, sinceri…

          Cum ploaia bătea cu stropi repezi la ferestrele închise, ca nu cumva să se prelingă între canaturi, o icoană rugătoare păzea încăperea de vicleşugul naturii, temătoare. Tunete prelungi, fulgere albastre, un orizont vineţiu lăsau lumii poarta deschisă spre orizont…

          Nu aş şti chiar nici astăzi cum de se spărgeau norii şi cum de ploaia alungată de vânt, răzvrătită şi izbită în geam avea puterea de a stinge candela ce fusese mai demult aprinsă în odaie.

          Lăsată în voia sorţii ea îşi făcea de cap. Copacii ca într-un vis se strângeau de frig îşi închinau frunţile mărunţite, înalte. Peste tot părea un peisaj dezolant, în pofida faptului că lumina mângâia cu vioiciune fiinţele ascunse de vremea nechibzuită de afară.

          Şiroitoare, apele pe străzi păreau mici gheizere, neştiind unde, cum, şi prin ce mijloace să te aperi de ele, astfel că ocolirea lor devenea o adevărată aventură acvatică, pe loc transformându-te într-un abil înotător care, cu gesturi largi taie apele, pentru ca apoi cu paşi săltaţi ori sărind, inevitabil, ploaia cea nestatornică să te cuprindă ca pentru a-ţi face ziua de neuitat.

          Din îmbrăţişarea luminii cu amândouă mâinile peste obrajii goi ai amiezii se ridicară deodată lănci oţelitoare, strălucind a minunăţie. În casă, masa aştepta. Pe cine, însă?

          Era o masă rotundă din lemn de trandafir sculptat cu mici intarsii, veche de un secol bătut pe muchie, moştenită din bătrâni, cumpărată la rândul lor de la un magazin de antichităţi care nu voia să se facă recunoscut şi nici să i se arate prea multă recunoştinţă din partea cumpărătorilor, amatori de rafinament.

          Pe lângă şerbetul de lămâie care fusese deja atent depus în şerbetiera din cristal de Baccarat, coşuleţul de argint era primenit cu chifle rumene, bine coapte, dospite şi sărate, înţesate de semințe de susan, care, parcă, îţi stârneau pofta de a le privi şi admira, înainte de a le degusta.

          Pe lângă icoana minunată care îl reprezenta pe Dumnezeu, pe masă se mai afla şi o carte scrisă de către un autor italian, despre care nu ştim dacă fusese citită şi credem că puţin contează acest aspect.

          Deodată Patrick deschise uşa.

          Era un băieţel de vreo şapte anişori, cu ochi vii şi iubitori, blajin, cu chip palid şi păr bălai, care se aşeză cuminte la masă se închină şi deschise cartea.

          Literele erau scrise caligrafic, cu caractere învechite, plină de ilustraţii ingenioase, având autograf şi vignetă, se pare, o lucrare bibliofilă, valoroasă.

          Băieţelul o reţinu ca pentru sine, şoptind fără să vrea cuvinte necunoscute pentru un copil de vârsta lui.

          Brusc, îl surprinse un fulger care îl făcu să se închine degrabă şi să se îndepărteze de masă, ocolind-o cu graţie, pentru ca apoi să se aşeze pe un covoraş care se afla în încăpere, având mai mult un rol decorativ.

          Cartea se deschise singură, filele se răsuceau de la sine, paginile parcă voltijând în aer, şi frica i se topi, ca şi cum nimic înfricoşător nu s-ar fi petrecut înainte.

          Văzând aceasta, o expresie de uimire şi de surpriză i se aşternu pe chipul dulceag de copil. De acum cartea avea să devină prietenul lui de nedespărţit… Ea îl îmbrăţişă, îl luă de mână, şi îl plimbă pe tărâmuri adâncite de vis, în lumi noi şi vechi pe care cuvintele, oricât de savante ar fi, nu le pot descrie decât cu simplitate.

          Acum el cobora în măruntaiele pământului, sub mări înnegrite de deznădejde, unde avea să întâlnească balene uriaşe cu chipul hâd, bariere de corali pe care le respecta mai mult decât orice pe lume, dat fiind faptul că, după acestea se ascunsese ca pentru a surprinde ca un abil fotograf mişcarea apelor şi a tuturor vieţuitoarelor subacvatice.

          Aici bancuri de peşti multicolori, solzaţi care păreau că se împrietenesc cu fiecare fiinţă care transgresează mediumul lor, guvizi tărcaţi, moruni (Huso huso), păstrugă, cegă, clupeide, dulgherul denumit ştiinţific Zeus faber, dorada strălucitoare, dinţatul (Dentex dentex) şi gupa (Boops boops) erau răvăşitoare şi într-atât de suple în mişcările pe care le descriau, încât prefăceau orice vis în realitate.

          Căluţi de mare care, din mâl şi nisip, păreau că se ridică ca într-un dans vertical, veneau să întregească această atmosferă de neînchipuit.

          Alge verzi şi brune, vii, monştri marini, epave răsturnate, cufere şi rămăşiţe ale unor stindarde, ori însemne de piraţi, litere şi cifruri supradimensionate, sticle sparte, odinioară purtătoare de mesaje, acum topite în adâncuri, toate îl atrăgeau ca un magnet, dacă se poate spune aşa.

          Apoi se ridică ca pentru a se înălţa peste maluri voioase care clipoceau duios. Clăparii lui îl purtară deasupra şi, ca prin farmec, ajunse pe o insulă pustiită de vânt, unde musonii de vară aleargă şi se zbat şi, dacă nu ar fi într-atât de energici, ar fi prea slabi pentru a fi numiţi astfel, şi, ostenindu-se să-l impresioneze pe Patrick, se porniră deodată să sufle cu aşa forţă, încât ar fi putut întoarce însăşi Steaua Nordului cu faţa către el.

          Toate aceste încercări aveau să-l încredinţeze pe băieţel că voinţa lui era oţelită şi, trecut fiind acum prin ciur şi prin dârmon, nu putea da înapoi, nu avea decât să înainteze şi să se aventureze spre un alt tărâm la fel de puţin cercetat de om.

          Aici maimuţele albastre, cu părul zgribulit şi ochi ageri, pândeau orice mişcare a naturii, şi papagalii nimfă, care emiteau sunete acute, ar fi îngânat graiul omenesc, dacă copilul ar fi îndrăznit să silabisească vreun cuvânt,  şi multe alte fiinţe exotice, şerpi, lei şi pantere, urşi, tigri şi şacali, viezuri care scoteau timid capetele din vizuinile subterane,  păsări mici care îşi păzeau cu străşnicie cuiburile, îi făcură o primire  mai mult decât cordială, prietenoasă de-a dreptul, precum un ritual curtenitor.

          Văzu apoi casele Miwok, indieni cuceritori care, în ciuda săgeţilor otrăvite şi a forţei lor spirituale, păreau oameni de treabă, care îşi ţineau promisiunile şi respectau teritoriul celorlalte triburi de indieni, apoi văzu flori dintre cele mai frumoase, portocali sălbăticiţi ce răspândeau o mireasmă îmbietoare care te făcea să nu mai vrei să te desparţi de natură nici măcar pentru o clipită, şi fluturi care întindeau aripile încât le puteai vedea ochii supradimensionaţi, exoftalmici.

          Copii de negri care îşi făceau de lucru (ca intr-un joc amuzant), cioplind în oase de elefanţi, fildeşul greu prefăcându-l cu măiestrie în podoabe, amulete şi obiecte magice, ierburi înalte şi liane pe care se căţărau şi de unde cădeau cu prea mare uşurinţă, şi fiind neputincioşi ei recunoşteau, da, erau micuţi şi nevolnici!

          Cuptoare de lut încins şi paie alipite, pe care căprioare, ghinde şi somoni se răsuceau ca pentru a pregăti un adevărat festin, şi câte şi mai câte obiceiuri rituale, încât ar fi imposibil să le descriu în cuvinte.

          Se ridică pe vârfurile picioarelor şi văzu în viitor blocuri zgârie-nori şi, cu un simţ puternic al orientării, călători în Lumea Nouă alături de marele explorator Amerigo Vespucci, unde oameni erau atât de mulţumitori, încât nu puteai şti dacă acesta este  un adevăr, ori doar o prefăcătorie…

          Aici, ape mari, munţi plini de aur, zăcăminte, şi pietre preţioase pe care oamenii le-au lăsat neexploatate încă, îl făceau să devină şi mai curios, natura îi făcea mereu surprize dintre cele mai înduioşătoare, dar avea să întâlnească şi umbre grele, înalte ca nişte uriaşi, care păreau să se apropie, care voiau să îi transmită în semne un mesaj, parcă, neînţeles şi, care plecau, de îndată ce el voia să le atingă în joacă.

          În cele din urmă el ajunse pe malul unei ape şi, lovind încă o dată zgomotos din clăpari, se ivi o barcă cu un pescar care frământă momeala pentru peşte.

          Barca avea vâsle colorate, şi pescarul se oferi să-l facă ucenic, să-l înveţe câte ceva din tainele pescarilor, şi el voia, şi nu prea voia, şi, fiindcă iubea peştii mai mult decât orice, hotărî să privească cum se practică meşteşugul, mai degrabă decât să arunce nada…

          Ancorând la mal, simţi sub tălpile fine nisipurile mişcătoare şi încinse de soarele profund al zilei. Razele lui blânduţe îi atingeau fruntea limpezită de gânduri şi chipul suav, mâinile albite de apele înspumate, cutremurătoare.

          Auzul îi era mângâiat de zgomotele valurilor rostogolite brusc ca într-o mişcare de flux-reflux şi văzul îi era delectat profund după această aventură care parcă ar fi vrut să nu se mai sfârşească.

          Ici, colo, scoici şi midii zdrelite de veşnicia naturii, fragmentate în mii de bucăţi ce străluceau ca nişte oglinjoare în petele solare, reflectând un strop de natură terestră, şi, bineînţeles, nelipsitele umbrele de soare care, timorate de vânt, se înclinau sensibil la lumina naturală a zilei.

          Primise multe suvenire: acadele de la copiii negrilor, lalele argintii, lebede diafane de la indieni, sculpturi mărunte, precum şi alte daruri însemnate, arginţi mici, perle aurite, imaginaţi-vă că toate încăpeau într-o valiză de călătorii, şi o  busolă foarte preţioasă, bineînţeles.

          Deodată, o lumină îl învălui profund şi tare, şi icoana de data asta îl făcu să se trezească din visare şi să-l readucă la realitatea înconjurătoare.

          Ploaia stătuse. Doar vântul mişcă ritmat frunzele pe ramuri ca pentru a-şi isprăvi misiunea de a le întoarce neîndoielnic.

          Şi micuţul Patrick le admiră prin ochiul de geam prin care se întrezăreau, şi cartea se închise cu putere  pentru a se deschide altădată, cu acelaşi surâs binevoitor, unui alt călător spre tărâmuri necunoscute.

.

.

.

        13. Realitate 

 

          Ieșim la pauza de țigară. Afară este soare. O să fie foarte cald și astăzi.  Deja e coadă la automatul de cafea.  Se apropie concediul. Toți murmură despre ultimele evenimente.

          – Ce părere ai?

          – Despre?

          – Ce se întâmplă în lume!

          – Fii mai explicit!

          Colegul meu, care-mi este amic, amândoi fiind apropiați ca vârstă, mă privește ca și cum m-ar vedea prima dată.

          – Ce s-a petrecut  la Caracal!

          – Nici nu vreau să mă gândesc prin ce-a putut trece amărâta aia de fată. Cât s-a chinuit...

          – Da, măi, și ăia așteptau în fața porții, ca...

          – Eu unul nu pot să înțeleg cum a putut s-o ardă, prea e trasă de păr explicația cu butoiul, intervine altul.

          – Din păcate, este îngrozitor de adevărată! Uite, în urmă cu ceva ani buni, a trebuit să tăiem un porc în toiul verii. Și-a rupt piciorul.  L-am tranșat, apoi l-am înghesuit în frigider și am pus termostatul pe frig. Am plecat în concediu, pe munte. În ziua următoare, a fost furtună la mine în oraș. S-a luat curentul. După ce s-a terminat pana de curent, nu știu din ce cauză a bătut siguranța și am rămas fără alimentare la prize. Am revenit acasă după o săptămână, mirosea a hoit. S-a stricat toată carnea din frigider. Juma’ de porc!

          – Și ce-ai făcut?

          – Am luat totă carnea și am ars-o în cuptorul de pită. Cu două găleți de coceni de porumb. A doua zi, n-am mai găsit decât cenușă și câteva oase albite... Atât!

          – Nu cred... astea-s povești! sunt contrazis cu scepticism.

          – Domnule, m-ai întrebat, ți-am răspuns! Nu-i obligatoriu să crezi nimic, chiar dacă explicația cu pățania mea este pertinentă!

          – Las-o dom’ profesor, că prea le știi pe toate!

          Chestia asta cu „dom’ profesor” este un mecanism ciudat de zeflemea ori de câte ori ofer un răspuns sau vin cu câte o soluție constructivă. Trec peste, ca și cum n-ar fi nimic rău în astea. Până la urmă suntem oameni, suntem colegi de muncă și cu bune și cu rele. Iar porecla asta nu mă deranjează prea tare, nici atunci când este spusă cu dispreț de cei tineri care o folosesc mai des, colegii apropiați de vârstă o folosesc mai rar, cu prietenie.

          – Și acum ce urmează? insistă colegul meu.

          – Nu urmează nimic, intervine și șeful de echipă. Se vor împotmoli în explicații. Poate o să fie câteva destituiri, cei responsabili vor fi mutați în alte posturi călduțe și gata.

          – Acuma suntem plini de emoție, dar peste o lună, totul va fi uitat din păcate... continui eu.

          – Nu cred că ai dreptate de data asta, dom’ profesor! sunt contrat de un coleg mai tânăr.

          – Nici eu, continuă amicul meu. Oamenii sunt acum prea uniți în opinii...

          – Nu sunt sigur, dar mi-e teamă că-ți pot demonstra contrariul oricând.

          – Acum chiar că ești deprimant, dom’ profesor! Cum îmi demonstrezi când nu ești sigur?

          – Nu sunt deprimant, sunt realist! Păi oamenii sunt de vârste diferite, percep diferit, au convingeri diferite... Există diferențe uriașe între generații și evenimentele aste groaznice n-au făcut decât să trezească în noi un pic de empatie cu victimele...

          – Da’ ce vrei să zici, că noi, ăștia mai tineri suntem proști? sare arțăgos un coleg mai tânăr.

          – Nu măi copile, nci vorbă, eu spun că e bine să nu încalci legea și să n-ai de-a face cu poliția!

          Ultima afirmație a pornit un adevărat val de discuții. Toate legate de marea pasiune a colegilor față de mașinile personale, niște rable la mâna a doua și interacțiunea lor cu oamenii legii, în calitate de șoferi într-un oraș sufocat de trafic. Fiecare dintre ei încearcă să povestească ce au pățit când au fost implicați în mici incidente. Pentru asta, ridică tonul și strigă unii la alții fără nici o noimă. Concluzia generală este că polițiștii nu-și fac treaba. Niciunul dintre ei nu admite că ar fi putut să greșească. Aventurile lor sunt mai importante decât ale celorlalți...  s-au împărțit rapid în grupulețe și vociferează. Decizia finală la care s-a  ajuns este că fiecare dintre ei este un superșofer, expert în circulație! Mă întorc către amicul meu și-l cotesc:

          – Ei ce părere ai? Mai există empatie pentru fetele ucise? Mai sunt uniți?

          – Incredibil domnule! La asta nu m-am așteptat! Ce ușor suntem de păcălit! exclamă amicul meu pe un ton șugubăț. Și acum cum îi readuci înapoi?

          – Păi trebuie să provoci altă direcție în discuție.

          – Aha, așa deci...

          Apoi, îmi face cu ochiul complice și zâmbind mucalit se întoarce către ceilalți colegi:

          – Ce-ați pățit voi e floare la ureche față de bătaia încasată de dom’ profesor de la curcani!

          În momentul acela s-au oprit toți. S-au întors către noi și plini de curiozitate au început să mă chestioneze. Colegul meu, mai că nu râde de încântare și-mi arată degetul mare: da, ai avut dreptate! Lui i-am povestit ce am pățit în tinerețe și acum se folosește de asta din plin. Un cor de întrebări din toate direcțiile. Curiozitatea morbidă care ne face să fim atâta de atrași de violență.

          – Da’ ce-ai făcut?

          – Pe cine ai omorât?

          – Ai făcut rele, nu-i așa?

          – Stați un pic fraților! N-am făcut nimic rău. Și acum mi se pare ireal ce mi s-a întâmplat atunci.

          N-am luat bătaie de la Poliție, ci am fost bătut de doi milițieni.

          – Așa din senin, dom’ profesor?

          – Da, așa din senin?

          – Dar cum vine asta?

          – Uite, am fost și eu tânăr odată... aproape că nu-mi vine să cred... și m-am dus la prietena mea de atunci, actuala mea soție. Era singură acasă, părinții ei erau plecați și...

          – Dar de ce nu sari peste introducere și să ne relatezi direct faptele? mă oprește șeful de echipă.

          – Păi introducerea este singura parte frumoasă din toată aventura asta! Eram tineri, îndrăgostiți până peste cap unul de celălalt, plini de dorință și de poftă de viață! Și am făcut dragoste! Mă simțeam extraordinar de bine, aveam senzația că plutesc și dacă n-ar fi trebuit să mă duc la muncă în schimbul de noapte, n-aș mai fi plecat. Ați uitat ce minunat a fost, nu-i așa? îi întreb pe colegii mai în vârstă.

          A urmat o pauză destul de lungă. Cred că i-am pus pe gânduri.

          – Ce mare lucru să faci sex! intervine unul din colegii mai tineri.

          – Eu nu vorbesc despre sex, ci despre iubire. Sentimentul acela grozav, când nu mai ai nevoie de hrană sau apă, nu mai simți oboseala și-ți ajunge ce-ți dăruiește ființa dragă de lângă tine.

          – Da, chiar a fost frumos, conchide și șeful de echipă. Și era mare lucru măi copile, că pe vremea când eram noi tineri, trebuia să-i faci iubitei curte mai mult timp, s-o duci la plimbare, la cinema, la teatru, să-i duci flori... nu ca acuma, când se despoaie de haine într-o clipă și se afișează peste tot. Și să mai știi de la mine, că nu cedau fetele cu una cu două, unde mai pui că se puteau întâmpla accidente cu ochi, dacă mă-nțelegi.

          – Păi nu aveați prezervative, pastile?

          – Da de unde! Ceaușescu vroia să transforme femeile în vite de prăsilă!

          – Moșnegilor, tristă viața ați mai avut, nu-i de mirare că sunteți frustrați! râd de noi cei mai tineri.

          – Și așa cum vă spuneam, seara m-am dus acasă să-mi iau straița cu mâncare și să plec la muncă. Afară era beznă, pe stradă luminile erau stinse, numai în câte-un apartament mai vedeam o lumânare aprinsă...

          – Păi ce, nu aveați curent? mă întrerupe din nou colegul mai tânăr.

          – Nu, măi, că toate erau la rație pe vremea aia: pâinea, apa, curentul...

          – Nu se poate, sar în cor mai mulți colegi tineri.

          – Măi, dar voi pe ce lume trăiți? intervine și amicul meu. Voi credeți că libertatea înseamnă țigări, energizante, manele și pizza și toate astea v-au picat din cer?

          – Acum vezi prăpastia dintre generații? îi șoptesc suav la ureche. Colegul mă privește dând din cap aprobator.

          – Continuă dom’ profesor, aud din mai multe părți.

          – Mergeam pe stradă cu inima ușoară și fredonam. Nu urlam, nu fluieram, fredonam. Când am ajuns lângă un gang au sărit pe mine... m-au lovit în cap, unul s-a aruncat cu genunchii peste mine și mă pleznea cu o mână în timp ce mă strângea de gât cu celaltă... trăznea bine a alcool, iar colegul lui mă luase la șuturi. La un moment dat, cel care era în picioare a exclamat: Bă, nu e ăsta! L-am confundat! M-au lăsat în pace, m-am ridicat tremurând, îmi vuia capul, iar cel care m-a călărit m-a admonestat furios: de ce cânți bă pe stradă? Nu-mi venea să cred! Milițienii ăștia doi erau recunoscuți pentru brutalitea de care dădeau dovadă. Când am ajuns acasă, ca în bătaie de joc avenit și curentul. M-au văzut părinții, s-au speriat, tata îi dădea zor să mergem la Miliție să reclamăm... eu îi explicam că tocmai milițienii m-au aranjat... când am intrat la baie și m-am văzut în oglindă, plin de sânge, cu arcada și buzele crăpate, mi-a venit să râd! Mi-am luat straița și am plecat la muncă... și pe drum visam cum să mă răzbun... iar când a venit momentul, în ’89, i-am apărat de mulțimea furioasă... lasă că o să-i judecăm pentru abuzuri... numai că după două zile au fost avansați în grad și mutați în alte localități! Vedeți, ei au primii beneficiari ai Revoluției!

          – Lasă dom’ profesor, că nu te-au omorât! Ți-a curs acolo un pic de sânge, nu mai face o dramă din asta! a intervenit în discuție și inginerul nostru, băiat bun de altfel, de prin părțile Băileștiului, care are un frate comisar de poliție. Eu ce să mai zic? Pe mine m-a lovit mașina pe trecerea de pietoni, m-am scurs de sânge! și asitenta de pe ambulanță mi-a aprins o lumânare, că nu credea că o să mai scap... și-am mers cu lumânarea la cap până la Craiova, la spital, mai mult mort decât viu!

          Zâmbesc sardonic, aproape că-mi vine să râd.

          – Ce găsești de râs? mă întreabă inginerul.

          – Apăi domnu’ inginer, nu știu eu prea bine ce se petrece în sudul țării, dar n-am știut că ambulanțierii de acolo au în trusa de prim-ajutor lumânări! N-ar fi mai bine să puneți pe și câte-un preot, așa pentru orice eventualitate?

          Toată lumea izbucnește în râs. Omul însă s-a supărat și ne arată nervos încheitura mîinii, adică gata cu pauza, după care, țâfnos din cale-afară se răstește la noi:

          – La muncă!

          – Termină băi exageratule, mai avem un minut, sare un coleg mai tânăr care n-a apucat să-și bea cafeaua. Ia-ți și tu un ceas de mână ca toți oamenii! continuă el, iar când privește ceasul, golește paharul de cafea fără să vrea. Se râde din nou cu poftă. Mă privește și exclamă:

          – Deci asta ai vrut să ne spui dom’ profesor! Deși este cât se poate de real că mi-am vărsat cafeaua, tot nu-mi vine să cred!

          E bine. Suntem binedispuși și pornim către intrarea în hală.

          – Din păcate domnu’ inginer, așa este peste tot, în toate instituțiile statului: armată, poliție, sănătate, învățământ, administrație... suntem țara lui jumate! spune și cel mai vârstnic dintre colegi, om în pragul pensionării, de regulă foarte tăcut. Jumătate sunt oameni de treabă, ailaltă jumate sunt trepăduși care n-au nici-o treabă cu munca! Are dreptate dom’ profesor! Doamne feri și păzește s-ajungi pe mâna lor! Păcat că n-au fost în stare s-o salveze pe fata aia!

          Apoi se întoarce către mine:

          – Urâtă treaba cu milițienii.

          – Dacă asta cu milițienii mi s-a părut ireală, aia cu polițiștii a fost cât se poate de reală și de tristă!

          – Și cu Poliția ai dat de bai? Cum așa?

          – Acum vreo patru ani lucram la Juc, eram în schimbul doi, microbuzul companiei m-a lăsat în gara din Apahida. Era staționată acolo o mașină de poliție. Înăuntru erau un polițist  și o polițistă...  mai tânără. A coborât din ea bărbatul și fără nici o introducere m-a luat la rost: ce caut eu pe stradă la ora aia? Mă prezint politicos și-i explic faptul că eu sunt navetist, trebuie să-mi vină trenul să mă pot întoarce acasă dar polițistul nici nu era interesat de ce-i spuneam. Buletinul, mi-a cerut așa... brusc, brutal. Aveam o geantă cu mai multe compartimente și încep să caut, scot cardul de acces în fabrică, care avea poza și numele meu, găsesc și abonamentul de tren, pe ăsta era numele, seria de buletin, CNP-ul, i le dau, se uită la ele,  apoi se apucă iară: Buletinul. L-am găsit! Mi-a pus lanterna în ochi de trei ori, s-a tot uitat la ce i-am dat, apoi, mi le-a returnat: liber! Iar eu mă tot întrebam dacă e normal ca un polițist să procedeze așa. M-am gândit că vrea să se dea mare în fața colegei de muncă, vrea s-o impresioneze cu orice preț, mai ales că deși nu se vedea bine, era frumușică foc! Când omul s-a întors la mașina, a deschis portiera și am auzit-o pe colega lui cum l-a întrebat: Cine-i individul? S-a așezat în mașină și în liniștea nopții, credeți-mă pe cuvânt că nu vă mint, a trântit-o cu disprețul cel mai înfiorător:

          Un fraier!

.

.

.

        14. Cei fără cer 

 

          Cerul era umed şi rece. Şi cenuşiu fără fisuri, la început. Vorbim de începutul sfârşitului de mileniu. Coborâse atât de jos, încât cei care erau mai înalţi de un metru şaizeci se izbeau cu tâmplele de nori, când ieşeau din locuinţe,daca nu plecau capul. Unii îşi luau umbrela, alţii, nişte şepci foarte boltite, scrobite, dar greutatea  le boţea acest acoperământ, făcându-i să pară nişte creaturi stinghere, abia ieşite din ou, cu găoacea pe cap. Cât despre cer, rupt, găurit, pingelit, vopsit în toate nuanţele de albastru, pentru a renova ce se mai putea, după fiecare escapadă umană, animală sau vegetală, părea un palimpsest jupuit de mesaj, o draperie de care trăgea fiecare, să-şi ascundă fiecaritatea, o cuvertură care se zbârcise şi se micşorase ca pielea de şagri.

          - O să rămânem fără cer, se văicăreau bătrânii, tare greu ne va fi să mai despărţim ziua de noapte, ora de zi, anii de secole…

          - Şi la ce vă trebuie vouă să ştiţi zilele sau orele, când nu mai sunteţi buni de muncă? izbucniră vocile unor tineri vădit deranjaţi de îngrijorarea din vocile lor.

          - Iac-aşa, răspunse cel mai bătrân dintre ei, molfăind un ciucure din cuvertura cea bleu, care-i atârna pe nas, noi am trăit cu măsura asta şi aşa vrem să şi plecăm. Va trebui să mergeţi la comandant, să-i cereţi reţeta pentru un alt cer. Noi, aşa cum aţi spus, suntem prea bătrâni, pentru a mai putea fi de folos.

          - Noi nu putem merge, mârâi unul dintre tineri, avem miză mare şi suntem abia la jumătatea jocului. Dar nu înţeleg de ce nu derulaţi un sul, din cele cinci, pe care le-am adus azi, tocmai de la comandant, de ce trebuie să mergem după altul?

          - Nu e cel care ne trebuie: cerul nostru a fost dintotdeauna albastru şi  moale, foşnitor ca mătasea. Aţi adus, en gros, cer galben şi aspru, roz, cu gust de vanilie, dar nu e vanilie, nu putem trăi sub un cer sintetic… N-avem ce face cu un cer străin de aceste locuri, nu putem  respira prin plastic. Apoi, dacă sunteţi atât de ocupaţi, e musai să pornim noi la drum, numai că drumul e lung şi anevoios, iar puterile noastre nu ştim dacă ne vor ajuta să ne mai şi întoarcem. De aceea, am hotărât să nu luăm cu noi peceţile, se pot pierde pe drum şi nimeni nu va mai şti de acest neam cinstit şi priceput al pigmalionilor. Ne vom duce fără ele, vom încerca să-i convingem pe portari să ne lase înăuntru, până ce, terminând voi jocul, veţi catadicsi să ne ajungeţi din urmă, doar să obţinem reţeta cerului adevărat, că, de văzut, veţi vedea şi singuri, cât de veninos e cel adus de voi.

          - Spune mai departe povestea, nu te opri aici, te roooog, Dora! Scâncea fratele cel mic, Cesar, frate de pe tată, mamele erau diferite, adică a ei nu mai era. Aşa se milogea de sora lui vitregă şi deşteaptă, după spusele sătenilor şi al învăţătoarei care acum era şi a lui, ori de câte ori o surprindea mai puţin ocupată, ceea ce se întâmpla mai rar ca un an bisect, dar se mai întâmpla. Ce-au făcut mai departe? se smiorcăia el, mai mult a mirare decât a întrebare.

          - L-au mâncat! Venea răspunsul implacabil şi el ştia că povestea nu va mai continua, fiindcă Dora va fi, în câteva secunde la capătul răbdării, al satului şi chiar al lumii, dacă nu în carne şi oase, atunci cu gândul, dar lângă el, oricum, nu mai era…

          Acum era plecată la casa ei din viitor, aşa îi spunea, când treceau prin faţa acestei cazemate în care locuia Marieta cu nepotul ei, belgian scăpat dintr-un accident şi crescut de mătuşa lui, numai ea ştie cum.

 

          Animalul rotund al horei înainta încet în întuneric: tinerii  călcau zvelţi, ca nişte pumnale slobozite în lutul nopţii , rulând acest miriapod întunecat, fără să le pese de cântecul care îl însoțea:

          Floare fui, floare trecui, lume, lume, Prin mijlocul codrului, vai, lumea mea...

          Vântul împingea sunetele către pereți, lovindu-le de acele cercuri de lumină proiectate de lumânările pe care vechii tovarăși ai decedatului le purtau în mâini. Din când în când, un băiat din vecini, de vreo 12 ani, trecea să reaprindă lumânările stinse.

          - Dumnezeu să-l ierte! slobozi Marieta, fosta asistentă la spitalul de pneumo-fizioterapie din Dobrița și bunica lui Laurent, care îl crescuse, de la vârsta de șase ani, după moartea părinților asfixiați, în noua lor casă, lăsându-i povara datoriilor și copilul. Când ghinionul i-a cuprins familia, ea a despachetat-o pe Rosinanta, mașina de cusut și a început să coasă și să brodeze lenjerie, chiar și pentru spitalul în care lucra, pentru a-și putea achita datoriile și crește nepotul. Acum, în ciuda vârstei, este chemată acolo, de două ori pe săptămână, ca voluntar, pentru a ajuta personalul să vegheze asupra bolnavilor de Covid 19, al căror număr creşte în fiecare zi, spre disperarea cadrelor medicale, care trebuie să aibă grijă şi de vechii pacienţi, cu afecţiuni pulmonare. Și ceea ce îi îngrozește pe localnici este că, în ultimii trei ani, toți pacienții cu tuberculoză care au murit au fost tineri din satul lor, presupus cel mai ecologic dintre locurile populate: aerul proaspăt de la înălțime, ionizare negativă, prin urmare, hrana care este departe de a fi la fel de poluată ca a prietenilor lor care locuiesc în oraș ... nimeni nu poate clarifica cauza morții lor. La paisprezece ani, se temea să-și piardă micuțul nepot, pe Laurent, în urma unei pneumonii prost tratate, pentru că era suficient de încăpățânat și arunca medicamentele pe care trebuia să le înghită, ca să-l vindece ... Și iată, inamicul a ieșit pe fereastră și a bătut din nou la ușa mea ... Dezrădăcinând tot ce am plantat!

          - Ai grijă, pentru că mi se pare că tremuri puțin, scârțâi vocea Dorei, scoțându-și jacheta și punându-o pe umerii bătrânei. Era singura persoană care asistase la durerile ei, la frustrarea ei, la disperarea de a-și fi pierdut logodnicul, îl smulsese din ghearele celor care urmau să-l deschidă, pentru necropsie, pentru că nu știau încă motivul morţii lui,  bănuiau că ar fi infarctul, dar nu au cedat în fața lacrimilor celor două femei și nu s-au lăsat până ce nu au prelevat țesuturile de care aveau nevoie pentru a diagnostica încetarea bruscă a unei vieți în plină expansiune. Pentru a o liniști pe tânăra furibundă,  bătrâna croitoreasă a promis că va aduna, cât mai curând posibil, părțile care alcătuiesc acest  prinț risipit acum într-un corp dehiscent. Și cu fire din cea mai strălucitoare și mai puternică mătase. Lumina otrăvită a unui zâmbet răutăcios îi traversase fața palidă, resemnată, dar nu pentru mult timp, iar cele două fiare rănite și-au înşfăcat prada și, fără să aștepte ambulanța sau mașina prietenului lor comun, Christian, care urma să vină la ușa principală, coborâră panta, printre tufișuri, în vigoarea verde și dulce-amară a ferigilor. Această Antigonă, milostivă și neînfrânată în acelaşi timp, s-a supărat pe tatăl său, care îi interzisese de multă vreme să-l vadă pe Laurent, pentru că nu avea încredere în acest „ticălos cocoloşit de o boşoroagă”. Spunea asta pentru că încă mai avea un dinte împotriva acestei femei care îi salvase viața, interzicându-i să fumeze în timpul bolii pe care o contractase, ca majoritatea sătenilor. Ea a întreprins cel mai politicos demers, i-a confiscat țigările blestemate și le-a făcut bucățele, sub privirile înfuriate ale pacienţilor fumători. Femeia se obișnuise însă cu lipsa de respect din partea acestor munteni, care erau foarte mândri și ignoranți în același timp. Și asta mai ales pentru că a iubit-o pe mica Dora, care a demonstrat un curaj ce depășea cu mult starea și vârsta ei. În ciuda slăbiciunii sale, a avut o voință de oțel, amestecându-se adesea în treburile adulților, pentru că i se părea că se descurcă mai bine decât unii dintre ei. Și, în majoritatea cazurilor, ea a arătat că are dreptate. Învățase să încarce pușca tatălui său și, dacă era necesar, să o descarce, să se protejeze sau să apere recoltele de fiarele care făceau din ce în ce mai multe pagube în grădinile fermierilor. Anton, băiatul care acum aprinde din nou lumânările, avea aproape patru ani, tocmai trecuse râul, pentru a-și aduce înapoi curcile împrăștiate de un erete, când o scroafă s-a aruncat asupra lui și l-a doborât şi l-ar fi devorat, dacă Dora, care văzuse totul din grădina sa de legume, n-ar fi luat pușca pentru a ucide sau, cel puțin, a urmări fiara, astfel încât să-și abandoneze prada. De mai multe ori i s-a cerut să însoțească grupuri de copii prin pădure și chiar prieteni sau femei care urmau să caute ciuperci sau fructe sălbatice pentru a hrăni animalele din gospodării. Apoi, vânătoarea de mistreți a fost interzisă și s-au auzit multe voci ale organizațiilor ecologiste, dar vânătoarea nu poate fi simulată, cum ar fi pescuitul sau un alt sport, pentru că adesea chiar și cei mai înfocați ecologiști consumă produse de vânat, este ecologic, nu-i așa? Și ea avea un certificat de ecoproducător și se remarcase prin calitatea produselor sale pe piața locală, chiar avea o clientelă loială, așa că a renunțat la cursurile sale de reabilitare a mobilierului tradițional sau a îmbrăcămintei și se dedicase acestei meserii mai utile și mai rentabile pentru toți. Compotul de căpșuni, gemul de măceșe, de ceapă roșie sau ardei iute, precum și cârnații de mistreț au fost produse care nu au satisfăcut niciodată cererea tot mai mare din partea clienților. De aceea s-a gândit să angajeze câțiva prieteni care să o ajute să pregătească aceste bunătăţi, pentru că, deocamdată, ajutorul a venit, sporadic, de la bunica lui Laurent și de la micuțul Anton, care nu a fost solicitat de altcineva din jurul său. Laurent transporta tot timpul, chiar și peste granițe, în Austria, unde dorea să lanseze un lanț de magazine, împreună cu nişte prieteni, care să-i asigure desfacerea acestor produse ecologice. Și, poftim, apare acest Cristian, cu nesuferita lui școală  de afaceri, ba și studii avansate în zootehnie, precum  și altele,  care îl fac neprietenos printre tinerii săteni și admirat de bătrânii care încă păstrează respectul pentru cei care se remarcă prin succesul lor într-o profesie sau în viață, cu rezultatele sale în cercetarea bolilor oamenilor și, mai presus de toate, a tuberculozei, despre care se spune că este cauzată de carnea animalelor bolnave, în special a vacilor și a produselor lactate care provin de la acele animale, dar și ...

          Parcă nu mai era prietenul care mergea, imediat ce se întorcea de la şcoală, cu Laurent, la pescuit, pentru a-și potoli foamea. Din lipsă de păstrăv,  mai prindeau şi broaște, cărora le tăiau pulpele și le prăjeau pe foc de lemne și, acum Laurent, frumosul meu Laurent nu se mișcă, sfârtecat ca acele broaște, de nişte străini apatici şi  ...

          - Nu este vina ta, nu te mai învinovăți,  catadicsi Cristian să-i adreseze un cuvânt consolator.

          - Vezi-ţi de-ale tale, Christian, ți-am spus și ți-o voi repeta: este doar treaba mea!

          - Nu e tocmai treaba ta, sunt și eu implicat, este treaba noastră, acum că Laurent nu mai are cum să se-ntoarcă în corpul pe care l-a părăsit definitiv şi irevocabil, ca să folosim termenii juridici...

          - Nu văd de ce ar fi treaba ta, este viața mea, alegerea mea, prietenul meu care nu se mișcă în fața  acestui du-te vino al privitorilor, în urma certurilor cu tatăl meu, a atacului său, nu văd locul tău aici. Mergi să-ți găsești remediile în altă parte, în vastele tale laboratoare și lasă-mă în pace, trebuie să continui singură această stranie cale a vieții mele!

          - Mai devreme sau mai târziu, vor exista repercusiuni, dacă nu vrei să ieșim cât mai repede din acest ținut blestemat, vor fi mistreții care ne vor ucide pe toți!

          - Eşti nebun? De ce atâtea ocolişuri, ascunzişuri, enigme? Care este locul mistreților în această…porcărie?

          - Aici! Uită-te cu atenţie la această radiografie, o ştiai, cred, ştiam că îţi e cunoscută, ce vezi?

          - Aproape nimic, un bulgăre, mai degrabă ceață și câțiva noduli, ce este asta? Unde vrei sa ajungi?

          - Acești noduli sunt plămânii lui Laurent. O știa de mult, motiv pentru care a mințit-o pe tanti Marieta că a urmat tratamentul prescris de  medic și că totul este perfect, pentru că nu a vrut să o facă să sufere mai mult. Dar ce i-a înrăutățit boala, nu a fost tratamentul, poate nici carnea contaminată, că nu au dovezi certe, nici nu s-au trimis analizele, eu cred că  a fost canabisul.

          - Canabis... Laurent, dar care ar putea fi motivul? Nu mi-a arătat niciodată vreun semn că ar avea o problemă... Nu mai înțeleg nimic din această viață, din gunoiul ăsta de viață amestecată cu moartea, din copilăria mea fără mamă, pentru că m-a părăsit la naştere, din viața lui Laurent care și-a pierdut părinții, prea tineri pentru a putea reuși în viața lui, soarta  Marietei care, după o viaţă de familie abominabilă, încă mai face măști, astfel încât oamenii să se protejeze împotriva Coronavirus-ului, acest flagel care ne ține departe  unul de celălalt, din viața acelei sărace nebune, Georgeta, mătușa lui Anton, care îmi cere restituirea unei sume pe care nu mi-a împrumutat-o niciodată, de ... acest Anton, ai cărui părinți au plecat să construiască faimoasele, găunoasele, otrăvitele, blestematele  castele în Spania, ...

          - Luaţi puțină colivă, i-a implorat tanti Marieta, este pentru sufletul mortului, este datoria noastră!

          Dora și Christian și-au luat mesele și au început să mestece înghițituri mici de grâu fiert cu sâmburi de nucă, măcinaţi, uitându-se la fața albastră a omului mort, căci obiceiul era să rămână aproape de trupul neînsuflețit, în aceste trei zile de priveghi, în care se spune că sufletul defunctului îşi face bagajul de amintiri şi alege ce lasă şi ce ia cu el.

          - Pfui, a spus Cristian, scrâșnind din dinți, un bob mi-a intrat într-o măsea şi m-a fulgerat ...

          - Un bob de grâu, e normal, toată coliva este plină de boabe de acest fel, doar este ingredientul principal, nu există colivă de porumb sau de secară, doar din grâu, nu-i așa?

          - Nu, nu este un bob de grâu, este un bob de nisip! Acesta este un semn că lucrurile nu merg așa cum ar fi trebuit, așa cum și-ar fi dorit prietenul nostru, a încercat să zâmbească trist.

          Când a întins mâna pentru a apuca ulciorul cu apă, imprimanta a început să scârţâie, nimeni nu a schimbat ordinea obiectelor din camera lui Laurent, unde i se păstra sicriul, atât de aproape de pat, ca și cum, prin vreo minune, ar reveni la viața lui și ar trece, fireşte, în pat. Amândoi și-au aţintit privirile asupra textului care parcă se sustrăgea descifrării. Nu pricep nimic, a exclamat Dora, vizibil uimită și iritată. Acestea sunt semne pe care nu le cunoaștem. Dar a doua foaie a arătat calcule detectabile și, în partea de jos a paginii, un mic mesaj, cu majuscule:

 

          COMOARA  MEA,

          NU PĂSTRA SUFLETUL DELICIOS ÎNRĂIT ÎMPOTRIVA MEA, PENTRU CĂ DE  CE AM NEVOIE ACUM ESTE MILĂ, PENTRU TRECEREA MEA SCURTĂ, DAR DUREROASĂ, PRIN ACEASTĂ LUME. DACĂ ȚI-AŞ FI SPUS, AI FI PIERDUT ACESTE  ULTIME LUNI DIN VIAȚA TA, PENTRU CĂ A MEA ERA DEJA PIERDUTĂ, DE CÂND AM AFLAT VERDICTUL. ASCULTĂ SFATURILE LUI CRISTIAN ȘI URMEAZĂ-L ÎN TOT CE ÎŢI PROPUNE, ESTE ULTIMA DORINŢĂ A MEA .

          NB: ÎNAINTE DE A PLECA, TE  ROG SĂ RESTITUI 800 LEI  GEORGETEI, AM AVUT NEVOIE DE EI PENTRU A PLĂTI  MARFA CEA NOUĂ ȘI, CUM EA AVEA  BANII, DUPĂ VÂNZAREA VINULUI, ŞTII DOAR CE CLIENTELĂ SELECTĂ AVEA! 

          NU SUNT COMPLET MORT, ADICĂ NU AŞA CUM  NE IMAGINĂM CȂT SUNTEM ÎN VIAŢĂ: VĂD, AUD, DAR NU POT RĂSPUNDE, ACEASTA ESTE O ALTĂ VIAȚĂ, ASTA ESTE TOT ... NICIODATĂ NU TE VOI PĂRĂSI DEFINITIV!

 

          - Cine poate să-mi joace această farsă sinistră, oh, Doamne, ce să înțeleg din toate acestea? Unde și de ce să mergem? Cu cine? Ce mărfuri? Simt că îmi explodează capul.

          - Acesta este rezultatul apăsării tastei Dictare, al mobilului său, care este conectat la această imprimantă. El scrisese acest mesaj în prezența mea, dar am promis că nu-l voi deconspira  până la sfârșit și a trebuit să-mi păstrez jurământul. În hora morților, există cineva care nu dansează ca ceilalți, nu este din regiunea noastră, a venit să se informeze, a spus Cristian cu voce joasă. Ia aminte, poate că jucătorii nu păstrează distanța  reglementară, cine știe?

          - Să se informeze despre ce? Nu este nimeni care să fi comis o crimă aici. Nu voi pleca niciodată, voi rămâne aici toată viața, mă auzi? Nu mă voi clinti de aici!

          „Poftim!”, a spus mătușa Marieta, întinzându-i 800 de lei. Am luat banii pe măști.

          Chemați-o pe Georgeta, pentru a-i da acești bani, avem o datorie, oameni buni, de achitat.

          În ochii Dorei mocnea o furtună, privea hora cu ură şi nu vedea decât   plămânii dansând, doar plămânii agățați de filamentele negre ale picioarelor vedea  în această horă blestemată, care nu se oprise de la naștere și cine știe când se va opri, doar o mașină pentru a devora orice entitate fizică, orice suflet, un mecanism diabolic, care îi distrugea nervii. Un fulger a trecut de la dreapta la stânga, prin abdomenul ei. Sunt însărcinată, este timpul să plecăm, nu mi-am imaginat, păcătoasa de mine, că Dumnezeu ne mai poate vedea şi prin mâzga asta…Unde eşti, Cristian?!

          - Stop! A strigat ea, opriţi această horă nesuferită! Trebuie să plec urgent, să mă desprind din hora asta otrăvitoare, până mai pot, îmi voi face bagajele. Bebelușul meu merită o viață pe care nu i-o pot oferi în acest ținut, unde stâncile speranțelor și convingerile mele s-au transformat în nisip, trebuie să ne construim viitorul pe un teren solid!

.

.

.

        15. Poveste în desăvârșire 

 

          Din sus jos orizontal = cântecul Mărire Tatătului și Fiului și Sfântului Duh. Din sus jos vertical = euaghiorâtul.

          Biserica sau sfera celuilalt ca câh. Bucuria în sfera omului considerat răutate, unde va fi cer senin de zori de zi și un pământ nou, sau covor ce aduce freamăt și zumzet din mișcări și pentru mișcări comune.

          Înțeleg că mă ajută lumina roșie din OZN-ul mamă. Mă duc ca Sinele în fața mea. S-au făcut câteva dungi galbene. În spațiul gol O a băgat capul Hristos. Ascult vorbind un cetățean bulgar. Îmi zic și că poate în o sferă OZN ar fi niște trepte de urcat și înauntru, sus, un soare cu lumina intensă albă. Faptul că din un om poți scoate alte ființe în formă animalică, că poți face părți de trup ca Sfinxul, e la fel ca reprezentare. El reprezentând păzitorul răutății. Eu ce hram port, mă întrebam, unde ducându-mă în sfere ale istoriei m-am încadrat ca tânăr francez, burghez, superfardat și cu perucă albă. Vorba hermetică a Lui Hristos este ca a lui Mahomed din Coran, de aici și ideea de moschee. Moscheea cu minaret e mama cu fiul.

          Samavolnismul este din identitatea chipului lui Satan și a lui TU ZICI. Samavolnismul în sărbătoare presupune existența mea ca șarpele Satan. Dar nu poți trăi în capsula timpului. Poveștile cu Feți Frumoși aduc vindecare. Așa apare Baiazid, care în lupta cu Mircea cade de pe pod și își sparge dinții. Ne vindecă numai cercul doi de gândire? Da, când suma tuturor unghiurilor unui cerc dă 180 de grade.

          – Ești nevinovat îmi spuse Maria. Profesorul Popovici îmi dă să văd de pe insula de mâine culoarea acrilică a apei. Înțeleg din nonconformități că a fi rău este efortul de a te ridica cu mâini omenești ca sferăobiect, sus unde locuiesc ca real.

          Dar se anunța un bal. Popovici îl organizează. Ca magii cei doi, Popovici și prințesa din țara vecină deja au venit și au descălecat. S-a reorganizat nunta cu soția mea într-un cadru de basm, ca toți să avem o bună odihnă apoi, căci balul este pentru cele ce vin din veșnicie pentru încântarea Lui Iisus. Dar uite zic, între Iisus și noi se aude o voce de zeiță:

          – Dar în lumea mea măiastră sau pupat cerurile. Suntem tot ce s-a agonisit – visele.

          Apoi se auzi un cor de îngeri cântând ca deasupra unui tunel:

          – Ca pe Împăratul ... tuturor.

          Popovici ne întrerupse atenția spunând:

          – Știu că în ieslea Lui Iisus era fân ... și lângă erau vaci și oi de muls.

          Prințesa spuse:

          – Ca și cireșarii, magii, ca făurarii, i-au adus prinos scump bebelușului Născut. Vestirea și crucea sunt două cuvinte mari. Doar vinul împărtășaniei le unește.

          Deodată luna de pe cer îmi aduse aminte de legământul meu cu prietenul Gabi Pascu, omul cu chip ... cu alura de zmeu. Hac, unde o fi acum, pe ce ape, ca sufletul corabie pe mare? Sper să îmi fie în ucenicia bucuriei cu Dumnezeu. Mare izbândă ar fi, ca artificiile unui bal mascat la curtea unui împărat francez.

          Cămila prin vârful acului este ca acei cavaleri ioaniți. Este vorba de primul cerc de gândire. Al doilea cerc de gândire, zic eu, semnul lui Iona.

          Carnavalul s-a dospit până la epoca marchizilor!? Balul mascal sau carnavalul personal a adus numele de – principe.

          (Iisus stătea la masă ca la masa lui Avraam.) Iisus privind înainte, cu ochii măslinii, văzu pe viitorul fiu al lui Avraam și steaua din care urma să se nască El, Iisus. Steaua a urmat în cosmos un drum z. Carnavalul a pierit? Binecuvântarea este cea care îi ține locul. Isra-El este ca primul cerc de gândire. Din acest cerc se rezolvă viitorul. Iisus intrase în desăvârșire.

          – Ții minte și tu când scriai la Bucuria solstițiului?

          Țin minte chipul meu intrând în sfera realității. Cred că ispitirea vreament este în prezența unui grifon din reprezentarea biserici ortodoxe creștine, așa cum erau sarcofagele egiptene cu chipul imortal. Așa precum și întărirea lui Iisus a fost de către Mihael, chipul Lui primordial și în om în genere. Di Dios odios o dios zeița cu față schimbabilă. Dionisos = precursorul zeu al apostolului Petru. A pus piatra carnavalului. Se intra prin poarta cu triunghi echilateral. Carnavalul a fost începutul desăvârșirii omului pe timpul imperiilor. La egipteni zeița pisică este inițiatoare. Probabil zeul felină întâlnit și în Occident și în Asia, aduce asemeni păcatului simbolismul sau însemnătatea de Altul. Altul fiind la origine doar sentimentul în sine. Epitetele erau o modă la greci pe vremea venirii Lui Iisus la Avraam. Dionisos = Hera = Platyttera. Bastet e ochiul lui Ra și soră cu Isis sau Puternica. Pe aceste două zeițe le-a văzut Mahomed. Dar Iisus, soarele, intrase în odihnă și Mahomed a trebuit să le nege. Vestirea Arhanghelului Gabriel l-a făcut să ne transmită ce e însuți Paradoxul. Căci dacă nu ești în islam, islamul te omoară asemeni unui virus. Ce e Pardoxul? A fi copilul lu mama! E ca un turnir cavaleresc englezesc. Mama este prospețimea. Copilul este /-4n9n mișcarea. Așa cum perfecțiunea este roua sau zorile de zi. Bastet este zeița lunii. Roua pământului și luna, ca vestea, crucea și conștiința. Paradoxul este ca pionierii comunismului, ca copilăria din afara noastră, ce nu are nume. Dar, atenție, fiți copil ca să intrați în rai ca o cămilă, dar nu rămâneți copil fără maturitate, ca Satan. O) religia islamică nu trebuie să fie mai mult decât un perete de tunel. Ea trebuie să devină o obiecție. Adevăratul subiectivism îl are creștinismul. Steaua nașterii Lui Hristos Îl face pe Dumnezeu să facă bine lumii la împlinirea vremurilor. (Bal din Baal = adunarea chipurilor) Dionisos este străinul din noi, ca un soldat islamic, iar omul lăuntric, filocalic are locul în inimă. Islamul este o recreare a simbolului Isis Ra (!*!)

          (!)) creștinismul recrează barca lui Noe. Este ca un ozn, ca o barcă zburătoare, asemeni porumbelului de la botezul Domnului, ce era Duhul Sfânt. Porumbelul era atunci cu chipul spre nord. PMI QI creștinismul vorbește altfel despre plural și singural. Islamul pare o mlădiță creștină. Eu sunt tu este paradoxul înțeles poate invers de Mahomed sau este vorba de steaua lui David ce se învârte invers acelor de ceasornic spunând – Sirius. 23) . Îngerul dogonilor de pe Sirius? Precursorul lui Sfântul Gheorghe! Islamul ar spune doar puterea aripilor îngerești când vin spre Pământ. Sunt credința aripii îngerești, înger ce ține de zeitatea pasăre. Piciorul îngerului/zeului pasăre aducător de paradox. Are roți la picioare, e superînger sau OZN.  Sunt roboți! Ei au alt limbaj. Pe viitor lumea va da mâna cu robotizarea. Islamul ca și roboții este religia numelui și frățietății, iar creștinismul este invers. Suntem în Iisusomega, ne îndreptăm spre Virgo. Aparițiile Fecioarei mă face să văd lumea ca o mare moschee în amalgamul de popoare și războaie europene. c/o+[]delta ib copilul pe pământ Îl cheamă pe cel Sfânt. Totul trebuie să fie o revenire la ipostaza Iisus stând la masă! Prin Avraam omenirea a urmat drumul z al stelei Lui Iisus. Palma Lui Iisus este ca porumbelul, iar palma lui Mahomed vorbește de parfumul penelor, că roboții aparțin zeilor, ca la precolumbieni ... mărțișorul este precursorul unei credințe a opririi închinată lui Marte. Pe Marte ar fi un chip de carnaval. Precursor al zeității vultur este în România. Îngerii sunt: xu teairea ib absolut. Taurii: Da și Nu sunt cu pluralitatea. Din ei derivă moartea și nimicul. Da și Nu aparținând pagodei sunt masculin și feminin. Zvastica ține de rostogolirea Pământului. Floarea vieții ține de înțelegerea vieții olfactiv și de întrepătrunderea cercurilor gândirii. Cristal dans pereche clipa sau ceasul este moartea sau conștiința veșnic bătrână în contrapunere cu Satan. Pagoda în apă este nimicul. Existența morții și a nimicului și a lui Altu au făcut posibil existența omului. Da și Nu pur obiectivi sunt Satan și Moartea. Satan, Moartea și Păcatul vor fi nimiciți. Păcat este eufals. Nașterea Lui Hristos este din separarea gândului de conștiință. Să stau cuminte copil, să fac ca lupul negru a vorbi urlând. Apoi să ador și să mă trezesc copil deabușilea între berze.

          Din coaja bulelor de conștiință, din Tatăl au apărut Roboții ...

.

.

.

        16. Nostalgii de iarnă 

 

          Cine spune că nu poţi întoarce timpul? Viaţa n-o poţi întoarce, dar timpul trece înainte şi înapoi, înapoi şi înainte.

          Tic – tac

          Tic – tac

          Tic – tac

          O mână întoarce o clepsidră. Înapoi. Poţi avea totul înapoi?

          16 ianuarie. Ora 15. 16 ianuarie 2013, acolo unde sunteţi dumneavoastră.

          Dar eu? 16 ianuarie 1998. Ora 15. Aştept în faţa Casei Studenţilor. Un necunoscut teribil mi-a dat întâlnire la ora 15, în faţa Casei Studenţilor. A venit la şcoala unde lucrez abia de doi ani şi mi-a zis că mă cunoaşte dinainte de a mă întâlni. Un truism, dar la vârsta mea, deşi am citit atâtea, încă sună frumos. Aştept undeva mai la o parte, n-aş vrea să mă observe, vreau să-l analizez eu pe el. iată că vine. N-are ceas, întreabă o tinerică (!). Agită o servietă, o mută nervos dintr-o mână în alta. Aş pleca şi parcă aş rămâne. Îmbrăcat de modă veche, cu palton lung, guler şi căciulă de miel grizonat, pare mai bătrân decât este. Genul plictisitor, dar şarmant.  Dăm ochi în ochi, mă ia cu „tu” din prima, motiv pentru care nu mai am chef să mă plimb prin lapoviţă şi încep să mă gândesc că a doua zi am şase ore de pregătit, am de scris planurile de lecţie, iar Teodora (fata cu care locuiesc într-o garsonieră) nu vine în seara asta şi ar trebui să profit de absenţa ei. Stau cu ea în garsonieră, dar eu nu am masă de scris, stau jos şi scriu pe patul scund, fiindcă ea ţine mereu masa plină. Da, mă voi despărţi galant de tovarăşu’, nici nu ştiu ce m-a întrebat adineauri. Aşa, dacă îmi place să umblu prin librării. Ce exprimare! Intrăm în Librăria Universităţii (este în drum), pune mâna pe două-trei cărţi care sar în ochi, o ia înaintea mea cu vreo doi paşi şi ajungem la librăria de cărţi religioase. Pune mâna, sigur de data asta, pe o carte mov-albastră, mă întreabă dacă am citit-o, îi spun că are titlu pueril, „nu-i nimic”, zice şi o cumpără, apoi intrăm în două-trei restaurante, la Melody, la vărzărie, la rapsodia pare hotărât să rămânem. Alege o masă mai retrasă (lângă WC), apoi scoate din servietă o orhidee îngheţată, cu ambalajul aburit şi o pune în dreptul meu. Gest frumos, dacă doar câteva secunde mai înainte, n-aş fi observat verigheta.

          Are pulover alb, tricotat corect de … Relaţie fără viitor, îmi zic, nici măcar nu se ascunde. Hai la garsonieră, ai şase lecţii de făcut! „Iubirea prin fapte, căci ele sunt eterne …”

          Timpul … Nu ne lasă în pace … Viitor? Eternitate?

          Azi am străbătut cam cu aceleaşi gânduri drumurile din centru. Stau puţin în faţa Casei Studenţilor. Dacă vine? Parcă e aievea. Dar au trecut 14 ani! Noi unde suntem? Aici e doar neliniştea. E aşteptarea. Nu ştiu dacă sunt sentimentele de atunci sau cele de acum, cu alte cauze şi altă intensitate. Apoi intru la universităţii … Diverta, azi. Modernism rece. Atunci lumea nu avea destule ceasuri, darămite mobile. Acum, în vitrină, reclame la Playboi. Să fi văzut dumneavoastră asta atunci, cereaţi, revoltat, să scrieţi în caietul de reclamaţii. Azi, probabil, întoarceţi încă o dată capul, să vedeţi mai bine. Mă duc la cealaltă librărie. La locul ştiut, nu e nicio carte albastră. Intru la Melody, nu suntem la masa unde am primit prima scrisoare, unde am avut o mână mai caldă şi alta mai rece, iar Rapsodia nu mai este de mult.

          Ce-i cu toate astea? Ce-ţi poate face cineva dacă nu mai iubeşti? Unde suntem? Ne-am pierdut sau ne-am uitat? Sincer, mi-e totuna.

          I s-o mai fi întâmplat cuiva să primească, aşa, scrisori? Mi se pare frumos, pe când acum …

          Facebook şi Yahoo, Twitter. Aşa o fi acum să fii îndrăgostit … Asta este domnule, scriaţi scrisori frumoase, eraţi un om frumos, azi vă consideraţi un bărbat frumos, care crede că Dumnezeu are legătură cu mesajele în Power Point trimise doamnelor. Dumnezeu, credinţa, iubirea, click … uite aşa aţi apucat pe calea pierzaniei, lăsând stiloul (aveaţi stilou Parker) (unde o fi?) şi luând mausul.

          De ce distrug oamenii întâi ce au mai frumos, de ce vor ceea ce nu e al lor şi de ce nu se opresc niciodată … Păreaţi atunci a le şti pe toate. Nu ştiaţi nimic, dar trăiaţi frumos şi firesc. Azi ştiţi totul. Dar nu mai lăsaţi impresia de atunci. (Îndoiala îl face pe filosof să existe!). Azi scrieţi  despre orice … unde este blândeţea vocii de atunci, ce rar spuneaţi „eu”. Azi totul e la persoana I şi … cam de mult nu aţi spus „te iubesc!” şi n-aţi mai vărsat o lacrimă …

          Mă îndrept spre casă.

.

.

.

Notă:

Prozele sunt postate pe măsură ce sunt primite, de către coordonator, de la concurenți. Ultima zi când mai pot fi trimise texte pentru acest concurs este 15 februarie.

Deoarece s-au trimis foarte multe texte la acest concurs și pentru că formatul acestui site nu permite decât un anumit număr de caractere pe o pagină, poeziile și prozele au fost postate pe mai multe pagini. 

Regulamentul concursului AICI

Poeziile participante (partea I) AICI

Poeziile participante (partea a II-a) AICI

Prozele participante (partea I) AICI

Prozele participante (partea a III-a) AICI

Prozele participante (partea a IV-a) AICI

Prozele participante (partea a V-a) AICI

Prozele participante (partea a VI-a) AICI

Vizualizări: 420

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

conducere site redacție

FONDATORI

ION LAZĂR da COZA - scriitor

VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

ADMINISTRATORI-EDITORI

SOFIA SINCĂ - prozatoare

GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR

AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare

ADA NEMESCU - poetă

MIHAELA POPA - poetă

CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ

PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor

BOLACHE ALEXANDRU - poet

MIHAI KATIN - poet

GRIG SALVAN - prozator, cantautor

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru anul trecut au donat:

Gabriela Raucă - 400 Euro

Monica Pester - 600 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

***

Pentru acest an au donat:

Maria Chindea - 200 Lei

Monica Pester - 300 Lei

Activitatea Recentă

Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog trăsnăi de toamnă a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog trăsnăi de toamnă a lui Stanescu Valentin
cu 2 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog când facem dragoste cu televizorul pornit a utilizatorului Ariana Zburlea
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog când facem dragoste cu televizorul pornit a lui Ariana Zburlea
cu 2 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog astăzi te voi lua cu mine a utilizatorului gina zaharia
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog astăzi te voi lua cu mine a lui gina zaharia
cu 2 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog haos a utilizatorului petrut dan
cu 3 ore în urmă
petrut dan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog haos a utilizatorului petrut dan
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog haos a lui petrut dan
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Peisaj de toamnă (Ion Lazăr da Coza) a lui Vasilisia Lazăr
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog „V” de la VIS a lui Ada Nemescu
cu 8 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „V” de la VIS a utilizatorului Ada Nemescu
cu 12 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „V” de la VIS a utilizatorului Ada Nemescu
cu 12 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „V” de la VIS a utilizatorului Ada Nemescu
cu 12 ore în urmă
Ada Nemescu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „V” de la VIS a utilizatorului Ada Nemescu
cu 12 ore în urmă
Cornaciu Nicoleta Ramona a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „V” de la VIS a utilizatorului Ada Nemescu
cu 13 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Eres a utilizatorului Bircea Marian
cu 13 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog „V” de la VIS a utilizatorului Ada Nemescu
cu 13 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Venele mele au devenit căprui a utilizatorului Ariana Zburlea
cu 13 ore în urmă
Vasilisia Lazăr a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Multumire a utilizatorului Bircea Marian
cu 20 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor