1. Al meu stăpân
Mă ninge dorul cu-a lui ape
Ce-ngheață trupu-mi istovit,
De-atâtea goluri stă rănit,
Din el și duhul vrea să scape.
Mă-nvăluie îndeaproape
Ca un ibovnic insipid,
Prea posesiv și prea rigid,
Mă ține-n el să mă îngroape.
Nu-i simt puterea, dar în pleoape
Mi-apare câte-un răsărit
În care doar m-a răstignit.
O lume-ntreagă nu mă-ncape.
.
.
.
2. Pământeana
caramel fugitiv
împrăștiat pe covor
sunt doar un personaj fictiv
iar am transormat covorul în negru
precum oasele craniului meu ce mă dor
se zvârcolesc
gândindu-se la chipul tău
și dansează-ntr-un picior
era odată
un verde împărat, am spus
în regatul mochetelor
dar cum suporți această mizerie?
știu că mă vei iubi la un moment dat
însă mă doare
să mă joc cu timpul cel necontrolat
și sălbatic
am pierdut firul narativ, probabil
luna strălucește, așa,
fără efort
și simt că mi-au rămas
doar petele de pe pământul
cel uscat și mort.
.
.
.
3. Amintiri în despărțire
Privirea ta o am și acum în gând
Cum mă sorbeai când îți zâmbeam plângând
De bucurie, nu de inimi sparte,
Dar totuși, ceva ne mai desparte.
Îți simt și acum atingerile delicate
Când părul după ureche mi-l puneai
Și buzele de ale mele le lipeai,
Dar totuși, ceva ne mai desparte.
La pat mâncare-mi aduceai,
Însoțită de-o ceașcă cu ceai.
Eram ca prințesele răsfățate,
Dar totuși, ce ne mai desparte?!
Încă îți simt în ceafă suflul
Ce declanșa în noi extazul,
Dar toate au fost filme deșarte
Fiindcă o lume ne desparte.
.
.
.
4. Am învățat să colorez în monocrom…
am învățat să colorez în monocrom
pe coala mea nocturnă
cerul
alb își lasă doar conturul
pe ascuțite margini de parom
ah
câte priviri
au șlefuit luceferi
să le probeze nimbul fiecare
și câte flăcări au căzut în zbor
după comete
cununându-și taina cu neantul
câtă lumină
se zbate-n micul univers
învelindu-se cu umbre nestemate
și câtă liniște străbate negrul meu strigând
ecouri
la vecie blestemate
am învățat să colorez în monocrom
pe coala mea nocturnă
cerul
alb își lasă doar conturul
pe ascuțite margini de parom
căci eu flămând
culeg a stelelor suflare
din comoara cu neon
să sporesc lucirea beznei
cu lumina mea
de om
.
.
.
5. Apa şi uleiul
Cu găleata, plină, plină iau bătrânii apă
Sfântă din izvorul nesecat al vieţii;
Este scris în Lege: pentru primenire,
Aceasta mai întâi să soarbă…
Cu candela aprinsă, zi şi noapte, precum
Cele cinci fecioare, scânteia divină –
Slabă la-nceput, focul să-ntreţină și
Lumină viaţa toată să o ducă, trecând prin spini.
.................................................................................
Poezie eliminată din concurs deoarece a mai participat și la alt concurs.
http://blogoasteadomnului.blogspot.com/2019/12/concursul-national-d...
.
.
.
6. Munceluș înstelat
lui Ion Lazăr da Coza
În jocul de-a vioara cu silabe,
N-ai vrut să plângă sunetul a jale,
Suspin din umbră, amintirii tale
De cele nefirești, nătângi și slabe.
În labirintul umbrelor albastre,
Te-au răcorit de arșițe măslinii;
Sub raza blândă, părintească-a lunii,
Ai căutat răspuns, cu fruntea-n astre.
Un inorog și-a-nfipt, în pieptu-ți, cornul;
Rănit de drag, ai sângerat iubire,
Bujori și maci, cărări de mântuire
Au împletit, să îți adoarmă somnul.
Fără odihnă, fără îndurare,
Ai ignorat ieșirea legendară,
Găsită de Tezeu, odinioară...
Și plăsmuit-ai propria cărare.
Ai răscolit adânc în măruntaie
Privind la lumi mărețe, dar flămânde,
Trufii după trufii piereau arzânde
În purificatoarea vâlvătaie.
Se risipea o lume în genune,
Cu bogația plină de păcate,
Și viciile pustiind palate...
Doar haosul pândea să se-ncunune.
În ochii tăi, o novă izbucnise,
Nu-i timp să-i poți vedea străfulgerarea,
Nici loc să îi cuprindă depărtarea...
În cer, un nou destin se hărăzise.
.
.
.
7. Întorsătura sorții
La început nu i-au dat importanță: infecție cu pacienți puțini,
Departe, undeva în China, îmbolnăviți de lilieci și pangolini.
Din om în om, însă, trecea, neașteptat de agresiv și iute,
Răceală, viroză ori pneumonie, cu cauze necunoscute.
S-a aflat mai apoi că-i o năpastă microscopică sinistră,
Dacă cercetătorii n-ar fi zis, n-am fi știut nici că există,
În formă de coroană solară, de unde și numele său,
Fără vaccin ori tratament, viitorul nu putea fi decât rău!
Căci n-a vrut să rămână acolo, în a lui Asie îndepărtată.
Ca Ghinghis, hanul de demult, porni să cucerească lumea toată!
Chiar OMS s-a înșelat, crezând că-i doar amenințare efemeră,
Dar a lovit în șapte continente și chiar pe vase de croazieră...
Și-au apărut imagini multe cu ambulanțe-n șir până departe:
Din toată Italia ni se prezenta infernul neînchipuit de Dante.
Se adunau de zor în fața spitalelor nepregătite, nedotate,
Bolnavi ce-aveau dureri în piept și respirațiile-ngreunate.
Nemaiștiuți apoi de rude, prea mulți, prea repede se prăpădeau,
Deodată ei nu au mai fost, chiar dacă ieri încă erau...
Declarație pe propria răpundere, amenzi și ordonanțe militare,
Distanțare socială, izolare, carantină. E interzisă orice deplasare!
Ori poți ieși arareori, cu masca pe figură și mănuși pe mâini
Și repede, doar cât să cumperi ouă, lapte și vreo două pâini.
Teatre, muzee, cinematografe și stadioane-au fost închise.
Și cum rămâne cu spectacole și-atâtea meciuri mari promise?
Mesaje TV cu „Stai acasă!” întrerup des orice film fain,
La școală nu mai merge nimeni, s-au mutat cursurile în online.
Instrucțiuni care să protejeze: spălat pe mâini mai des și prelungit.
Ministrul de Finanțe ne anunță c-avem un tot mai mare deficit.
Nu mai brăzdează avioane cerul, ci toate s-au parcat la sol.
E lacăt pus la frizer și cofetărie, ba s-a închis și orice mall.
Și chiar de-i vremea Învierii, nu urcă oameni la Mitropolie,
Cât vom mai îndura restricții sanitare doar Dumnezeu poate să știe!
De necrezut ce se întâmplă, n-am mai trăit așa ceva până acum:
Nu mai poți vizita pe nimeni, spre munți ori mare nu mai pleci la drum.
Nu îți poți face planuri, frate! de parcă viitorul n-ar mai exista.
Te-ntrebi cu ce și unde-ai greșit oare? Și nici măcar nu-i vina ta!
Iată cum în decurs de săptămâni „cel mai rău caz” a devenit realitate,
Muncim și încercăm să supraviețuim în circumstanțe neașteptate.
Și toate obiceiurile noastre au suferit prea multe rupturi și schimbări,
Zilnic apar statistici: Coronavirus - îmbolnăviri, decese, vindecări.
Ca să „rămâi în siguranță” și ca să „prețuiești orice moment”,
Ce ai putea să faci prin casă? Cum să trăiești din ce în ce mai lent?
Bătătorești covorul din sufragerie, e singura plimbare-n care poți pleca,
Cărare faci pân’ la bucătărie, deși nu-ți vine a mânca...
Când viforul trecutei ierni nu a plecat, ci-n urmă pare c-a rămas,
Vrea poate să mai rupă crengi și tot încearcă ceas de ceas
Să schimbe lucrurile care arogant credeam că doar ni se cuvin,
Să nu vezi numai semne rele, să nu-ți închipui că-i doar chin.
Să te gândești că orice-am pierde, doar mai puternici ne va face asta,
Că suferința într-o zi se-ncheie, în scurt timp apoi ai uitat și basta!...
Rememorezi ce-ai avut înainte. Vrei să le-aduni pe toate iar la loc?
Sau nu-ți mai trebuie atâtea? Cu unele simțeam că mă sufoc.
Să învățăm ceva din criza asta, nici poluare un timp n-a mai fost.
Iar banii n-am putut să-i risipim, să-i cheltuim pe lucruri fără rost.
Cuvintele au tot venit, de parcă cineva de sus mi le trimite,
Le-am scris aici, poate ajută, mai facem un pas înainte.
Chiar dacă azi viața-i neclară, știu că noi, totuși, ne vom ridica!
Atât eu am avut de spus și chiar nimica altceva.
.
.
.
9. Tic tac, tic tac
Timpul zboară cum nici nu bănuiești
Însoțit fiind de alaiul de povești.
Toată viața își caută o consoartă,
Dar drumurile nu li se intersectează.
Timpul, un călător din cale afară de grăbit
Se deplasează cu viteza gândului,
Lăsându-i pe oameni în urma lui
Nimeni neștiind când i-a depășit.
Ne trezim că cerem timp timpului,
Dar nu știm să profităm de darul lui.
După rugăminți fierbinți și greu de nestăvilit,
Ne întoarcem indiferenți de unde am pornit.
Tic tac, tic tac
Răsună ca o bombă cu ceas.
Speranța e tot ceea ce ne-a mai rămas.
Tic tac, tic tac.
.
.
.
10. Floare de maidan
bunicului meu
S-a scurs și roua și-a crescut iarba pe maidan
iar pașii ți s-au prefăcut izvoare
ai Sângele Voinicului în urmă, pe cărare -
ți-am botezat memoriile-n Iordan...
rămâi mereu aroma de Cicoare
care abundă dinspre „Laz”
rămâi același glas uman și plin de haz
răsărit în diminețile cu coasa în spinare
o să rămân aici în urma ta, vrând să-ți sădesc povața
și vrând să cred că ești un vânt liniștitor
căci tu ești cel ce mi-a schițat în suflet viața
și rămâi cel mai blând povestitor
Copilăria mi-e ca o noapte de Sânziene
când adulmec din toți rărunchii veșnicia satului
și maidanul măsurat la pas.
amintiri în care seninul se revărsa în fiecare dimineață în ochii bunului și rămânea acolo -
bunul trăia cu eternitatea cerului printre gene
și-mi ascundea luna și stelele în palmă
înainte de culcare -
mirosea a floare de maidan, când mă căra în spate întors de la coasă,
iar poveștile bunului depășeau performanțele celui mai iscusit povestitor din teatrul radiofonic,
imagini născute în fiecare răsărit de soare rural
rememorate acum în fiecare asfințit de soare banal.
adulmec și azi puterea și chemarea maidanului,
iar bunul are și acum ascuns cerul în găvanele ochilor -
cel care a luat drept bunătatea prizonieră de război.
Sărut mâna, bunul meu!
Încă o poezie descalificată, din păcate...
http://poetii-nostri.ro/floare-de-maidan-poezie-user-id-24183/?fbcl...
.
.
.
11. Detaliu
Ah, către tine vin încet, să-ți fur o sărutare
Și-apoi privirea ți-am sorbit, ești hrană sufletului care...
I-apus de patimi ale firii, ce se-mplinesc în nopți cu lună
Frământă, macină și alintă, iubiri pierdute în furtună.
Aidoma claustrului unei abații,mă-ncearcă sfâșieli fără-ncetare
Havuzului de piatră ruptă-n inimi, acordeoane langustroase zbiară-n timpane
Mă-ndeamnă ca să lupt pentru iubire, să simt imperceptibilul detaliu
Epistolă a firii, cea umană, forță născută să lupți în prima linie
Cu frici, lamentări și ghirlande de fiori, încredințat că ieși învingătoare!
.
.
.
12. Despre tăcerea din noi
metamorfoza va elibera fluturii
liniștea va fi spulberată,
un număr de ore este suficient să înveți să speri
nu trebuie doar să aștepți
ca echinoxurile să facă diferența,
iarna nu se teme de zilele lungi
neliniștea se adună în anotimpuri
precum bolile ce nu trec odată
cu campaniile electorale,
atunci visele de primăvară sunt speranțe
mor însă odată cu numărarea voturilor,
eroii sunt înalțați din atributele voinței
ca niste dorințe neîmplinite
într-o iarnă însângerată
când toate lacrimile țării s-au strâns la un loc,
o noapte apăsătoare în care s-a cântat
cu foc despre libertatea pe care o iubim și în care credem
dar care se naște greu ca o lecție pe care o învățăm
cu fiecare frază pe care timpul ne-o scoate în cale.
.
.
.
13. Aș fi vrut să mor copil
Aș fi vrut să mor copil, sufletul meu
să învârtă moriști, să înalțe zmeie
să nu zboare trei zile
printr-o încăpere plină
cu toți cei care m-au iubit
dar nu au avut timp nici curaj
să îmi spună
sau cei care nu m-au iubit
și în fața celorlalți ar minți
dacă m-aș naște bătrână
ultima dorință ar fi să-mi duc părinții
la ateliere de reparat părinți
i-aș certa dacă ar sta prea mult în fața calculatorului
și ar uita de plimbarea în parc
i-aș da morții buzele cu gel
flori de plastic i-aș lipi de coasă
aș decupa-o ca pe-o poză de album
o amintire ciudată
și mi-aș pierde anii rând pe rând
ca pe o jucărie pe care aș căuta-o viața întreagă
în marea mea joacă
.
.
.
14. Ora inorogului
Aplecate catarge agonizează-n furtună
stârnită-n războiul dintre suflet şi cuget,
corabia vieţii colindă nebună,
mult ascultând de-al oceanelor muget.
O, nu e nevoie de abandonare,
de capitulare nu este nevoie!
Acută, lucidă şi clarvăzătoare,
trezirea îl află prin spaţii pe Noe
..........................................................
Poezie eliminată din concurs deoarece a fost găsită postată și în alt spațiu.
https://insemneculturale.ning.com/profiles/blog/show?id=6515444%3AB...
.
.
.
15. Ecou
Cuvinte multe în dicționare,
Dar nu pot exprima nicicând
Durere, bucurie sau miros de floare,
Ori dragostea ce-o porți în gând.
Nu poți cu slove a descrie.
Silabele se frâng descumpănite
În vorbe nu-i aceeași bucurie...
Doar simți acele clipe fericite.
Pășesc, mă-nalț peste cuvinte.
Le las departe, căci îmi prisosesc
Astăzi doar gându-mi este mesagerul
Culoarea și lumina-n univers.
Și de vei întelege-acel ecou,
Plecat din sufletu-mi fierbinte,
Vei alunga din jurul tău
Dezamăgiri născute din cuvinte.
Mărețe visuri, clare sentimente
Te-or îmbăta-n limbajul lor
Și-abia atunci vei intelege
Că ți-a fost dor, de fapt ce-nseamnă „dor”.
.
.
.
16. Răbdarea de a suporta un suflet
Cine dă dovadă de-atâta clemență?
Să suporți un suflet nu-i obediență.
Să-i întinzi un deget ține de esență.
Desfătării sufocante cu greu îi găsești valență.
Nici savoarea discordantă,
pentru multi: debusolantă,
n-are transparență.
Precum o stavilă mată,
ce-oferă luminii
o dură sentință.
Fascicolul vlăguit de refuz
pare să dea semnele unei penitențe târzii.
Mintea îmbătată de auz
nu acordă sufletului decât culori vii,
fără să-i asculte ciuda și impasul,
repetând într-una: ce va fi va fi.
.
.
.
17. Noi, femeia de serviciu și gărgăriţele, în același pavilion
Mai mult ca sigur pavilionul ăsta
dorește ceva,
a stins aproape toate luminile,
a încuiat ușile la intrare,
a dat drumul la câini
în parcul ce-l înconjoară,
timpul miroase greu a oboseală.
acum nimeni nu mai are putere
să mănânce, bea, discute,
cuvinte negre să tot citească,
să se miște cum poate, să respire,
pe alocuri perfuziile alimentează
trupuri, din care șerpi transparenţi ies,
în pungi, lângă paturi, picură veninul ales.
el știe, pavilionul ăsta, cumva,
că lumina l-a părăsit acum,
că nicio stea nu-i mai trece pe coridoare,
s-au retras toate, afară, în parc,
stelele din care erup culori,
câte cinci, și apoi se fac roată,
întunericul din fiecare om să-l scoată.
când noaptea încă își varsă negrul din ochi
femeia de serviciu se apropie de pavilion,
iubește cu ochii câinii vagabonzi și ciorile,
porţile parcului i se deschid larg,
la intrare linoleumul îi face o reverenţă,
noi, cei legaţi în camere cu sârmă ghimpată
așteptăm să aducă lumina, gunoiul să-l scoată.
aruncaţi by the big C, undeva, într-un pământ,
băiatul și soţul ei au parastasele făcute,
putem sta liniștiţi, dorsal, pregustând zorile
bucată cu bucată, subliminal, toate culorile
în timp ce gărgăriţele Domnului
se adună pe ziduri, pe geamuri, afară,
așteptând să le urmăm, fiecare pe a sa scară.
.
.
.
18. Fuga de îngeri
Lacrimei barbare, preoții-i vor smulge
Amintiri banale, zîmbete și miei
Curve criminale peste gînduri albe
Pururea vor scurge curgerea de lei
Între noi, femeie, se zidesc biserici
Dumnezeu din carne merge înapoi
.........................................................
Poezie eliminată din concurs deoarece a mai fost postată.
https://citesteasta.ro/tag/luminita-cojoaca/
.
.
.
19. Tangou melancolic
Motto:
La Marginea Timpului
Viața s-a întrebat:
Cine este dumnealui?
Pân-acum, nu l-am observat.
(Vasile Groza)
Lumea-n care m-am format
A plecat...
S-a destrămat,
Când cu timpul am uitat
Inocența tinereții,
Care da farmecul vieții.
Lumea-n care m-am format
A plecat...
însă mi-a dat
Regrete de vizitat!
Luându-le la scotocit
Melancolic... dar pripit
Mi-am dat seama c-am greșit!
Fiindcă-n ele n-am găsit
Mai nimic din ce-am sperat
Așa că m-am scuturat
De tristețe... ușurat
Lumea-n care m-am format
A plecat...
Dar au scăpat,
Părți din visele promise,
Ce-mi fac semne din culise
Să le transfer iar pe scenă...
Să mă scape de dilemă.
Însă când să le dau glas
Constat că iar s-au retras,
Fiindcă-n piesă doru-i fals
Așa că...pentru dreptate
Le-am dat pe toate la spate!
Lumea-n care m-am format
A plecat...
dar mi-a lăsat...
Amintiri de neuitat
În care s-au decantat,
Uneori inconștient
Sentimente de moment,
Care m-au marcat tiptil
De pe când eram... COPIL.
Și... chiar de par demodat,
Deseori mi s-a-ntâmplat
Să mă mai apuce dorul
Fiindcă am simțit fiorul
Lumii-n care m-am format.
Ce din mine...
N-a plecat
.
.
.
20. Într-un TOT zborul
lui Ion Lazăr da Coza
Fugi Ioane fugi cu timpul părăsit în vegetare
Lași cuvinte ca nisipul ce alunecă-n clepsidră
Luat-ai vocea o-mpăcare din trecutul ca o hidră
Hai Ioane cerne-ți umbra unui vers fără hotare
Într-o stare oarecare unde lume-și umple ceasul
Cu iubire și cu ură cu splendori și bube coapte
Între strigăte reptile și mișcările inapte
Versul tău străluce pururi albăstrind în mers impasul
Of Ioane foșnet vine pe sub ploile de frunze
Ciutura se-apleacă leneș între strigăte de ape
Casele înfoaie fumuri parcă viața nu le-ncape
Tu privești de sus tabloul conturat cu nori din pânze
Vreme vine vreme pleacă în noi unduie furtuna
Fără tine când tăcerea alăută-i în visarea
Dorului din lan de grâne ce încinge-n freamăt zarea
Uite draga ta e-aproape și iubirea voastră-i una
Lacrima prelinge cerul într-un pumn ce-adună lutul
Urma trece pe la poarta ferecată de lumină
Domnul nu-și ascunde brațul dup-un fagure de tină
El alină suferința una-acum cu absolutul
Vezi Ioane de acolo huma n-are relevanță
Pe pământ criptarea vieții este mitul care doare
Neștiință viitorul în ochi orb doar ceață-n soare
Într-un TOT rescriem zborul fără urme și distanță
Vin’ Ioane iarna asta te-amăgește-n trup de ceară
Își despătură cojoace de lumină și splendoare
Viziuni ce umblă tainic fără urmă de sudoare
Ne vor umple rătăcirea și-or să ne-nsoțească iară
.
.
.
21. Dor de infinit (poeme într-un vers)
Durerea mută vrea să rupă zăgazurile infinitului
Un mister ascunde ceru-nstelat vibrând infinit
Vibraţii tainice vin din infinit cu doruri de iubire
Brazii poleiţi sus pe cerul albastru poartă dorul de neant
Picură clipe şi pătrunde în noi taina infinitului
Lacul cu nuferi leagănă durere în crepusculul violet
Lebede albe plutesc sub lună încet cu dor infinit
Visele sunt neaua ce cade în noi ca speranţe albastre
Trandafirii au doruri arzătoare ca sufletul meu
Muzica din cer esenţă divină o simţi doar tu iubire
Luna tainică aprinde dorinţele iar sub tei tu şi eu
Stele departe strigăt de dor în noapte pe ţărm infinit
Cetini grele poleite de lună peste lacul oglindă
Verzile lanuri aleargă către nouri marea visează
Cad ape albe în cascadă printre stâncile sure
Curcubeu strălucitor pe piscuri înalte urcă în cer
În lacul verde lotuşi în floare par nemuritori
Pe zarea în flăcări zbor argintiu peste verdea câmpie
Marea albastră îşi strigă neliniştea sub cer infinit
Argint pe zare răsfrânt peste oceane albastru infinit
Fata tristă adună stele şi luna în nesfârşita mare
În miresmele mării cerul revarsă albastru intens
Sus în cer plecăm în mister acolo unde-i neant
.
.
.
22. Și copil mă văd mereu...
Am privit lumina lunii,
Peste satul adormit.
Inimi calde si tăcute,
Pitulite-n asfințit.
Se înalță încet fumul,
Fulgul zboară repezit.
Am simțit căldura mâinii,
Ce dezmiardă un copil!
Și copil mă văd mereu...
Trec ninsorile prin poartă
Luna a ieșit să vadă
Satul meu...
.
.
.
23. unde merge trenul acesta te-am întrebat
nu mi-am pregătit încă mâinile pentru moarte
din copilarie visam să inventez o ascunzătoare
să intru în inima pământului
să mă gândesc la moarte ca la o romanță
să nu-mi mai fie teamă de nălucile care vin
noaptea să-mi mângâie pielea
să adăpostesc alături de mine
un câine orb fără adăpost
lătratul lui fără întoarcere
mâinile mele confuze să-i închidă ochii
ca pasărea de pradă să nu-i poată mistui
să simt iar cum soarele răsare din ciutura inimii
cum realitatea nu mai e o mireasă
abandonată la altar
să se întâmple în sfârșit o minune
iar eu să o pot duce cu mine peste tot
într-un tren neîncălzit care să alerge de zor
să unească capetele lumii
înainte ca moartea să ne sfâșie
cu colții ei de mistreț
.
.
.
24. În zațul de cafea
Inima mea, măr înflorit, nu se știe
În ce anotimp, în ce alfabet răstignit,
Își anină floarea într-o poezie.
Inima mea, hăulind, vede cum
Livada desculță își scutură floarea,
Iar cerul din noi își vinde culoarea.
Inima mea, soră de caritate, mereu
Pune mierea speranței pe rană.
Albinele șușotesc rugăciunile-n strană.
Adună în poală împliniri, rătăciri,
Inima mea, zodie caldă și bună.
Înveliți amândoi într-un petic de lună,
Ne-am ales într-un ceas cu privire de dor,
O inimă care fără motiv
Sărea într-un picior pe portativ.
Și râdea inima, cu râsul cocorilor,
Și râdea inima, cu pletele în vânt,
Culegând câte un fir de cuvânt.
.
.
.
25. pasărea
înrudirea cu pasărea albă
mă îndemna să deschid brațele
să cred că mă pot ridica deasupra
răstălmăcitelor fapte mici
de pe acest pământ
aveam în mine un dor al călătoriei
între pământ și cer
și purtam nestingherită oful femeilor
ce-și pierduseră pruncii
un of neînțeles în pragul casei abia ridicate
dar pasărea aceea mă alesese
și zvârcolea în mine semințele neîncolțite
în lipsa lacrimilor și a pământului
care să le acopere
pântecul fără rod plângea
lângă pasărea moartă
lăsând sufletul îmbogățit cu o durere
din ea se nășteau aripile mele
ce mă săltau deasupra copacilor
cu sentința veșnicului priveghi
.
.
.
26. Blestem
Cine te-a adus pe poteci de lup
Ți-a purtat sfios zâmbetul pe trup
În mătăsuri vrea să te-îmbrace iar
După ce le-a rupt autoritar.
Cine te-a strigat și te-a frânt din ceas
Gene coborând ca de bun rămas
Stă cu iarna-n piept să-și aștepte rând
Fără pași pe drum, fără dor în gând.
Cine te-a iubit și-apoi te-a uitat
Fără bob de rod și neasumat
Fie-i umbra frig, fie-i setea drob
Sarea pustei grea într-un ochi de ciob!
Cine te-a chemat pentr-un anotimp
Ți-a furat pe rând, sângele-n răstimp
Venele ți-a plâns, de la nord la sud
Ca un plug cu zimți, înjugat absurd.
Fie-i ceasul ceas, fără secundar
Fie-i spartă-n veci, inima-n sertar
Somnul cearcăn lung, într-un pat de seu
Fără dimineți, fără Dumnezeu!
Fie-i spaima ghem, pieptul un ulcior
Ars de sete-n zid, fără de izvor
Fie-i dansul nor, rătăcind pe jos
Călcat de picior, sec, neputincios!
Fie-i tolba grea, fără de scrisori
Cu poștași cerșind timp, neiertători
Fie-i părul vreasc, ochiul alb și gol
Duhnind a păcat, lăcrimând frivol!
Fie-i greu blestem, umbra pe pământ
Ca un melc târând, ca într-un veșmânt
Casa după el, zid de oase reci
Ceru-înfrigurat, negru ca un beci!
Cine te-a adus,
Cine te-a strigat,
Cine te-a iubit,
Cine te-a chemat?
Fie-i ceasul ceas,
Fie-i spaima ghem,
Fie-i tolba grea,
Fie-i greu blestem!
.
.
.
27. Iubita mea
În liniștea de altă dată
Eu te priveam, dar tu curată,
Dormeai cu fața-n fața mea
De-ai fi fecioară sau o stea,
Inima mea îngenunchează,
În fața ta, în a ta rază.
Ce-ar zice dorul tău din piept?
Tu mă iubești, eu sunt poet?
Sau poate-ai zice tu că sunt,
Eu întuneric pe pământ?
Eu, draga mea, sunt soare blând
Ce te iubește tremurând.
.
.
.
28. Nostalgii
Tăcut, discret,
gândurile în râuri de lacrimi
se transformă.
Calul sălbatic adăpându-se din urma copitelor sale.
Herghelii de cai sălbatici sunt gândurile mele.
.
.
.
29. În jurnalul meu de vise…
În jurnalul meu de vise se înşiruie pe rânduri
Mărgărite strălucite de cuvinte şi de gânduri,
Din safire înverzite care mişcă lumii ochiul,
Cel ce n-ar putea cuprinde decât la lumină obrocul,
Se compun ghirlande serii, insule de viitor
Care, cu înveselire, se izbesc în val sonor…
În jurnalul meu de vise, valurile deferlând
Cu a lor creste nepermise, înspumate de Cuvânt,
Ascund farmece şi lumii îi ascund un adevăr,
Căutarea lui pătrunde orice aripă în zbor;
Pescăruşi care alungă ţipetele lor stridente
În înaltul veşniciei peste lumile perfecte,
Scoici pierdute, sparte, crude care îmi poartă noroc,
Limbi-de-mare, din nisipuri, dune care nu iau foc,
Mii de alge între clipe, bariere de corali
Pentru care mi-aş da viaţa printre vise de jurnal…
Tot aici, printre ocheane, semne bune devenirii,
Se ivesc şi sticle verzi, mesagere omenirii,
Şi şalupe, şi copii purtând colaci de salvare,
Dar şi umbrele colorând plajele senzoriale.
În jurnalul meu de vise, apele ce spală tot
Şi Luminii I se închină, slobozite, intră în joc.
Nu vreau a permite lumii să modifice în vis
Cu simboluri de magie tot, cât îi va fi permis,
Ci voi vrea, în viitor, ca, prin culoarea purităţii,
Să i mă supun în timp de pe malul bunătăţii,
Lăsând visul să adune ca un supus veşniciei
Socoteli neîncheiate de pe aripa magiei.
Şi măreţ, şi decadent, şi pătruns, şi rupt din stele,
El, măsurător nocturn, va da sens vieţii mele,
Iar, cu tact, ca pescăruşul care bate din aripă,
Iarăşi în avans difuz ca o clipă întreită,
Dar acum că mă deştept, în jurnalul meu de vise
Nu aş şti spre ce să îndrept ochii mei, blajini, de scrise.
.
.
.
30. Oxigen
Ma înec in abisuri de gânduri multiple,
gânduri a tot ce n-a fost să se întâmple.
Stau și încerc sa găsesc un răspuns, dar parcă a ta minte e de nepătruns.
Vreau să mă ridic, să merg mai departe, dar amintirile noastre mă țin deoparte.
Simt că mă pierd, disper să respir, tânjesc a ta atingere ca de safir.
Așa am crezut mult timp că ești, o piatră prețioasă a intregii vieți.
Te-ai dovedit a fi aparte, stârnind în mine niște stări cel putin, interesante.
Abia mai tarziu aveam să înteleg, cât de mult am putut să mă înșel.
Te căutam printre toți muritorii de rând, ca pe un zeu, dar de fapt, de tot ce aveam nevoie, eram chiar... eu.
.
.
.
31. Din iarnă
A nins... mă așteptam să ningă... deloc suprins...
La fel cum nu-s de tot ce mă-nconjoară.
Ninge de ieri la mine-n suflet. Scria-n cuprins
Că e posibil să ningă astăzi și afară.
E frig... a înghețat probabil și ceașca ta de ceai
Ce-a-ncremenit fierbinte pe-o masă-n visul meu.
Ascultă! Viscolește! Nu poți pleca... mai stai
Așa cum sigur știi că mi-am dorit mereu.
E noapte... și ninge cu amintirile de-un an
Ce fac troiene-n care veșnic mă opresc,
Au poposit din lacrimile mele pe case și pe geam,
Și-i ploaie de zăpadă... și ninge... și trăiesc.
A nins...p rivesc pe drum să văd măcar un pas de-al tău
Și-ncerc să caut prin urmele de sănii și de roți,
N-ai mai trecut pe-aici, să știi că-mi pare rău...
Nu te găsesc de-o iarnă-n pași de fulgi grăbiți.
E frig... deși în sobă arde cu timpul dor de noi,
Și chiar de mă-nvelesc, mi-e frig parcă mai tare
Poate că-i iarna rece, sau oameni-s mai goi;
Sau poate-i semn că n-o să vii nici iarna viitoare.
E noapte... sclipește neaua-n lampa de pe drum,
Și-alunecă pe stradă tăcerile de-amor;
Arzând în focul iernii, fac lipsa ta un scrum
Cumpăr zăpadă iarna, plătesc în ani de dor...
.
.
.
32. planul pentru nemurire
oamenii sunt muritori fiindcă hainele
din carne au un termen de expirare.
mulți se aruncă orbește în lume,
pozează-n samariteni, își trăiesc viața
ca și cum, în ziua următoare,
la ora 3:30, ar urma să se sfârșească.
nu suntem siguri că există viață după,
iar dacă nu este, atunci mulțimi
întregi se vor pierde în negura timpului.
nu voi fi vreun făcător de pace
ce ține la spate un peacemaker în mâna stângă
sau o țigară din pachet
ori un tânăr
rebel neîmblânzit precum un leu
care la urmă își va asculta faptele
și va aștepta plin de emoție decizia instanței de judecată.
pentru a atinge nemurirea
îmi voi împărți sufletul în două:
jumătate din el i-o voi da regelui sau reginei
care-mi va menține caldă ființa,
iar cealaltă jumătate va ajunge în
cuvintele puse pe foaie,
în semnele de punctuație,
în replicile „copiilor” mei
și în felul lor de a fi.
.
.
.
33. Mariei lui Arsenie Boca
Iisuse, pe toți ne aduci la Tine.
Însorirea s-a oprit și ne este dată tuturora.
La toți cei ce îți trec Poarta,
Se uită Maica, luminată încă de steaua nașterii Tale,
A cerului albastru dinaintea acelei înserări.
Iisuse Te-ai născut în alabastru
Și porți o voioasă pelerină a crucificării.
Mâinile Maicii Te-au ținut și Te țin ca numai la Tine să mă închin.
Copile, Tăcere, purtați în nimb o frumusețe de lună de miere
Și crin voi fi până la miazăzi Maici
și seara Fard lângă Catapeteasma ce s-a scindat.
Pe țărm copiii Domnului înfăptuiesc împlinirea visului Lui.
- Veniți ca puricii întru Înalt.
- Copacul Vieții e adevărat! Din rădăcina lui ați apărut.
Deasupra acolo nori venind îi trimit pe rând sărut.
.
.
.
34. Oracol
În această viață sunt hrană de păsări
Și cu milă închid ochii mei smintiți
Să las să fiu nimic sau pot alege
Să fiu mentor către zeci de nimiciți.
Mâncat, zăresc o noapte sfantă,
O pace cu gust trainic;
Ce preț - slăvește a noastră limbă mută
De n-ar rămâne-n gol și ultimul romantic –
În comatii daci tăcerea nu se cere –
Este oare om cel ce nu ar susține
A sa țară cu pereți de sfinte mere
Cu munți si mări de atâtea haruri pline?
Vrem a noastră cetate de gândire
În piatră – înțeleaptă pace – o vom prinde-
Slăvim veșnic a nevinovatului săvârșire
Curgându-ne doar in versuri a treia veșnică trăire!
.
.
.
35. Amin
trenul vieții s-a oprit
din el coboară
umbre de om
păstrate în hrisoavele vremii
acoperite de păianjen
cu suflete stinse
în focul veșniciei
.........................................
Poezie eliminată din concurs deoarece a mai fost postată și în alte spații.
https://confluente.org/stefan_popa_1610369590.html
.
.
.
36. Autumnal
Revarsă toamna, în alcovuri, struguri.
Pe fața nopții încolțeste-un rid...
Un echinocțiu varsă jar pe ruguri
Și-n conuri seci de-amiază, te închid.
Se scutură, iar, nucii încă verzi.
E arșiță în luna lui Brumar...
Și vinul curge, înroșind zăpezi,
Din iernile-ngropate în ierbar.
Țepoși arici își scutură din barbă,
Involte gargărițe și-un brotac.
Pe cer, o gâscă ciugule o iarbă,
Te strig un an-lumină și-apoi... tac!
Pantofi, grăbiți să scape de șiret,
Se zbenguie pe-o lamă de pumnal.
Nu știu dansa nici vals, nici menuet.
Dar știu să te iubesc... autumnal!
.
.
.
37. (a)plecări
aerul se izbește de fereastră ca o pasăre oarbă
lăsate pe corp/urmele
sunt dovada vie că dragostea doare
înțelepții
spun că marea fericire se compune
din fericiri trecătoare
că moartea ține sub aripi
niște morți mai mici
le creștem în noi/inconștienți
depresivi
și ne rămân acolo ca niște chisturi
***
desenez pe zăpadă chipul tău/încerc
să-i vorbesc
zăpada
se topește la picioarele mele/curge
într-un pârâu liniștit
mă privesc în apă/suntem doi
/iluzie/
***
mie/urmașul lui iosefini
atotputernic peste porumbeii din mâneca destinului
d’artagnanul duelurilor pierdute
ce mi-a mai rămas în afară de Poezie?!
***
pentru mântuirea sufletului m-am dus
la apa Iordanului
era galbenă și tulbure
mi-am pus într-o sticlă
cu cât mă îndepărtam de râu/în sticlă
apa devenea tot mai limpede
mi s-a părut că se mișcă-n ea limbricul unui emoticon
oh, nu! și aici ca pe facebook?
am zis/azvârlind sticla
***
mai bine fotografiez soarele să-l pun în album
la bătrânețe
îmi voi așeza oasele în aura fotografiilor
ca într-o pătură călduroasă
între un vis cu tine și un coșmar
fără tine
voi face pe contabila/câte nașteri
cununii și divorțuri
câți dispăruți prea devreme/câți
prea târziu
va fi un album Însemne culturale
poate c-ar fi fost și dorința ta
.
.
.
38. Dorul unui fiu
Pe masă vinu-așteaptă
Anume să mai cresc,
Să pot, de-mi este sete,
Cu tata să ciocnesc
Și stând în capul mesei,
În față să îl am,
Să văd cum mă privește,
El, mândru că-i oltean.
Pe masă... stau ulcioare
Aduse dindărăt,
Din raftu-acela verde
Brodat cu pergament.
Iar lângă ele-n pace,
Un tată, la un cap
De masă învechită
Și pusă lângă pat.
- Câți ani mai ai copile?
Cât timp să fi trecut
De când la sânul mamii
Acasă eu te-am vrut?
Iar eu să-i spun atuncea,
Prea mândru că-s a lui
- Am douășcinci, tătucă,
Și parcă-i cel dintâi.
- Ce iute trece vremea!
Aud cum ar fi spus,
De când te-ai dus în lume
Să faci mai mult, în plus!
- S-au dus, tătucă dragă,
Vreo cinșpe, cam așa,
Dar m-am întors, părinte
Din nou la casa ta.
- Și ai să stai cu mine
Sau mâine iar te duci?
De vrei să-ți faci o casă
Am via dintre lunci,
Mai am în pod și scânduri
Și grinda de stejar
Ce o păstrez de-o vreme...
E bună de hotar.
Pe masă vinu-așteaptă!
Aștept și eu de-un ceas.
Stau singur lângă masă
Ș-arunc, în foc, un vreasc.
În fața mea... e liber
Și scaunul e gol,
Acolo nu e tata
Și eu aș vrea să mor.
- Acum sunt mare, tată!
Așa aș vrea să-i spun,
Pot să închin cu tine
Paharul meu cu vin
Și dacă vrei, i-aș spune,
Aș vrea să povestim,
Tot ce-am trăit în anii
Pierduți printre străini.
Cu fruntea aplecată,
Cu umerii aduși,
Cu ochii-n lacrimi, tata,
M-ar strânge, dând porunci
Și ridicând ulciorul
Aievea am ciocni
Și mi-ar fi spus: Copile,
Te mai aștept să vii!
Iar eu, privindu-i cerul
Ce-n juru-i respira,
I-aș fi răspuns: Părinte,
Voi fi în umbra ta!
.
.
.
39. Între două vieți
Să m-aștepți, iubito, chiar de n-oi veni,
Prin ninsoarea asta, nimeni n-o să iasă,
Tu aprinde focul – cum s-ar cuveni
Dac-aș fi cu tine, dulcea mea duioasă.
Pune-n bradul nostru globuri argintii
Să te-admir din lumea florilor de gheață,
Știu că ești frumoasă, dar aș vrea să știi
Că te văd, iubito, și din altă viață.
Pregătește cina pentru amândoi,
Toarnă în pahare vinul cel mai bun,
Pune-ți șalul verde peste trupul sloi,
Știu că fără mine-i cel mai trist Crăciun.
Îți vor spune unii, c-am plecat mâhnit,
Ne’mpăcat cu soarta despărțirii noastre,
Dar tu știi, iubito, sunt doar surghiunit,
Până la-ntalnirea din ninsori albastre.
Să nu plângi, chiar dacă sufletul îți cere,
Mi te vreau voioasă, plină de lumină,
Înflorită-n albul nopții de tăcere
Și-mbrăcată-n voaluri lungi de muselină.
Haide, nu te teme, nimeni nu va ști,
Că m-aștepți la cina dintre două vieți,
Voi veni doar dacă – tu vei înflori
Răspândind seninul sfintei dimineți.
.
.
.
40. Pierdut în trecut
Am văzut infernul în ochi blânzi,
Zbucium crunt în inima știrbită,
De trecutul sfânt.
Anii sunt semințe-n vânt,
Iar destinul împletește-n versuri
Lacrimi, gânduri pustiite,
Ce încearcă să pătrundă pe fereastra
Universului prea strâmt.
Un refren efemer pe ritm învechit,
Fericirea…
Țese-n pânză de păianjen
Trupul meu strivit de povara
dimineților flămânde de iubire.
Copil pierdut!…
.
.
.
41. Omagiu de 1 Decembrie
Meleag scăldat în dorul copiilor tăi vrednici,
Deschide-ţi larg hotarul şi sufletul spre noi,
Ne-ntoarce şi ne-nalţă pe creste de munţi veşnici,
Dezbracă-ne sclavia şi-azvârle-o în puhoi!
Trăim de-atâta vreme aducerile-aminte,
Încât trecutul iarăşi se-ntoarce înapoi –
Trezeşte irascibil străbunii din morminte
Căzuţi pentru Unire cu moarte de eroi.
În ei i-ascuns curajul pierdut printre memorii,
În ei şi-n părtinirea de limbă şi de neam;
Răsuflă Românie, e timpul ca-n istorii
Să iasă dârz în faţă din tine un oştean!
Nu e de-ajuns, fârtate, o zi de-nchinăciune,
Întâiul de Decembre e doar un mic popas
Zidit cu pietate din sânge şi tăciune,
Reîntronând conturul din vechiul nou atlas.
Nu sunt de-ajuns, fârtate, uralele deşarte,
Cântate filantropic în van de sărbători,
Nici versuri proiectate, nici steaguri fluturate,
De nu-ţi fructifici crezul, chiar de ar fi să mori!
Auzi cum ea ne cheamă? Ne-ngăduie, pe ie,
S-arăm pământul sacru şi struguri să stropşim.
O, dragă Românie, să ştii că pe vecie,
Români suntem în fapte, români o să murim!...
.
.
.
42. Ramificându-mă pe umbra ta
Privesc lucoarea fină
pe anticul opaiț - lumina ochilor tăi mistici -
ce-nsinuează vântul înfiorând păduri
- aidoma șerpuitoarelor marame.
Cuprind opaițul de lut în palme
și simt fantasma barbarilor tăi nuri
- mă mistuie delirul și-un dor necunoscut;
Imponderabil dor, închipuito,
de părul tău răscolitor,
ce cucerea întinderile stepei;
Încerc să deslușesc cum aprindeai,
din zbuciumul copitelor de cai,
scăpărătoare stele, prin bezna câmpiilor de bronz.
Parcă-ți aud lunatica tăcere,
argintul nopților odrise,
- cosonul pus de cei mai drepți pe fruntea ta de vise
îți luminează pașii prin foșnitoare grânețe ale lunii.
Și-ntr-o poiană, sub limba vântului neostenit,
văpaia smulge veșmântu-ți de mireasă getă
și despuiată-mi pari cervidă fermecată
ce-și caută sălașul re'nfrunzirii.
Un ochi de bufnă-a-nconjurat pământul,
profundul codrului ți-ascunde subțirimea
și simt crepusculul de zori
ramificându-mă pe umbra ta,
plăsmuitoareo!
.
.
.
43. Cartea Solitară
În cartea mea stau singur cuc,
De coperţi nu văd mai departe.
Prin alte cărţi vreau s-o apuc
Dar paginile-s ferecate.
Şi carte sunt şi cititor
Şi personaj, ce trinitate!
Idee n-am de autor
Dar sete mi-e de altă carte.
O slovă-mi vine drept picior
O alta de cap îmi serveşte
Cealaltă de televizor
Una de cerb, alta de peşte.
Buchii de forme felurite
Se-nvârt în cartea-mi solitară.
Din ele sunt şi travestite
Ce cărţi întregi încep să pară.
Din când in când m-arunc şi joc
În hora slovelor plutinde.
Să plec nu aş mai vrea deloc,
Aş ţine-o-n danțuri si colinde.
Dar aud foşnet crunt de pagini,
Coperţile atârnă greu.
Iarăşi mă tot lovesc de margini
Şi simt penitenciarul meu.
De printre file-aş alerga
Ca un nebun, necontenit,
Povestea nu s-ar mai lega
Devenind maraton cumplit.
Ferice că se mai închide
Şi cartea mea-n somn liniştit.
Când paragraful se conchide,
Repaos eşti binevenit.
Prilej îmi dai să fiu iar geamăn
Cu slovele dănţuitoare
Să uit de cercul strâmt și zdravăn
Şi să mă bucur iar de soare.
.
.
.
44. Dulcea revedere
Cândva scriam de-un timp al revederii
Pe scurt, de-un simplu vis frumos
Ce-mi inspira venirea primăverii
Pierdută odinioară în zâmbetu-ți sfios
Trecură ani, dar parcă ieri s-ar fi-ntâmplat
Și amintirea este veșnic vie
Căci sufletul prea strâns mi s-a-nnodat
Și s-ar putea descătușa doar ție
Și nu știam, când cu ardoare te striga
Să vii puțin, să îi dai ascultare,
Inima ta la fel mă aștepta
Și într-o zi n-a mai avut răbdare
Scăldați în nostalgie, alergam spre soare
Lăsam în urmă orice nedreptate
Și printre fluturi ne făceam cărare
Ne îndreptam rapid spre libertate
Trecut-am munți de dor, și văi, și-oceane
Încasat-am mii și mii de gloanțe
Ca acum, când pe fundal cântă piane
Să te strâng din nou la piept, în brațe
În ochii tăi să răsune valurile mării
A căror spumă ne mângâie pielea
Și iși lasă amprenta sării
Ce ne călăuzește-a ne urma calea
Împreună în început, cât și în final
Așa cum Rebreanu zicea cândva
Căci iubirea nu-i sentiment rațional
Nu poți oricând s-alegi pe-altcineva
Noi am fost legați de către stele
Cu mult înainte să ne fi născut
Și chiar de nu ne-ar fi vrut împreună ele
Necontenit eu tot pe tine te-aș fi vrut
.
.
.
45. Să nu lăsăm poetul să se stingă…
lui Ion Lazăr da Coza
Să nu lăsăm poetul să se stingă,
Când nesătulă, hâtra dă târcoale!
Să-i dezlegăm a suferinței chingă,
Să-l absolvim de temerile goale!
Să-i construim din infinit o casă
Cu pietre de smarald la rădăcină!
Ferestre largi și-un tei cu floare deasă,
Căldură inimii mereu să-i țină!
Să îi călcăm ușor, sfios pe urme,
În timp, să îi durăm, din dor, statuie!
Să nu lăsăm suflarea-i să se curme,
Să poleim sfințita-i cărăruie
Cu flori de câmp, buchete de lumină
În roua dimineții înfășate,
Să înnoptăm în grația-i divină,
Ce ne-a hrănit ades, pe săturate!
Să nu lăsăm poetul să se stingă,
Nici răni pe trupul său să nu mai fie!
Să-l invităm asupră-ne să ningă
Fierbinte, viu, precum o poezie!
.
.
.
46. Mă jur pe Tine, Doamne!
(inspirată de citatul lui Ieremia cap 17, v5 referitor la dragostea faţă de Dumnezeu)
Un om oarecare într-un sat românesc
încolţit de ispite, de păcate groteşti,
trecea-n grabă mare printr-un vis nebunesc
cu braţul de sticlă, cu dureri sufleteşti.
O ploaie amară cădea făr' de milă
din cerul mânios, din partea de jos,
sporindu-i calvarul şi starea-i umilă
căzu în genunchi pe pământul tăios.
Otrăvit succesiv cu necazuri lumeşti
se luptă curajos ca un leu sângeriu
să-şi răscumpere vina în ochii cereşti,
să-şi desprindă făptura din greul sicriu.
Amăgit de nevoi printre oameni trecea
ca un strop care curge printre crengi neatins,
ca un rob cuvios care-şi poartă crucea
cu frică de Domnul şi de-al Lui necuprins.
Când o boală străveche îl lovi pe ascuns
şi-i smulse din trup jumătate de suflet,
se-aruncă disperat căutând un răspuns
la fraţi, la prieteni, fără gram de regret.
Absorbiţi în goana planurilor oarbe
au uitat de dânsul, au uitat să treacă
să-i aline chinul cu vreo două vorbe
şi bătrânul trup care-i scris să tacă.
Înjosit de oameni cu-ale lor năravuri
palma şi-o înalţă înspre cerul veşnic
şi c-o voce aspră striga peste dealuri
cât putea de tare ca un vânt năprasnic:
- Îngeri-mi sunt martori, Doamne, pe pământ
că mă jur pe Tine, unicul Zeu viu,
Cel care-ai clădit lumea doar dintr-un cuvânt,
Iubitor de oameni până-n veac târziu!
- Exclusiv spre Tine sufletul mi-a curge
la necazuri grele, la petreceri rare!
Ale Tale lacrimi pentru drepţi le şterge
demonilor casa cu a lor lucrare!
- Cine poate Ţie să-ţi spună că greşeşti,
Vezi, Doamne, aici, n-ai chibzuit destul?
Ţie Ţi se-nchină munţii când peste ei păşeşti
şi-ntreaga slava Ta cuprinde totul-totul!
.....................................................................
În acel moment timpul se opri!
Din tronul Său de foc cerul îl deschise
şi-l luă la El să-I fie-n veci alături
răsplata pentru răul pe care-l biruise.
.
.
.
47. Pierduți în neștire
Zaci sub coaste, în prăpastie,
Zaci în suflete călii,
Simt cum ale tale oase
Zboară și se fac subțiri.
Ai simțit, ai petrecut,
O viață lângă mine-n zori,
Dar noaptea la culcare-mi cânți
Durerea de la doi poli.
Mă simți în dubii, așa crezi,
Dar eu trăiesc prin tine,
Doar o lacrimă amară
Mă mai ține, și-o privire.
Vii și pleci, mă lași pustie
Cum apa mării lasă malul
Într-o zi de august târzie,
De-ai simțit cum o să fie.
Am sperat și-am renunțat
De mult timp la mine
Dar gândul prea mult zboară
Noapte de noapte la tine.
Mă folosești, mă simți vie,
Într-o amiază de martie
Crezi c-ai reușit să mă urăști
Dar mă-nnebunești cu zile.
Ai vrut să-mi spui ceva, neștire,
Sufletul meu de când te strigă…
De prea mult timp te scrie,
Dar n-a mai rămas deloc poezie.
Ai vrea să pleci, dar te-ntorci
O primăvară frenezie
Simți cum stau și te aștept,
Dar știi cum o să fie.
Ai vrea să stai, dar totuși fugi
Parcă ți-e silă de tine
Apari, dispari și te-ntreci
Cu o mantie străvezie.
Erau doar norii, ploaia, Luna,
Te-mbrăcau și strecurau,
Surâsuri, plânsete și lacrimi,
Simțind, știind că se iubeau.
.
.
.
48. Subteranele unui migrant
E-așa de toamnă, se desprind pe rând
Ca dintr-o librărie goală cititorii,
Iar frunzele vibrează, căutând,
Să le culeagă-n file, autorii.
Atât de toamnă nu a fost demult,
Cocorii au uitat să se întoarcă
din țara lor, din primul lor sărut,
din vara ce scâncește într-o barcă.
Și nopțile înghit din zi în zi
secunde tot mai multe. Mai puține
rămân aici, sub ceața zilei gri,
lătrând în ceasul iernilor de mâine...
Se-nchid mansarde. Nesiliții pleacă
cu trenul cel de șapte și un sfert.
Se uită Nucul gol într-o băltoacă
spre cerul cu obrazul de vin fiert.
Rămân aici. Cărările mi-s ninse.
Cocorii albi respiră tot mai des.
În pieptul toamnei, frunzele încinse
Tușesc pe șina trenului-expres.
E vifor alb, răscrucile din zare
Se roagă-ntruna, galbene de gând...
Și Dumnezeu se-aprinde-n lumânare-
plecăm, plecăm de-acasă,
Ră-mâ-nând...
.
.
.
49. Poetul
Poet e fiecare-n gând,
Cu versuri clasice sau albe,
Gândite liber, la un rând,
Cu asonanțe prinse-n salbe.
Poet e fiecare ins
Ce desenează-n gând, grădină,
Când iarna-i grea și plaiul nins
De milostenia divină.
Poet e fiece copil
Ce călărește-o nuielușă
Și, fără de figuri de stil,
Culege basme din cenușă.
Poet e doar acel ce vrea
Să pună-n glas privighetori
Și muguri calzi pe-o rămurea
Ce s-a trezit mai tristă-n zori.
Poet e fiece adult
Ce crede-n zei și-n curcubeu
Și, în al sevelor tumult,
Îl pipăie pe Dumnezeu.
Ca fiu al gândului etern,
Cu zvon de fluier și de nai,
În coasta vastului infern,
Poetul e un colț de rai!
.
.
.
50. Copacul
Mă uit mereu la tine,
Mă gândesc cum te mai simți
Oare dacă îți e bine
Arăți ok dar știu că minți.
Te privesc de la fereastră,
Eu și toată lumea noastră
Stele, cerul plin de nori
Oameni, noaptea sau în zori,
Mă gândesc ce singur ești
Și dacă și tu mă privești.
Te ador amic pe viață,
Stăm mereu față în față,
Noaptea la povești absurde,
Ziua la cafele scurte,
Povestim tot ce se poate
Despre tot și despre toate.
Uneori doar mă gândesc
În timp ce stau și te privesc
Cât de singur ești mereu,
Mai ales când nu sunt eu
La fereastă să vorbim,
Să râdem, să povestim,
Să m-asculți cântând la geam
Sau ziua când m-aventuram
Pe afară stând cu tine
Sau prin cartiere vecine
Și veneam să-ți povestesc,
Să râd și să-mbătrânesc,
Să mă vezi crescând cât șapte
Și că transform cuvinte în fapte.
Acum totul s-a schimbat...
Timpul iar ne-a transformat,
Nemilos ne-a despărțit
Și subit ne-a perpelit
Tot ce am avut cândva:
Luna, cerul și noaptea,
Oamenii, strada și ziua...
Ne-a luat tot ce am avut
Dar am făcut ce am putut.
Aș fi vrut a mai rămâne
Măcar câteva zile
Aș fi vrut să știu că pleci
Și nu te mai revăd în veci...
.
.
.
51. Un strigăt de durere în noapte
Uluitor ce se întâmplă în natură acum:
Noroi, praf, pulbere și fum.
Suntem o societate modernizată
Toți alergând după o pasiune obsedată.
Rupem la întâmplare crengile de la copaci,
Inima nu-ți mai șoptește unde să calci.
Azi nu mai observi cum soarele răsare,
Toți își doresc visări prin uitare.
Destinul omului e mereu hărăzit,
E visul oricui ce se cere-mplinit.
Doare strigătul unei păsări în noapte,
Uimește clipa când se aud șoapte.
Revelația sufletului se regăsește din nou,
E dangătul trist al unui simplu ecou.
Rostesc cu mirare cuvinte sfioase,
Erup din ființa-mi iluzii misterioase.
În mine se trezește un nou sentiment,
Noian de schimbări apar pe continent.
Regăsirea e ceva firesc pentru omenire,
Glasul cuvintelor se împlântă precum o iubire.
E o sevă rodnică ce se înaripează.
Aducând în noi speranța ce calea luminează.
Sufletul e lacom după cuvinte dulci,
Rareori străbatem poiene și lunci.
Inima șoptește cuprinsă de fiori,
Emanând nostalgia unui cânt de viori.
În fiece clipă șoptim cu mirare,
Ne cufundăm în amintiri și visare.
Nimeni nu încearcă din cale a ne opri,
Iar amintirile ne dor doar pentru o zi
O clipă ne regăsim în noianul cuvintelor,
Alunecând în tumultul vieții și al regăsirilor.
Neuitată răspunde chemarea din noi
Uluiți ne refugiem în sfinte cuvinte prin ploi.
Cuvintele se răspândesc în ființele noastre
Vibrează până și florile din glastre.
Urmând o cale de neconceput,
Iluminând totul ce poate fi de temut.
Nu vom încerca să dezlănțuim o furtună
E timpul să ne cuprindem de lumină.
Torentul de cuvinte să nu se facă scrum,
Liniștiți să parcurgem al vieții drum,
Orice moment să-l depășim cu siguranță
Răzbătând prin greutăți cu multă speranță.
Nimeni nu-ncearcă în noapte să deslușească
O pasăre ce strigă cu durere omenească,
Acum ființa din noi dorește-o schimbare,
Pământul are o simplă chemare:
Toți să prevină destinul durut,
E unicul lucru ce poate fi conceput.
.
.
.
52. Măreț vis
Simt si acum
miros de rouă
ce-l dăruiesc și vouă,
acest paradis smălțuit
unde inima-mi tot cântă
în jur tăcut mă schimb
de dor nu plâng,
dar stau cu ochii țintă,
ca nimeni să mă mintă,
zbor și vreau să văd pe-nserate
acel miracol ce mi se arată,
din raze de amintiri
cercuri de iubire
în ochii tăi
timpul vâslește
și aerul se pitrocește
pe divan mă plouă
măreț vis...
unde esti?
.
.
.
53. Pasărea om
nu ai uitat draga mea orașul Închis
cu păsările oameni
care stăteau într-un picior
eram înspăimântați
noi doi trebuia să mutăm
crucile păzite de păsări
muzica la difuzorul ALA
știri puține copleșitoare
Iar noi așteptam pe Dumnezeu
pentru altă Facere
.
.
.
54. Incantație
Floare, floricea
Dă-mi mireasma ta
Să mă-mbrac în ea…
Piatră, pietricea
Dă-mi tăria ta
Să pot îndura…
Durerea,
Fierea,
Mierea,
Tăcerea…
Doamne,
Atâtea toamne
Vor să mă condamne
C-am trecut în grabă
Prin zăpada albă
Prin câmpul de nalbă
Ș-am lăsat în urmă
Gândurile turmă
Ce scurmă
Și urlă
În carne, în sânge.
Inima mea plânge
Cu lacrimi nătânge
Zborul ce se frânge…
.
.
.
55. Nu cred ȋn Moş Crăciun…
Nu cred ȋn Moş Crăciun,
Nu cred că el e bun,
Nu cred ȋn „Jingle Bell”
Nici ȋn „O tanem baum”.
Nu cred ȋn cadouri frumos colorate
Cu fundițe jucăuş asortate
Nu cred ȋn vraja sărbătorilor din ajun
Ce vin pe furiṣ ṣi-n suflet ĩți pun
Un dor de neatins..
Ca apoi ȋn dimineața următoare
Să plece din tine aşa cum au şi sosit
Pe nevăzute şi fără a fi simțite.
...........................................................
Poezie eliminată deoarece a mai fost trimisă, în trecut, la un alt concurs.
https://festivaluldearte.com/2020/09/17/aurelia-ildiko-giurgiu-concurs-de-poezie-romana-grupul-iii/
.
.
.
56. Clepsidră
Când noaptea țese cuvintele-n vis
mă dezbraci, cu mâinile-ți micuțe
îți așezi capul pe pieptu-mi dezgolit
și respiri cu nesaț, nepăsarea
Mi se face sete
mirosul tău de struguri copți îmi umple ființa
timpul așteaptă cuminte un semn
va trebui să mai rămân pentru o clipă
dincolo de nisipul zidit în clepsidră...
.
.
.
57. Dor adânc
Pe cât de adâncă-i marea și pe cât de 'nalt e cerul,
Tot atât de 'nalt și-adânc, de tine îmi este dorul.
Că de la un timp încoace, noaptea-mi este ziuă albă.
Lacrimă nestăvilită peste gât se face salbă.
Salbă de mărgăritare, un izvor de dor nestins,
Că e lună, că e soare, zi si noapte stă aprins.
Dorul ăsta mă usucă. Dorul ăsta mă omoară.
Bine-bine mă ridic și el iară mă doboară.
Da' am să încerc odată, să-l ademenesc c-un cântec.
Suav cântec de sirenă, preschimbat într-un descântec.
Să mi-l facă floare albă cu miros de iasomie,
Ca să-ți fie somnul dulce, când ți l-oi trimite ție.
Măcar ție să-ți aprindă visul nopții c-o scânteie,
Leagăn atârnat de stele de pe Calea cea Lactee.
Și de-acolo, din înalt, oglindindu-se în mări,
Mi-i trimite pe-a lui raze mii și mii de sărutări.
.
.
.
58. Pași de înger
în memoria scriitorului Ion Lazăr da Coza
Pe ramura de glas se stinge Luna,
Cătușa existenței mă rănește,
Pereți de vânt deschid fereastra lumii,
Tu ții pe brațe pruncii de lumină.
Timpul învață orele să zboare,
Lupi de cerneală urlă peste câmpuri,
Prinzi roua vieții c-un năvod de stele,
Soarele umed încă mai sclipește.
Te-așezi la masa gândurilor mele,
Apusul răstignit rănește crucea,
Lumina diamantelor suspină...
Privirea ta e leagănul durerii.
O candelă de soare se aprinde,
Fetița de zăpadă strânge-n brațe,
Un înger cu aripi de poezie
Și-acest deșert al purității sacre.
Când serafimii rugilor celeste
Pe umerii amurgului se-așază,
Secunda mușcă dintr-un măr de ceață,
S-aprindă-n rai altare de iertare.
Te-nalți ușor, prin norii pârguiți,
Piciorul Lunii se ascunde-n noapte,
Atingi cu mâna păsări selenare...
E zborul tău spre sferele divine!
.
.
.
59. În curtea școlii
copilărie uitată furată
aruncată-n zadar
ca un bumerang destinat să te lovească-n dinți la fiecare buclă
trecut din regrete
amestecate cu dorințe
până prind culoarea bălții și nu se mai pot deosebi unul de altul.
m-ați lăsat să intru-n mijloc
crezând că va fi mai cald între voi
dar ușa mi s-a-nchis în spate mai repede decât am putut expira
gura aia de aer entuziasmată care-mi umplea stomacul înfometat.
razele soarelui mai bat sufocate
prin umbra voastră, destul de-aproape să le văd, prea departe să le mai simt căldura
visele-amputate zac în grămada din colț cu picioarele, ca să nu mai pot fugi.
câine bătut în patru labe
mă doare mai tare noroiul care se-ngesuie
sub unghiile crăpate
decât pumnii voștri-n spate.
mă țin de pământ în timp ce voi stați înalți deasupra mea
v-aștept să cădeți
toți, până când inima vă doare mai tare decât genunchii
v-aștept să vedeți
lumea prin ochii mei, înecați în propriile râsete.
cu șireturile strâns legate
ați dat de nu mai pot să-mi ridic capul
javre întunecate.
timpul îmi va fi martor
v-aștept aici în țărână.
.
.
.
60. Rapsodii de universuri
Prin oglinzile de timp, cerul își destramă ramul,
Iar, în mâna tremurândă, prind cristale de argint,
Cu petunii de zăpadă îmbrac câmpuri înghețate,
Dar amurgurile pleacă, împletite în visare.
Te desprind de infinit, să te pot privi de-aproape,
Lumea pierde, printre pleoape, lacrima unei tăceri,
Numai visul meu aleargă, să îți poată strânge-n brațe,
Rapsodii de universuri, scrise-n stele de culori.
Eu îți port, în mine, marea cu nisipurile-n gene,
Și mă-ntreb unde ai fost, când cocorii te-au strigat?
Streșinile lumii plâng, cu ferestrele deschise,
Cum să pot atinge cerul printre apele albastre?
Mâna mea de vânt te prinde, ești un fluture de-argint,
Îți las aripile nopții să rămâi printre petale,
Ca o emisferă ninsă, ce visează printre ramuri,
Eu te-aștept, la poarta lumii, cu ghirlande de mătase.
.
.
.
61. Am comandat o vară pentru mine!
Spune-le povestea pietrelor cu vocea mea
Cea mută
Noaptea întreagă încape
Sub aripile unui cocoș bătrân
Adormind spaimele uitate
În șoaptele florilor nenuntite
Eu mi-am trimis tinerețea
Cu o căruță
Sub aripile cocorului de jad
Îmi trag noaptea peste mine
Ca pe o plapumă zgrunțuroasă
Să nu dezerteze ca un soldat dezarmat
Acum aștept
Cu ochi rugători
Să bată cocorul din aripi
Să elibereze parfumul tinereții
Să-l prind cu o plasă
Pe umerii mei
Și să-l respir cu toate oasele
Și atâtea urme de tăcere
Se-ntorc în mine
Nu mă tulbură lacrimile nopții
Ci mă macină iubirea
Ce se va hrăni cu mine
.
.
.
62. Noi vom trăi, iubito!
În fiecare zi o adiere peste ce-am fost va binecuvânta
Trăirea noastră-n astă lume, din rod în floare
Am dăruit, eu – tu, iubirea noastră
A-nmiresmat cu viață câmpia lumii,
Ne-am dăruit, iubito, și darul florilor din toamnă
Prinse-n bobocii albi de crin
În primăvară s-au deschis, au înflorit
Și în grădină s-au prins în horă,
E hora florii de cais
Și albul înspumat și strălucirea în lumină
Prindeau în rama vieții imagini,
Am fost atât de tineri, iubita mea
Și-am dăruit această tinerețe lumii
Și-ai plămădit iubirea noastră în pântecele tău,
Flori albe de cais,
Și am visat la multă fericire, dar alții
Au fost, și-au interupt cu voia lor
Imaginea iubirii în trăire.
Și-ai plâns și lacrimile tale au șerpuit
Strângându-ți fiindul,
Căci pe cărarea aceea albă m-ai dus
Și-ai plâns, iubito, și lacrimile tale
Au netezit o cale pe care tu și eu o știm,
E calea ce unește în vecie iubiri ce sunt.
Dar ce-am fost noi, iubito!
De ce să plângi când taina imaginilor întâlnite
Ți-au apărut în vis,
Eram atât de fericiți, iubito!
În brațe ne țineam, sărutul meu
Și taina reîntâlnirii noastre,
Tu ai simțit că ți l-am dăruit
Și ne-am privit și florile iubirii
Sunt rodul nostru la marile-mplinirii.
Te țin de mână, suntem doar noi
Și lacrimile tale au fost un vis,
Ne-am regăsit în timpul ce nu e timp,
E veșnicie a celor ce se iubesc,
A celor ce se simt o inimă în trup,
Căci trupul meu e-al tău și-al meu e trupul tău,
O inimă avem, a mea și-a ta în noi,
În florile iubirii ce flori ne dăruiesc.
Și le privim, iubito, cu zâmbet de iubire
Ne aplecăm și mâna ce-i o adiere
Pe al lor creștet o trecem,
Noi doi, aici, iar ele sunt, acolo…
Unde am fost și noi.
Privi-vom lumea aceea, iubito,
Să le dorim iubire
Celor din trupurile noastre au plămădit
Iubire și au crescut nepoții,
Și ziua cum se trece, cum timpul prinde aripi
Ne-ntoarcem și-ngrădina frumoasei întâlniri
Privim galeș, iubirea și mâinile se-ntind
Pășim și calea noastră, răspântii ce au fost
Cândva, e una care duce în liniște…
Mă-ntorc, privim iubito ce a fost și nu mai e.
.
.
.
63. Cugetări printre frunze
Retez crengile tale din copacii mei.
Te-ai alipit subtil și adânc
Acum sângerez când te scot
Dar nu mă mai pot opri acum...
Când altoiește alți copaci
Și văd cum dai rod bun
Căci pe ei îi iubești
Iar pe mine doar mă amăgești
Că la primăvară vom avea flori frumoase
Dacă-ți mai permit o seară
Să umbli din copac în copac
Și să îți dau sevă când ai epuizat-o pe a ta prin vecini...
Uiți să mai vii acasă adesea.
N-ai recunoaște vreodată că-ți puteam fi cea mai bună casă
Nu poți căci n-ai știu să vezi asta nici când nectarul meu ți-era cea mai bună hrană!
Acum încerc să mă feresc de ciupercile tale
Sperând că poate îmi vei da florile, degeaba.
Totuși, te smulg cu silă!
Regret că ți-am fost ceva
Când mă privesc și sunt prea slabă să mai rodesc la primăvară.
Uneori mai aștept să dai rod bun cu mine
Dar orice pod aș construi
Reușești să-l dobori
Căci tu n-ai înțeles nimic
Și rămâi doar amator
Al iubirilor pe care le venerezi inutil
Sperând să fie ce cauți
Dar tu nu știi cine ești
Nici cum să fie ele.
Doar să nu fiu eu
Căci eu nu îți pot fi, așa alegi...
Sunt copacul iar tu îmi ești ciupercă în loc de altoi
Iar eu ție
Mijloc să îți mângăi ego-ul.
Rădăcinile tale mă sufocă
Te rog să-mi dai foc, nu mai suport!
Lasă-mă să mă mut în altă parte
Să devin altceva, renasc.
O să devin brad pe alt munte
Iar tu rămâi altoi.
Semințele tale să fie unde vrei tu,
Dar pământul meu nu te va mai accepta.
Azi ești ce vrei și nu îți pasă că ard.
Mă mulțumesc să-mi cânte păsările bucuroase că devin mai bună,
Dar mă apasă gândul
Ce buni am fi fost împreună...
.
.
.
64. Metronom
parc-aș băga între degete
cu frică să mi-l înfig în vreunul
sau mai multe
cuțitul ăla al dracului pe care-l mânuiesc
cu mâna mea proastă.
îl mânuiesc între degete hotărâtă
dar mai ales cu poftă
poate-mi taie unul
sau mai multe
poate mă lasă fără mâna mea bună
cuțitul din mâna mea proastă.
îl vreau în masă sau îl vreau în deget
frica răspunde ceva
pofta răspunde altceva
mișcarea aia mecanică neregulată
mă pune să îmi doresc ambele lucruri deodată.
.
.
.
65. Ai dispărut...
Nu am crezut că voi iubi vreodată
Atât de mult,atât de-aprofundat,
Inima mea acum e înghețată
Și mii de fulgi pe ea s-au așezat.
Voi aștepta cu nerăbdare ceasul
Când soarele va rasări din nou
Și-o să încep încrezătoare dansul
În albul, minunatul meu tricou.
Iar tu mă vrei privi pe mine
Și totu-n jur va înflori,
Va fi un nou început, dar, în fine,
Ne vom iubi!
Distanța doare cel mai tare
Iar timpul este strigător
Si-aș vrea să te-ntâlnesc în zare
În clipa-n care mor de dor.
Ai dispărut într-o clipită,
Dar te aștept de luni întregi
Acum, lumina mă evită,
Mă doare, poți să înțelegi?
Lângă copacul întristat
Îți caut iar privirea,
Dar nu mai e, te-a arestat
Chiar însăși amintirea.
Cu pași-n parezii și grei,
Mă-ndepărtez de locul
Unde-n priviri zăreai scântei
Și-n inimi ardea focul.
Sub cerul înstelat, iubite,
Tu luminai în ochii mei,
Și-a noastre inimi întregite
Băteau întruna pe alei.
Simțeam cum mă prefac în înger,
Mă pregăteam să zbor,
Dar brusc, de sus a dat un fulger
Și-ai dispărut ușor.
Acea furtună mare
Și-acum mă înfioară,
Iar dragostea miroase
Ca fumul de țigară .
Dar într-o bună zi,
O rază luminoasă
Ușor va nimeri
În suflet și în casă.
Tu ușa vei deschide, m-ai săruta cu dor
Și prin mișcari silite, m-ai învăța să zbor,
Iar ochii mei întruna
Vor radia cu-ai tăi,
Ne va privi și luna
Când vom zburda pe văi.
.
.
.
66. Coane Ioane
Am pășit stângaci cu stângul
Pe la voi pe la însemne
Și am dispărut ca gândul
Făr’de veste dar cu ,,semne”!
Însă astăzi este cazul
Să mă-ntorc aici tip-til,
Nu c-aș fi schimbat macazul
Sau ,,figurile” de stil!
Dar sunt om de omenie,
Îmi accept metamorfoza
Și exprim cu empatie
Una cosa per ,,Da Coza”:
Coane Ioane,
eu văd că te-ai dus
Și mult prea devreme
și mult prea în grabă
C-așa va să-i cheme,
la dânsul, Isus
Pe cei cu însemne,
pe cei de ispravă.
O stea ești tu azi
pe cerul senin
Scânteind singular
printre multele stele
Pios te privesc
ș-apoi doar mă-nclin
Spre tine, luceafăr,
pământean printre ele.
......................................................
Oștirea-ți loială, cu slove regești,
Pornit-a la luptă cu fraze și rime
Să țese din gânduri și fapte lumești
O vrajă aievea a lumii sublime.
...............................................
Rătăcind făr’de însemne
Eu nu-ți merit strălucirea
Dar mânat de gânduri demne
Îți invoc azi amintirea.
.
.
.
67. Pământ matern
Prea bună mamă-mi ești comoară,
Adevăr ceresc și sfânt,
Speranța ce-o să-mi dispară
De părăsești acest pământ.
Ființă prefăcută-n miere,
Ajutor neprețuit,
La o ultimă adiere
Pierdut-am ce-am iubit.
Și ce are să rămână
După ce mă părăsești?
Cine are să-mi mai spună:
„Fata mea tu să zâmbești”?
Pământ ars, secătuit de forță
După lupte grele, crunte
Și o ultimă azi torță
Arsă-n treptele mărunte.
Asta-i tot ce-are sa fie
După ce tu ai să mori.
Un zâmbet în fotografie
Și ochii-ți plângând când zbori.
.
.
.
68. O viaţă
Sunt plămădit după chipul eternităţii
Şi ochii îmi sunt sculptaţi cu dalta iubirii.
Condeiul mi-a şlefuit aripile
Ca să pot zbura spre tine.
Dar anii... ce repede au trecut pe lângă mine!
Tăcerile au plâns adesea cu mine,
Dorul mi-a învăluit zilele şi mi-a ars ochii.
Doamne, mi-ai dăruit zeci de primăveri pe pământ:
Ca Iuda le-am vândut pe iluzii deşarte
Iar acum cerşesc o picătură de speranţă
Acum, când în faţă nu mai este loc de încă o primăvară.
.
.
.
69. Fiul amurgului
Fiul amurgului, mirele răsăritului
Acul care țese, pânzele deolaltă,
Orbul ce vede, oratorul ce zace
Și în suferința sa singur se zbate
Pe deasupra apei negre, pe funie trec
Și prăjina vieții și a morți, în balanță țin
Însăși noaptea , liniștită și calmă,
Se tulbură la vederea mea,
Titanii și zeii cad și ei
În suferința mea.
Moarte, odă vieții,
Așteaptă-mă pe funie
Celestul și Infernul mă caută
Du-mă la ai mei.
.
.
.
70. Căutări
caut primăvara de-o vreme
răscolind troienele iernii
dar ghioceii au un obicei ciudat...
răsar mereu lângă tâmple
îndrăgostiți de ridurile mele
ce se-adâncesc cu vremea
tot mai mult mai adănc
și albul zăpezii se-așează în părul bunicii
fără să știe că ea se pierduse în timp
doar nepoțeii cu glas cristalin
știau s-o găsească și se minunau
de mâinile ei făcătoare de minuni
din fructe zaharisite de timpul
Ce trecea peste ea peste ei
și ea se făcea tot mai mică
și ei se făceau tot mai mari
și se jucau de la egal la egal
fără să vadă fără să simtă
tornadele lumii ce-i vor cuprinde curând
și-i vor împrăștia departe
de brațele ei protectoare
de unde puteau să vadă minunile lumii
spuse la gura sobei aprinse
în căldura vălurită
ce le cuprinde suflețelele mici
ca ele să crească și să înflorească
în primăvara caișilor mulțumiți
de dulceața glasurilor când mâini flămânde
scuturau caisele coapte
ca să veșnicească bucuriile vieții.
.
.
.
Notă:
Poeziile sunt postate pe măsură ce sunt primite, de către coordonator, de la concurenți. Ultima zi când mai pot fi trimise texte pentru acest concurs este 15 februarie.
Deoarece s-au trimis foarte multe texte la acest concurs și pentru că formatul acestui site nu permite decât un anumit număr de caractere pe o pagină, poeziile și prozele au fost postate pe mai multe pagini.
Regulamentul concursului AICI
Poeziile participante (partea a II-a) AICI
Prozele participante (partea I) AICI
Prozele participante (partea a II-a) AICI
Prozele participante (partea a III-a) AICI
Prozele participante (partea a IV-a) AICI
Prozele participante (partea a V-a) AICI
Prozele participante (partea a VI-a) AICI
Cuvinte cheie :
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
ADA NEMESCU - poetă
MIHAELA POPA - poetă
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor