(II) Poeziile participante la Concursul de poezie și proză scurtă „Ion Lazăr da Coza”, ediția I, 2021

[Vasilisia Lazăr]

71. Fluiditate 

 

Mă topesc în zimții de rugină

înțepând

măduva de-amurg a frunzelor

până curg

șiroaie de secunde

metamorfozate-n struguri.

Am pădurea

pe pleoapele-mi încoronate

cu ace de brad

răsucite în cântecul păsărilor

ca într-un dans

pe care îl cunosc

încă de când eram

un fagure de miere.

Ni se deșiră oasele

într-o lumină crepusculară

palpâindă

în măduva de-amurg a frunzelor

și-n strugurii ce înfloresc seara

la ani-lumină depărtare,

dar cu al căror gust venim pe buze

încă de când am plâns

pentru prima oară.

.

.

.

72. Autoizolare 

 

anul 2021 școli pregătite pentru restart

duioasa liniște fără de care

nu poți să eclipsezi în poezie

aș vrea din nou tumultul străzilor de bitum

rafalele de ploi ce spală blocurile gri

atâta dragoste ce sapă în asfalt în case de copii și în  gropi comune

(cât timp mai am pentru a crește precum o iederă  peste cupola lumii?)

noi dintre toți cu masca aburindă mai alergăm

la un maraton poetic

sau înspre sala polivalentă unde cei norocoși sunt programați pentru vaccin anticovid

 

tu ai emoții pentru tensiunea vieții distanțate?

mai poți simți cum șerpii se târăsc pe sub pământ

cum caprele de munte jderii râșii respiră oxigen

Și cum lalele galbene se frâng sub vântul pătimaș?

trec luni de abstinență prietenii și îmbrățișări

par un tablou abstract

doar prin cuvinte mângâiem aerul crud

un partizan ce luptă pentru fiecare centrimetru

 

pasărea vieții scade în noi și ne tratăm cu xanax bulimia

(te mai sufoci din cauza rutinei morții?)

vezi vii ce închid în saci de plastic semeni

dar tu pe bandă treci în carul alegoric

într-un BMW silențios

când ți-ai pierdut mirosul  de parfum de sânge de femeie

de orice antisentiment încât poți inspira cenușă

să te transformi în foc în apă sau metal

dar nu mai poți să fii iubire ozon sau Rembrandt

doar un poet pe autostrada vieții

.

.

.

73. Iubirea labirint

Iubire tu, floare albastră,
Perlată de roua dimineții,
Ce te deschizi mereu la prima adiere
La prima privire, 
Iubire tu, copac 
Ce îți cresc ramurile răsfirânde peste tot
Iubire tu, floare albastră,
Iubire tu copac, 
Ai crescut ramuri în inima mea
Iubirea labirint, 
Iar dacă cineva ar încerca
Să smulgă ramurile,
Inima mea ar sângera în întregul ei labirint,
Ar face răni adânci și tot pe tine te-ar iubi,
Mai tare!

.

.

.

74. Colț de stea 

 

M-am tăiat de colțul unei stele,

în drum spre casă, în ultima zi de turneu.

Și-am mers așa preț de-o buclă de timp

Cicatricea se tot adâncea,

Pe piciorul meu.Semnul prăpastiei.

Până în aceea zi,

pe timp de zi, pe-o planetă cu doi Sori.

Pe vremea aia eram astroacrobată, angajată cu normă- ntreagă la stat

Era ziua Universală și toate ființele s-au adunat

într-un singur punct, în centrul planetei

ca să asiste la marele eveniment.

Îmi pregăteam numărul, pe sfoara dintre cei doi Sori,

Când, deodată, ochii mei căprui zăresc ceva înăuntrul cicatricei.

Un ciob de stea strălucea ca o auroră boreală.

Absorbită am sărit în cicatrice, direct către ciob.

Am aterizat cu piciorul drept în piciorul stâng,

l-am întins pe dreptul înainte și pe pe stângul l-am tras înapoi

ca mai apoi, un șpagat elegant să evolueze

pe linia câmpului magnetic.

Am încheiat cu o reverență

în fața atomilor care se desfăceau

ca să mă trezesc născută.

***

Dacă asistentul de la Obregia se uita atent când o resuscita,

putea să vadă că ochii ei căprui și încremeniți

acum aveau culoarea aurorei boreale.

.

.

.

75. Demonstraţie

 

Ieri pasărea Phoenix nu s-a mai aprins

nu ştiu ce s-a întâmplat de

la ora şase dimineaţa

era tot miezul nopţii

punctul în care nu arde bezna

electricianul de serviciu s-a făcut că plouă

iar nouă ni se ṣtirbiseră norii

de schimbat siguranţe cu gura

hmmm zice îngerul ignifug

nici n-aţi băgat de seamă

că pământul e cu ochii-n tavan

cum doamne iartă-mă să vă prind de subsuori

când universu-i plin de păpădii 

s-au înăsprit căderile în vorbe

tot mai tocită broboada în care păstrăm

resturi din ultimul discurs.

uitat de datini

în urechea stângă a cerului

clocoteṣte un melc 

singura unitate de măsură a unui abis

este saltul în el

inima încă pipăie osii

în jurul cărora gravitează

hoituri de karme 

ne pedepsim prin absenţa noastră

de la iarmarocul cosmic

uneori ne strange gravitaţia

ca o cloṣcă necăjită sub aripa ei

haos aṣezat peste penele ude

la ce bun să mai aburim pereţii

cu timp nerecunoscut de carne

de ce mutăm constelaţii în flacoane

cu sânge ciobit

de ce-am schimbat toporul din silex sau os

pe amulete

ce mai tocam odinioară arcul voltaic

pariază pe bătăile inimii tale

ca pe gardul pe care-am zvârlit la uscat

placenta ultimului gând nebotezat încă

nu te mai ridica atât de repede

atât de nemilos

după îngenunchere

mai gustă puţin din vinul înfrângerii

e tot ce mai poate prelungi arderea

în timp ce construim o nouă limbă

viaţa e o înmulţire a peṣtilor cu lipsa de apă.

.

.

.

76. Mama 

 

O mamă este mai mult decăt o amintire. Ea este o prezență vie.

Mama este întotdeauna alături de tine.

Ea este șoapta frunzelor pomilor ,în timp ce mergi pe stradă.

Este mâna rece de pe fruntea ta când nu te simți bine,

Ea este respirația ta în aer când este o zi rece de iarnă.

este sunetul ploii care te face să adormi,

Ea este culoarea curcubeului.

Mama ta trăiește în interiorul râsului tău.

Și este cristalizată în fiecare picătură de lacrimă.

O mamă arată emoțiile, fericirile, supărările, frica,

Dragostea, ura, furia, neajutorarea, entuziasmul, bucuria, înstristarea...

Și tot timpul, sperând și rugându-vă să cunoașteți

Toate sentimentele bune din viață.

Ea este prima ta casă,

Și ea este harta pe care o urmezi la fiecare pas pe care îl faci.

Ea este prima ta iubire, primul tău prieten...

Dar nimic de pe Pământ nu te poate separa de ea,

Nici timpul, nici spațiul, nici măcar moartea.

.

.

.

77. Prin sita conștiinței 

 

Zâmbetul se răsucește

cu vorbele pe jumătate umbre

universul rotește ornicul cu o privire

aruncată peste umăr

peste iarna plumburie

 

cine pe cine amăgește

 

durerile stau răstignite în inimi

ca niște stânci înalte

de care vulturii își izbesc ciocurile

doar să nu cadă în gura morții

 

ca un tezaur murmură văzduhul

când fiecare cuvânt sapă adânc

tranșee între visuri

 

în câte căderi să mai fim îngemănați

pentru a putea sfărâma zidurile îndoielilor

.

.

.

78. Presiune somnambulă 

 

Sunt nudă-n osul meu ce-mi frânge tâmpla
Și simte
O minte expulzivă într-o cameră pălită
Și dihotomic sufletul se minte.

 

Sunt goală-n oase, plină-n minte,
Iar dorurile-mi urlă,
Căci ele… nu se mai întâmplă.

 

Sunt nudă-n viața ce mă ocolește
Și simt o sete disecată de stagnare
Într-o carceră în care
Ceasul ocolește chinul minții mele,
Desfășurat în zecimale circulare.

 

Sunt goală-n oase, plină-n minte,
Iar dorurile-mi urlă,
Căci aporia neîntâmplatului mă-nfundă.

.

.

.

79. Pe alt tărâm 

 

În infern eu rătăcesc,

Plină de singurătate,

Nu mai pot să mă privesc 

Fără pic de răutate.

Am ajuns încă o dată

La teama mea cea mai mare:

Să ajung iar acea fată

Nimicită de teroare. 

Vreau să-mi vindec suferința

De care eu mă tot tem;

Se repetă ca dorința 

Și o simt ca un blestem.

Un suflet gol îmi doresc, 

Pentru prima, prima dată,

Ca să pot să mă privesc

Așa cum eram odată;

Să pot să zâmbesc și eu

Din orice lucru mărunt.

Nu merit asta mereu,

Dar a ajuns mult prea crunt; 

Prea crunt ca să mai zâmbesc,

Prea crunt să pot să mai fiu

Cine de mult îmi doresc,

Cum voiam să mă descriu 

În zece ani, dar cum să pot

Să privesc așa departe

Când mă apasă aproape tot 

Și de-un zâmbet nu am parte?

Îmi doresc o îmbrățișare,

Mi-e dor de afecțiune 

Și mă doare mult prea tare

Că e doar o ficțiune

Tot ce să mai am aș vrea

Acum pare ireal,

O poveste vai de ea

Cu un final ideal.

Dar nu pot să mă gândesc

La finaluri fericite

Când tot ce pot să primesc

Sunt lacrimi nenorocite.

Și sper să mă înec în ele,

Să ajung pe alt tărâm 

Presărat cu praf de stele

Și încet să mă fărâm;

Că poate am să primesc

Pe acel tărâm, și eu,

Tot ce au ei și-mi doresc

Să nu mai fie așa greu:

Să nu mai am vreo frustrare,

Să alunec printre gânduri... 

Să nu știu de supărare,

Să uit toate aceste rânduri.

.

.

.

80. Azi 

 

De am privi de mii de ori

În suflet tot rămânem goi.

În lumea asta mult prea mică

Ne năruie a noastră frică.

 

În jur, nimic nu mai răsare,

Doar ură, teamă, nerăbdare.

Nu mai avem timp să visăm,

Suntem prea reci să observăm.

 

Pe rând, poveștile dispar,

Copiii nu mai sunt un dar,

Tot ce avem nu ne ajunge

Nemulţumirea ne tot strânge.

 

Ne-am rătăcit în umbre dese.

A noastră viaţă,-ncet, se ţese,

În valuri de nimicnicie,

Parcă-am trăi o veșnicie!

 

Priviţi atent, totu-i ruină,

O ceaţă fără de lumină!...

S-aprindem, dar, lampa credinţei,

Să îmbrăcăm haina căinţei!

.

.

.

81. Îmi iau chitara... 

 

Îmi iau chitara în brațe

Stau și vorbes cu ea

Ea cantă, o ascult și încerc să cânt cu ea

Ce lucru minunat să știi să cânți,

Dar mai cu seamă să știi a asculta.

Și corzile vibrează, eu, omul, îmi las spre mângâiere

O melodie ce nu se-aude-n lume,

E viața care trece și timpul din clepsidră

Se scurge anotimpul și florile pălesc,

Vibrează-n inimi clipa și trec, și trec,

Ce vis îmi lasă-n urmă timpul,

Ce dor iar m-a cuprins?

Te strâng în brațe și capul îmi plec,

Ascult chitară dragă cum timpul mă petrece

O melodie dragă a ceea ce a fost iubire,

Și degetele mele ating corzile tale

Ca pe obraji le mângâi și sunetele îmi dau

Spre înălțare eul, cine sunt eu și cine este omul

Ce se trezește-n mine?

Chitara lin îngână ce-n gând îngân și eu

O melodie veche a vieții ce mi-a fost,

Omule drag, în mână eu țin chitara care

Grăiește-n melodia ce îmi pătrunde-adânc,

Și inima îmi bate, gândesc, trăiesc în timp

Nu-s vorbe, sunt cuvinte ce din idei în horă

Se prind și corzile chitarei sunet în armonie,

Sunt șoapte ce în noapte trezesc din vise

Iubirile-amorțite de timpul ce-a trecut

Și omul lăcrimează, zâmbește, mă privește,

Omule frumos, prinde-mă în brațe

Și cântă dar cu mine,

Fii azi că mâine nu se știe și voi cânta-n surdină

Căci cel pentru care cânt,

Plecat din lumea albă plutește și s-a dus.

Atins de vântul rece și  prinsă în ciulini,

Chitara fredonează la adieri târzii de vântul care trece,

Și corzile îngână o melodie veche

E tristă și ascultată de trestii ce se pleacă

Când vântul suflă rece.

Cântecul meu și-al tău e tainic și-i doar al nostru

Omule, de ce te lași răpus de foșnetul din lume

În loc să mă asculți și-n liniștea-nserării să înțelegi

Că în lumea aceasta mare există și frumos,

Frumosul e în tine, și lumea va-nțelege atunci când va cunoaște,

Lumina e în tine și radiezi cu ea.

O voce cu o chitară îngână-n noapte șoapte

Un om la o răscruce, un loc ce nu-l cunoște

 Stă aplecat, e-o criptă și plânge

Și degetele lui mângâie în noapte o melodie veche,

Chitara lui suspină, îngână-n noapte șoapte,

Acolo, undeva, a coborât o stea,

El cântă cu o chitară, obrajii îi sunt umezi.

.

.

.

82. „Retoricesc” al vieții mele 

 

Vouă cine vă netezește sfârșitul?

Cine vă leagănă pe genunchi ca să adormiți?

Cine vă șoptește poveștile și tainele lumii - 

indiferent cine ești:

Copil, adolescent, adult sau ... nu mai ești?

Vouă cine vă contemplă fericirea?

Cine vă hrănește starea inimii

Cine va alungă nostalgia și

pentru cine voi trăiți?...

Ție cine îți călăuzește calea?

Cine se încrede-n forța ta? 

Cine îți oferă dragoste și viață,

Pentru că știu că tu ești dependent  de așa ceva.

Mie îmi ajunge-o simplă mamă pentru tot „retoricescul” de mai sus!

Iar simplul e deja compus...

Poezie eliminată din concurs deoarece a mai fost postată în alt spațiu. 

https://insemneculturale.ning.com/profiles/blogs/retoricesc-al-vie-...

.

.

.

83. Mai trece... 

 

Mai trece un an, și timpul se scurge agale,

Mai trecem prin astăzi și mâine vom fi obosiți;

Și fug călăreții speranțelor noastre la vale,

Și cad cȃte unu-n genunchi, la pământ, osteniți.

 

Nimic nu mai este, pe drumuri, e totul pustiu,

Nu-i om nicăieri, nu-s locuri destule-n spitale ,

Ȋnchiși sunt cu toții și nici măcar nu mai știu

Pe unde bătrânii bolnavi vor găsi vindecare;

 

Dar nu mai contează căci totul deja s-a decis,

Vom fi prizonieri unor acte și sclavi unor reguli,

Și toți ne-așteptăm la ce e mai rău, căci s-a scris:

Cândva noi vom fi vizitați de tragice vremuri.

 

Mai trece un an, ne ducem orbește prin viață

Și nu ne mai pasă de nimeni, de noi, nici un pic;

Ce spunem, ce suntem, nu are deloc importanță,

Și fără cei dragi lângă noi, azi suntem nimic!

.

.

.

84. Lumina mamei 

 

Dintr-o lumină ai

adus o lume curată

peste aripi și

zâmbet de prunc.

 

Ai încolțit vise

și cutezanță de

nou început peste

inima mea.

 

Ai plămădit senin

din palmele tale

peste cerul de copil

al aripilor mele

orbitoare.

 

Ai lăsat peste toate

binecuvântarile înalte

smulse din însăși

viața ta

lumânare veșnic

reîncepută

acum prin mine.

 

Dintr-o lacrimă

îți înalț cărarea

din stele

plină de rugi înflorite

cu o lumină și

mai mare

cât toată dragostea

raiului nerostit,

Mamă!

.

.

.

85. Aș aștepta...

 

Aș aștepta oricât, de-aș ști că vii,

Că pentru mine ai veni din larga zare,

Că ai străbate mări și țări, zi după zi,

Chiar până la sfârșit de timp, fără de stare.

 

Că m-ai căuta și tu fără să ai

Odihnă, cu un dor nestins în vreme,

Că ai fi sigur că de mine ai să dai

Pe undeva, cândva, făr-a te teme.

 

Voi aștepta oricât sau voi pleca

Poate, spre tine, câtre neagra zare,

Aș trece chiar și munți în calea ta,

Oprind la umbra visului, în așteptare.

 

Și ne vom întâlni-n priviri, inimă, gând

Și față către față, cu un nume,

Vom îngâna-n al îngerilor cânt

Un vers frumos, care-a știut să ne adune.

 

Vom alunga și nopți și dor și-amar,

Lăsând singurătatea doar pustiului lumesc

Și le vom spune celorlalți, tăcând arar:

Mi-e Cerul și în inimă: iubesc!

 

Vom poposi o vreme pe-acest drum,

Noi, călători pe-o mare zbuciumată

Sau trecători pe-acest pământ acum,

Iviți din basmul cu „A fost odată”...

 

Vom scrie visul nostru, chiar și efemer,

În leagăn cald al razelor de soare,

Trăind acum și-Apoi, Acasă,-n Cer,

Iubirea din vecii, nemuritoare.

 

...Căci „de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”

Și nu s-ar limpezi prin lacrimi grele

Un suflet sângerând în poezii

Ce picură din roua dintre stele...

.

.

.

86. A prima vista 

Zăpada are gust de-aguridă,

Din flori de nalbă, ea se țese crudă,

S-așază marmoră într-o firidă,

Aleargă prin tot satul, paparudă!

 

Mai este-n cârdășie și cu gerul,

Aciră pe la porțile deschise,

De sus, făină, printre pomi din cerul,

Se scutură pe inimile ninse.

 

Și ninge, iară ninge albă zare,

M-ascund pe sub perdele de dantelă,

Afară sună corn de vânătoare,

O căprioară fuge-n zbor de filomelă.

 

Te văd printre hogeacurile pale:

Așa, un abur tânăr de lumină,

Pe umeri, haine și armuri cu zale,

Și ochii cu privirea cristalină.

 

Tu ești, ori numai o părere,

La ceas de noapte, dincolo de stele?

.

.

.

87. Noaptea… 

 

Noaptea, când oamenii normali dorm,

îmi port îndoielile pe întuneric

De teamă să nu mă sugrume fără

Să fiu conștientă pentru că

Urăsc să fiu doar o unealtă

La îndemâna sorții care se distrează cu noi

cu un aer absent

Și aparent binevoitor, noi, cei construiți de Domnul

Din țărâna de mai multe culori și miresme,

Asta ca să nu spun miasme dar

Noi știm și ea, Soarta, știe

Că nu toți sunt aceeași țărână și

Mai ales,

Același lut moale, unii sunt sau suntem,

Cu orgoliu nemăsurat credem asta, suntem, deci,

Ciopliți din stâncă sau numai o piatră mai dură

Uneori cu vinișoare sclipitoare care o traversează

Dându-i un aspect festiv și ușor kitchos

Dar nu ne deranjează și chiar nu ne pasă,

Noi alergăm în continuare

Pe un drum de care nu suntem foarte siguri

Că e „safe”, că nu are denivelări care

Ne pot sfârteca anvelopele, dar

Ce contează, noi vom merge mai departe,

Chiar și accidentați, nu e așa, Creatorule nevăzut?

Când l-ai modelat pe Adham din lutul cenușiu-roșiatic,

Te gândeai, melancolic, „iată am făcut un om,

După chipul și asemănarea noastră”

Dar știai acolo, în adâncul inimii Tale –

Ai și Tu o inimă, nu e așa ?

(deși, uneori mi se pare că totuși îți lipșește

Această parte anatomică – sau poate Tu

nu ai anatomie ci doar spirit, oare ce ai și ce nu ?)

Te îndoiai și Tu, (să revenim) de rostul creației Tale

Care se năștea dintr-o plictiseală siderală, din singurătatea ta

Între niște Îngeri care mai de care

Păcătoși, insolenți și încrezuți, pândindu-ți tronul

De pe care Tu (sau, de ce nu ar fi ei) puteai împărți

Dreptatea Ta Binele Tău, Frumosul Tău,

Toate erau ale Tale.

Dar, Creatorule, nimic nu este absolut în lumea asta,

Nici chiar Tu. Chiar dacă e o blasfemie să-ți spun

așa ceva.

„nu e frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”

Spune înțelepciunea populară și Tu știi că e așa,

Pentru că Tu le știi pe toate sau așa ne place să credem

Chiar dacă uneori mă întreb cum de ai construit Omul

Când știai – așa se zice – câte nefăcute va face el

Și cât îți va sfâșia inima

(pînă la urmă, cum a rămas, ai sau nu, inimă?)

Doamne, somnul rațiunii naște monștri, dar insomnia

Naște coșmaruri mai negre.

Mai bine cumpăr o sticlă de vin și mă cufund în somnul

Izbăvitor.

.

.

.

88. Barcagiul 

 

sunt barcagiul visător dintre stele,

alunecând, rătăcit, pe ape tulburi,

sunt barcagiul vieții mele,

am doar durerea și lacrimile,

alături...

 

sunt barcagiul tăcut, plâns și fară vele,

ce-și duce soarta pribeagă, peste ani,

sunt barcagiul vieții mele,

am doar vise și speranțe,

fără bani...

 

sunt barcagiul fară cerul de mărgele,

ce spintecă apele, val după val,

sunt barcagiul vieții mele,

tu ești sirena ce m-asteaptă,

pe fiecare mal...

 

sunt barcagiul ce a pierdut toate cele,

lăsând în urmă porturi salvatoare,

sunt barcagiul vieții mele,

ce se apropie de țărm și far,

ca de soare...

 

sunt barcagiul de după lună și astrele sale,

pe un ocean ce sună a mister,

sunt barcagiul vieții mele,

fără tine, viața-i sărăcită de cer

și de aer...

.

.

.

89. Antagonika 

 

Jumătate de tu, prinsă-n ciob de pământ,

Jumătate de eu, caii liberi urmând,

Jumătate de tu rupe aşchii de cer,

Jumătate de eu zace-n praf de ungher.

Cu migală lipit din bucăţi-un întreg,

Strâns în cercul perfect de Supremul Strateg,

Curge lin, abătut, dansul sferelor mut:

Mă respingi relativ, mă atragi absolut!

Doi pe-o tablă de şah, lunecând programat,

O regină-un nebun dus în starea de mat,

Alb şi negru rigid, cu efect de dictat,

Noi visăm monocrom un destin eşuat!

.

.

.

90. Dacă pleci 

 

Chemarea ce doare, te duce la ea,  

Te strigă doar noaptea, când dormi pe saltea.  

Lumina din tine ce te va scăpa,  

De moartea ce vine, tu vei evada.  

  

De vei pleca, ia-mă cu tine  

Să-ți fiu alături și-n eter  

Să fiu doar suflet, să fac bine  

Să fiu iubitul tău din cer.  

  

Scăparea noastră e doar una,  

Iubirea ta îmi e stăpâna,  

Este scăparea din abis,  

Prin dragostea din Paradis.  

  

Eu nu-ți promit eternitatea,  

Și nu îți stric virginitatea,   

Pe chestiuni pur efemere,  

Pe bani, pomeni, trabuc, himere.   

  

Deci spiritul și libertatea,  

Iubirea și fraternitatea,  

Ne vor scăpa de un blestem,  

De glasul roților de tren. 

.

.

.

91. Tu ştii că nu vom lăsa urme 

 

Ştii că dincolo de această mângâiere

Conturul obrazului tău e linia subţire a luminii

Ce îţi deschide buzele să afle cuvintele

Lumina atât de avidă de sunetele care o pot face chip

Peste oasele emoţiei mele înfricoşate...

Tu ştii, ştii destul despre sfârşitul

Cu care de fapt încep toate,

Dar avem în noi acel absurd perpetuum mobile

Să credem că mâine putem foşni,

Putem înflori

În locul nuferilor de pe oglinda verde în care

Ne-a rămas imaginea unui păcat,

...............................................................

Poezie eliminată din concurs deoarece a mai fost postată în alte spații.

http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/tu-tii-c-nu-vom-l-sa-urme

.

.

.

92. Avant que... 

                                  

Înainte de a pleca,

am dorit mereu să te întâlnesc

la o cafenea în Montmartre

și să fie toamnă.

Să mă așez lângă tine,

iar tu, surprins,

să-ți lași ziarul încet

pe colțul mesei,

privindu-mă cum

îmi așez palma

peste mâna ta,

mângâind-o ușor.

 

Și atunci,

să înțelegi  fără cuvinte de ce,

în timp ce frunzele

încep să cadă...

.

.

.

93. Nepământean 

 

Înfrigurați în dorul surd al ierbii,

Cand jar n-a mai rămâne de un vis,

Ne vor goni dinspre pădure cerbii

Ca pe un verde fals și interzis.

 

Ne-om rătăci-n sahare fără viață,

Tu vei pleca vânând înspre apus,

La brațul tău, o nouă dimineață

Va zugrăvi decorul nesupus.

 

Mă-ntreb de-n palme-ți va găsi, mirată,

Un plâns din geana ploilor de ieri

Ori poate sear-aceea nefardată

Când am căzut din rai iubind stingheri.

 

Eu voi rămâne-n nord pentru o vreme,

Aici sunt nopțile mai lungi și tac.

Cu gându-n vest voi îmblânzi poeme

Și adăpost din ele am să-mi fac.

 

Iar când de dor se vor goli clepsidre

Și-un urlet gri de lup siberian

Va-nvinge cele șapte guri de hidre,

Te voi iubi din nou, nepământean.

.

.

.

94. Pe unde ești, Ioane...

 

Pe unde ești, Ioane, acum, când eu aștept,

Să vii la re'ntâlnirea Însemnelor* de-acasă,

Căci m-a cuprins durerea și mi se zbate-n piept, 

Precum un fir de iarbă ce tremură sub coasă

 

Pe unde ești, Ioane, acum, când eu te-ndemn

Să te ridici ca Lazăr, din propria ta moarte

La toți să ne lași vorbă, la toți să ne lași semn,

Așa cum viu făcuta-i, cu litera prin carte...

 

Pe unde ești, Ioane, acum, când vreau, s-ajung

La casa ta din Tulnici, cu prispă și livadă,

Că mă topesc de ciudă, și nu pot să-mi alung

Regretul c-ai plecat și nu am stat la sfadă...

 

Pe unde ești, Ioane, când caii vieții gem

Și tropăie-n țărâna încinsă după drumuri -

Degeaba „dii” îi strig, degeaba „diii” îi chem

C-au luat-o printre neguri și au pierit in fumuri...

.

.

.

95. Lăsata Secului 

 

Stau furtunile flâmânde în pridvor de calendare

Și privesc în patru colțuri prăzile ce vor veni,

Lebăda iernii sfioasă și-a pus aripi de plecare

Vărsând lacrimi de tristețe în râs vesel de copii.

 

Soarele și-aruncă nada cu miros de primăvară

Și prin strunga de pădure vine-al brazilor sinod,

Toarce muntele-n adâncuri visul tainic de fecioară

Și din resturi de zăpadă la cravată-și face nod.

 

Sub sumanul de tăcere doarme salcia rotată,

Visătoare pleata-i cade pe obraz de lac umbros,

Iar un plop uitat de glie cu-a lui frunte zvăpăiată

Gâdilă pe botul umed un boldei de nor pufos.

 

Galben urcă, melancolic, peste zările flămânde

Fumul care-și duce-n slavă evadarea din scântei,

În amiaza fără patimi zâmbind razelor plăpânde

La cojoc, iarna-și deschide, nasturii de brebenei.

 

Râul de sub stânca rece nu mai poate să-și îndure

Trista-i tânguire smulsă din al timpului oftat,

Îmbătate de lumină, lângă buza de pădure,

Fetele, de prin narcise, fustele și-au ridicat.

 

Și când postul se coboară vin din fund de cimitire

Oasele, să se-ncălzească, lângă focul de la porți,

Din cristelnița iubirii, chiar pe ram de răzvrătire,

Mugurii aprind, în taină, felinare pentru morți.

.

.

.

96. Poem 

 

Răbdarea îngerului pulsa însângerată.

Erau oameni care înghițeau ceața sufletului, alții mureau.

Îngerul se adânci în propria rugăciune.

Atunci a venit la el un om,

Care se numea astfel pe el însuși,

Deși era un gând ascuns omului.

Templul de lumină a început să lucească din nou,

Iar marea suspinelor s-a tras la țărmul ei de alabastru și sidef.

În mărul cu coajă vin ierni să stea la straja întunericului.

Pașii tăi umani îmi zădărnicesc povara sufletului.

Cad nuferi senini în pădurea de jepi,

Pentru logodna închisă a destinelor.

Îndrăgostiți din lumea întreagă,

Nu este nimeni să vă împărtășească durerea,

Iubirea ca un vis,

în serenitatea lumii.

Dacă vreți să înțelegeți existența iluziei,

Vreau să înțelegeți că nuditatea disperării există.

.

.

.

Notă:

Poeziile sunt postate pe măsură ce sunt primite, de către coordonator, de la concurenți. Ultima zi când mai pot fi trimise texte pentru acest concurs este 15 februarie.

Deoarece s-au trimis foarte multe texte la acest concurs și pentru că formatul acestui site nu permite decât un anumit număr de caractere pe o pagină, poeziile și prozele au fost postate pe mai multe pagini.  

Regulamentul concursului AICI

Poeziile participante (partea I) AICI

Prozele participante (partea I) AICI

Prozele participante (partea a II-a) AICI

Prozele participante (partea a III-a) AICI

Prozele participante (partea a IV-a) AICI

Prozele participante (partea a V-a) AICI

Prozele participante (partea a VI-a) AICI

[Vasilisia Lazăr]

Poezia cu numărul 96 este ultima poezie din concurs (dar nu și cea de pe urmă). :)

Textele care vor fi găsite publicate în alte spații vor fi descalificate.

[Vasilisia Lazăr]

Domnule Tătar, citiți Regulamentul, citiți mailul pe care l-am trimis! Scrie clar că votul se trimite în mail tot la mine, unde ați trimis textul. E chiar atât de greu de înțeles?!